Garsoniera pe care Gheorghe vrea s-o lase lui Vasile

Azi în Gândul, editorialul lui Adrian Cercelescu combate groaznic, monşerii mei, pe tema paradei homosexualilor de sâmbătă din Capitală. După regulile meseriei jurnalistice, editorialul hermeneutizează un eveniment, oferă deci o paradigmă capabilă să aducă sens acolo unde acesta pare în mod dureros să lipsească. Editorialiştii nu sunt nişte banali culegători de fapte relevante, ei construiesc eşafodaje teoretice, pun în conexiune fapte ce par fără legătură pentru cititorul obişnuit, sau de care acesta nu-şi mai aduce amunte, educă reacţii şi atitudini. Cei ce se încumetă să formeze opinii riscându-şi prestigiul şi expunându-se tuturor criticilor de care au parte cei de pe creasta valului sunt foarte aproape de ceea ce anglo-saxonii numesc think tank. Din păcate, materialul comis astăzi de Adrian Cercelescu este vrednic de poziţia penibilă a unui think bicycle.

Ce i se poate reproşa mai exact? Cam totul. Întâi de toate umplerea spaţiului cu nepermis de multe încercări de introducere în subiect, de ca şi cum cititorii n-ar şti cu ce prilej se foloseşte în titlu cuvântul “homosexual” azi si acum. Deh, constrângere a presei scrise, de-ar fi singura! Limbajul e relax (“ploaia de pietre, petarde şi gunoaie aruncate de puştimea care n-avea treabă pe’acas”; “de ce atâta gaborime?”; “am rupt-o în fericire cu Europa”; “poliţia, [...] îşi pune acum scutul şi cârca pentru ei” ş.a.), sugerând că s-ar încerca să se spună ceva “pe bune”, în realitate singurul lucru pe bune e încercarea de a scrie un material în care să lipsească orice idee incorectă politic. Senzaţia generală e de pleaznă picată neglijent într-un vas de ulei: zgomot puţin şi nici o urmă după consumarea faptului. Nenea distribuit în rolul de think bicycle ne dă cu tromba în ochi la plecare, semiotizând asupra mizei fantastice care îi face pe homosexuali să se ia la trântă cu tot ce mişcă în ţara asta, râul, ramul: “Ce naiba, te apuci să arunci cu ouă şi cu tomberoane pentru că Gheorghe vrea să îi lase lui Vasile o garsoniera?” Dacă după mega-exegeza lui Cercelescu suspectaţi cumva că aţi fost traşi în piept la capitolul comentarii inteligente, să ştiţi că aşa este. Singurul lucru demn de toată admiraţia în toată tărăşenia asta e capacitatea unora de a mima cu şira spinării valurile din jacuzzi, încercând să nu supere nici pe tanti UE, nici linia directoare a ziarului, nici clientul nevricos şi însetat de răzbunare în mod text... De la mine un mare chapeau pentru acrobat şi un şut un fund prietenesc la arlechin!

Domnul Adrian Cercelescu e din păcate mult prea confiscat de pana din care se hrăneşte pentru a mai avea timp şi putere să vadă că există o miză reală, imensă, care se opune unor simptome de tipul Gay Fest. Şi nu, nu este vorba de garsoniera pe care Gheorghe ar vrea s-o lase lui Vasile (pe care, fie vorba între noi, o poate lăsa oricum dacă e suficient de isteţ încât să admită că moartea îl poate lovi în orice moment, şi să-şi facă un act de succesiune). Nu. Trebuie să fii gâgă sau lucrător în minunata presă liberă ca să poţi chinui senin asemenea inepţii. Există o încărcătură gravă în trambalarea cu mândrie a perversiunilor prin buricul Capitalei, ale cărei semnificaţii se află dincolo explozia numerică a forţelor de ordine, şi ale cărei implicaţii sunt mult mai adânci decât aglutinarea tuturor puştilor care au venit să arunce cu petarde în dihănii (dihonii?).

De undeva cu patru generaţii în urmă, în familia mea s-a păstrat o zicătoare. O ştiu deci de la străbunica mea, dar originea ei trebuie să fie cu mult mai veche, adică de când tema surprinsă a fost cu putinţă, cine ştie cu câte veacuri în urmă: “Femeile s-au adunat, / Să alunge curva din sat / Dar curva mătăhăiè / Să rămână numai iè.” Nu trebuie să fii expert în sociologie ca să constaţi că trăim într-o societate fără anticorpi, în care orice agresiune împotriva Normalităţii se legitimează sub invocaţia toleranţei, ca şi cum toleranţa fără discernământ n-ar fi altceva decât o formă de abandonare colectivă in voia soartei. În toate structurile pre-moderne, iar satul străbunicii a fost o astfel de organizare, femeile aveau posibilitatea să reacţioneze pentru a împiedica proliferarea unor forme de comportament de natură să ameninţe Normalitatea. Iar ideea că o curvă ar putea emite pretenţii asupra unui spaţiu pe care îl impurifică a părut generaţiilor dinaintea noastre un fel de culme a ignominiei, un semn al pierderii fără speranţă, care cere riposta.

Semnificaţia mătăhăielilor homosexualilor nu ajunge la a impună modelul dezaxării personale, lucrurile nu merg până într-acolo. Nu încă. Situatia se află încă în etapa recunoaşterii formale: heterosexualilor li se cere doar să admită că şi ceilalţi au drept la acelaşi tratament legal (pe care eu personal sunt gata să-l recunosc, nevăzând nici un afront adus sacrului printr-un contract în faţa fiscului). Numai că de aici până la cununia religioasă nu mai este decât un pas, e drept, mic pentru homosexuali dar mare pentru omenire. Pentru că în acest moment Biserica însăşi este conjurată să sanctifice ceea ce toate textele sacre ale lumii noastre resping. Adopţiile sunt cireaşa de pe tort.

Dacă vom ajunge până în acest punct, şi, în logica mai-răului în care se mişcă lucrurile, personal cred că în câţiva ani vom fi puşi în faţa faptului împlinit, atunci uşile se deschid în faţa tuturor posibilităţilor. De fapt, e un fel de a spune, pentru că se vor împlini doar potenţialităţile cele mai josnice: legitimarea pedofiliei, a zoofiliei si a celorlalte perversiuni sexuale la care nici cu mintea nu ne gândim. Îmi veţi spune că nu scrie nicăieri, că nu este o relaţie de la cauză la efect, că nu se va ajunge la aşa ceva. Ei, aş! n-ar avea bulgarele de zapada potenţial de avalanşă dacă s-ar uita după legea cauză-efect... NAMBLA (North American Man Boy Love Association) e prezentă an de an la paradele homosexualilor americani, ca veri buni ce sunt, şi nu cred că revendicarea lui Gheorghe-pedofilul este să-i lase o garsonieră lui Vasilică, pentru a nu ieşi din exegeza propusă de aplombul lui Cercelescu. Şi dacă azi vom fi de acord că doi bărbaţi se pot iubi între ei indiferent de vârsta legală a unuia dintre ei, care va fi baza contestaţiei noastre atunci când la următorul Gay & Free-Lovers Fest în coloană vor figura o turmă de capre şi două dricuri? Toate îndreptându-se buluc spre garsoniera lui Gheorghe a lu' plurisexualu', fireşte...

Realitatea este că există o miză a reacţiilor din partea societăţii civile împotriva ostentaţiilor homosexualilor, şi aceasta este cea a probării capacităţii lumii noastre de a se (mai) raporta la axul normalităţii. Nu sunt avocatul coborârii în stradă cu pietre de macadam în sacoşă, şi nici nu cred că agresarea fizică a unui poliţist care-şi face datoria e un paleativ onorabil. Nu. Cred în umor şi în ignorarea a ceea ce nu merită atenţie. Mi-ar fi plăcut să citesc în presă de o Conferinţă Pro-Normalitate la Gura Humorului sau la Fundul Moldovei, ori de întoarcerea cetăţenilor cu spatele, subit interesaţi de clădirile urbane, în momentul în care coloana manifestanţilor traversa Capitala. Aş fi vrut să văd ignorarea fără anxietate a anormalităţii. Dar n-a fost aşa, semn că nici heterosexualii nu se simt prea bine...