duminică, 3 iunie 2007

Crime de lez-banalitate

Se poartă vedetismul şi anti-vedetismul. Cutare fotbaliator loveşte năpraznic în balon, atunci musai trebuie să ne intereseze şi cât plăteşte pensie alimentară. Suntem surprinşi dacă în urmă cu plata la întreţinerea lu’ ăla micu’, ce imoral, dom’le!, dă-l naibii dacă nici ăsta n-are bani – aceasta este logica anti-vedetismului, care până la urmă merge pe un mecanism al falsei surprize.

Două fete silitoare de la Cotidianul s-au gândit să ne spună ce volane mai învârt oamenii care (se) stresează în cultura română. Gest înălţător, o datorie mai veche de şcoler vrednic achitată de la tribuna unui cotidian. Un mare brava, fetelor! Acuma trăgeţi-vă sufletul după aşa efort şi reveniţi cu o bombă şi mai şi: culoarea boxerilor lui Patapievici şi adevăratul motiv pentru care Andre Pleşu nu s-a împăcat niciodată cu scufia de noapte. N-ar fi rău să vă concentraţi şi asupra cântecului de leagăn cu care doamna Liiceanu îl adormea pe micuţul Gabriel în anii ‘50 şi de ce. N-ar risca să negociaţi cu vedetele culturii un procent din vânzări, vă spun că la sigur toată lumea bună a scumpei noastre patrii îşi va dori în bibliotecă un metru de Omul recent, Apel către lichele şi Despre îngeri. De la librari vă puteţi alege măcar cu nişte bonuri de masă, bune şi alea dacă masa e din mahon.

Mai dăm o geană şi peste relaţia seculară om-maşinămică, exemplificată în naraţiunea noastră de posesiile a trei feţi-frumoşi. Ei bine, actualmente Pleşu şi Patapievici sunt combinaţi fiecare cu câte o Volvo, iar Liiceanu e bigam, întreţinând relaţii asidue cu o BMW şi o Alfa-Romeo (n-am priceput niciodată de ce reflexul personalizării râului-ramului a condus limba română la masculinizarea unor maşini – o maşină, două maşini, coromânii mei!). Cei trei sunt solid ancoraţi în Germania culturii, de ce n-ar avea bolizi din Germania untului? E drept că Noica le-a văzut undeva disjuncte, dar nu e datoria ucenicilor de a-şi întrece maestrul?

Undeva prin Pour une critique de l’économie politique du signe, Baudrillard îl acuză pe Marx de a se fi înşelat atunci când a definit valoarea unui produs printr-o adiţiune simplistă, de tip contabiloid, pe care o cunoaşte orice elev de-a XI-a. În fapt, Marx omite un termen esenţial, cel care de fapt contează cel mai mult: valoarea-semn. Astfel, ceea ce ne face să achiziţionăm un produs cu o anumită sumă nu e preţul materiilor prime incorporate, cât despre munca umană ni se rupe în paişpe. Ceea ce ne împinge să băgăm mână până la cot în cartea de credit, sau să ne condiţionăm fericirea de un anume obiect este valoarea-semn pe care o acordăm în urma unui proces de condiţionare încheiat cu succes (numit publicitate, marketing, cum vreţi voi...). Dacă admitem că o maşină este fundamental un vehicul capabil să facă translaţia din punctul A în punctul B cu fundurile noastre în el, atunci nu există nici o diferenţă la nivel formal între o Dacie, o Volgă sau o Bentley. Dar preţul diferă în funcţie de valoarea-semn socialmente conferită.

Filosofii noştri se fac aşadar vinovaţi de crima de lez-banalitate. Dacă erudiţia, logica, raţionamentele bine strunite şi perindatul prin cultura bună ar fi izbăvitoare, cei trei n-ar fi cedat seducţiei valorii-semn, preferând în schimb maşini care să-i translateze dintr-un punct A într-un punct B, ca nişte adevăraţi băieţi care n-au nimic de demonstrat cu maşinile lor. Dar aşa, ce mai înseamnă cărţile dacă în final cedezi tentaţiei de a cumpăra aceeaşi maşină cu cea a unui buticar “care a reuşit în viaţă”? Trecut prin acelaşi ciur în urmă cu vreo două săptămâni, sefenautul Cristian-Tudor Popescu afirmă că a băgat 300.000 de euro în Gândul, dar n-ar cheltui mai mult de 10.000 de euro pentru maşina din dotare.

În mod normal textul acesta ar fi trebuit să se termine aici, nici excesiv de ironic (la urma urmei formarea mea datorează suficient cărţilor scrise de cei de mai sus), nici prea dezamăgit: ştiu foarte bine că oamenii sunt suficient de incongruenţi încât criticul acerb al modernităţii care este Horia-Roman Patapievici să poată rosti senin o frază demnă de un cârnăţar debil: „Cind am trecut de la Espero la Mégane era ca si cind as fi trecut la o naveta spatiala. Dar de la Mégane la Volvo... Volvo e din alta lume“. La urma urmei, ridicolul n-a omorât pe nimeni niciodată!

Însă când credeam c-a picat mingea la sol şi s-a chifligit, vine Gabriel Liiceanu şi serveşte una scurtă în geamul cancelariei, un remake rococo la balada Novac şi Corbul (manualul de citire din clasa a V-a, teorie literară: procedeul stilistic al personificării). Domnul filosof se plânge că a fost surprins cu intimitatea pe vine, lucru neîndoios, şi mai cu seamă inutil (a vinde ziarul nu e un criteriu de utilitate in ochii mei). Sunt multe moduri de a plânge, plaja oscilând generos de la lacrimi curgând şiroaie din ochi împăienjeniţi şi până la lovituri frenetice cu capul de pereţi, trecând prin sfâşierea hainelor de firmă à la Caiafa. Ei bine, domnul Liiceanu alege să facă ca trenul. Să facă ca trenul, aţi citit bine.

Imaginaţi-vă un tren prins de mâncărimi camera de producere a vaporilor, şi care brusc se încovoaie într-o râlă ca să se scarpine cu roata dreapta spate. Cam aşa procedează într-un drept la replică ce ar putea fi rezumată scurt: “Bre, oamenilor, mi-aţi călcat cu cramponii peste intimitate, dar priviţi măcar ce frumos atârnă!” Cred că scrisoarea lui Liiceanu s-a vrut un exerciţiu de stil zglobiu, dar din păcate undeva filosoful a alunecat pe o pată de ulei slobozită neglijet de Siegfried, şi rezultatul a fost tragic, altfel nu-mi pot explica nonşalanţa cu care cineva poate povesti despre cum l-a scos pe bemveu’ Bubico din gura lui Bismarck al Papadopolinii, şi ce crai este el, de trebuie pupat în ţeava de eşapament după ce citeşte Cotidianu... Cât despre “intimitatea” de care face atâta caz domnul Liiceanu, de vreme ce fătucile cu articolul au putut afla numele de botez ale maşinilor din componenţa parcului său auto, hm, trebuie să fie ceva ca un fel de gară...

Prefer de departe absenţa comentariilor lui Pleşu la adresa maşinii sale. Da. Am o Volvo. Da, şi? Nu pot discuta despre asta, n-are semnificaţie gnoseologică. Despre blancheuri da, dar mă grăbesc, poate altădată.

3 comentarii :

  1. Negru spunea...

    Despre vanitatile domnului Liiceanu a se vedea si
    http://www.punctecardinale.ro/dec_2005/dec_2005_01_11.html

  2. Muşat Ştefan spunea...

    O singură obiecţie: să nu uităm că pe străzile ţării noastre se plimbă tot felul de vitezomani iresponsabili, prin urmare te simţi mult mai în siguranţă la volanul unui BMW decât la volanul unei Dacii. Dar, dincolo de caracteristicile tehnice, dacă îi vezi şi pe aceşti indivizi, care ne-au fost modele într-un fel sau altul, că îşi etalează maşinile într-un cotidian de mare tiraj, parcă preluând din comportamentul prezenţionist al compatrioţilor noştri, atunci cum mai este posibil ca dumnealor să se erijeze în instanţe (aşa-zis) morale şi înalte figuri culturale? Păcat…Oare Nae Ionescu, la vreme când avea Maybach, la fel proceda?

  3. Lucian-Stefan Dumitrescu spunea...

    Bună ziua,

    ,,Siegfried îmi coboară pacea în suflet.'' (G. Liiceanu)
    Nu ştim dacă ăsta este singurul mod în care sufletul dumnealui se regăseşte. E bine că are la dipoziţie cel puţin o modalitate.

    E greu să rămâi curat într-o lume care traieşte în zodia consumerismului. Nu-l putem învinui pe domnul Liiceanu pentru achiziţionarea respectivelor însemne exterioarea ale puterii. Personanţele sufleteşti ale domniei sale sunt, în mod limpede, italiene şi germane.

    Ramâne însă perplexitatea cititorului lui Gabriel Liiceanu. Ce maşini preferau oare Martin Heidegger şi Constantin Noica, maeştrii spirituali ai distinsului intelectual în cauză? După insomniile cauzate de un argumet subţire pentru o idee care mai avea de făcut un pas până la grandios, işi reîncărcau cei doi bateriile, pentru o nouă luptă în lumea ideilor, tot la volan?

    Putem înţelege acuza de încălcare a intimităţii lansată de domnul Liiceanu la adresa celor două jurnaliste doar din perspectiva publicării numelor de alint date celor două automobile ale dumnealui. Altminteri, cele doua achiziţii, care vin să-l ajute pe domnul Liiceanu să se legitimeze într-o societate în care, se pare, ideile unui om de cultură nu-i mai sunt un aliat de nădejde în susţinerea identităţii personale, au un rol exclusiv public. Sau, date fiind numele de alint alese cu mare grijă, şi unul particular, ca obiecte de adoraţie.

    Iată că societatea de consum şi-a mai mâncat câţiva dintre criticii fervenţi (aducerea în discuţie doar a domnului Liiceanu este incorectă prin omisiunea celorlalţi domni precizaţi în articol). Cum stăm însă noi, cei care ştim să criticăm? Pentru că dacă îi invidiem pe cei în cauză suntem deja următoarele victime ale consumerismului.

Google