Viva la revolución para siempre!
Staţi puţin să caut din ochi un perete, că nuca o am în dreapta, gata de trântit: mă declar fanul lui Hugo Chavez. Mă declar admiratorul fără rezerve al unuia din puţinii oameni politici de pe planetă care nu ezită să-i ridiculizeze pe naziştii de la White House, să fugărească din ţara lui multinaţionalele fără neam şi fără lege, să întrerupă legăturile diplomatice cu Israelul în urma bombardării lagărului de concentrare din Gaza şi a invadării Libanului în timpul verii lui 2006. Îi urez succes în iniţiativa creării Băncii Sudului, alternativa la instrumentele postcolonialismului euro-american: pseudo-Banca-Mondială şi FeMeí. Acum, Hugo Chavez a refuzat să reînnoiască licenţa de funcţionare a unei televiziuni, RCTV.
De mult nu mă mai necăjeşte modul în care este prezentat unul din preşedinţii sud-americani care beneficiază de suport popular real. Ba clown, ba dictator însetat de putere, asta e tot ce ne poate oferi mass-media românească. Discursurile lui anti-Bush ne sunt servite drept forme de nebunie trecătoare. Discursul lui la ONU din 20 noiembrie 2006, mostră de logică şi de bun simţ, nu a ajuns în presa românească. S-a decupat doar afirmaţia lui Chavez că “el diable” (Bush) a fost pe acolo, şi că în urma lui a rămas un miros de sulf, la care sala a râs. Atât. Nici ideile, nici acuzaţiile la adresa crimelor de război americane, nici aplauzele diplomaţilor Adunării Generale. Nu cadrau cu “imaginea” personajului, aşa că au fost suprimate. Totuşi, nu sunt supărat. Am ajuns demult la concluzia că majoritatea ziariştilor sunt idioţi, îndeosebi cei din televiziune, cei care transmit “realitatea aşa cum este ea”, nu-i aşa?
De câteva zile presa mondială abundă în acuzaţii la adresa preşedintelui venezuelean Chavez. Atentat la libertatea cuvântului! De ca şi cum reînnoirea licenţei de emisie a unei televiziuni ar fi un drept implicit al televiziunii respective, fără nici o datorie. De ca şi cum posesia instrumentelor de împrăştiere în masă a cuvintelor ar aduce cu sine şi libertatea, fără nici un efort şi pentru totdeauna!
Hai să stăm strâmb şi să judecăm drept: unde este libertatea cuvântului în “Din dragoste”? În megaposibilitatea etalării chiloţilor sufletului pe la nasul naţiunii? Unde este libertatea cuvântului în “De trei ori femeie”? sau în “Duminica în familie”? Libertatea ca o femeie cu cetăţenie israeliană să-mi ureze mie Crăciun fericit, în condiţiile în care ţara căreia ea i-a jurat fidelitate interzice accesul cetăţenilor palestinieni din Gaza la Liturghia de Crăciun din Bethleem? Deh, ce să-i faci, doar nu facem rating cu creştinii arabi, facem cu cei din România... Ce-ar pierde poporul român dacă s-ar închide o televiziune două acolo, pentru emisiuni cretinoide, pentru propagare în masă a subculturii, pentru imoralitatea filmelor difuzate, pentru arta proastă promovată? Staţi să mă gândesc... ce-ar pierde... ce-ar pierde?... Ştirile de la ora 5! Aşa-i c-am ghicit? Universitari şi psihologi au tras deja un semnal de alarmă în privinţa efectelor perfide şi nocive, de drog dulce, pe care îl are televiziunea în anihilarea intelectuală a copiilor. De ceva ani constat la elevii mei recrudescenţa lipsei de concentrare... Şi totuşi, în societatea noastră schizoidă nimănui nu-i trece prin cap să închidă spălătoriile automate de creiere pentru batjocorirea tuturor criteriilor de valoare...
Dar nu pentru asta a stricat Chavez târgul cu RCTV. În 2002, în timpul unei lovituri de stat susţinute de americani, venezuelienii au coborât într-o proporţie formidabilă în stradă, în sprijinul preşedintelui lor. Se vorbeşte de manifestaţii care ar fi atins 2 milioane de oameni. Ei bine, în exact zilele acelea, RCTV a transmis... desene animate. Da, ştiu, libertatea cuvântului, cum să nu? A cuvântului celui care decide ce anume trebuie să vezi tu la televizor! Îmi amintesc de o caricatură pe care am văzut-o în anii studenţiei într-un album, una din acele lucrări ale cărei încărcătură ideatică îi permit să fie transmisă şi altfel, de exemplu, povestită. Am să povestesc deci imaginea aceea, cine spune că numai romanele s-ar preta ecranizării? Un omuleţ fără trăsături specifice, cu o traistă de mâncare, traversează o stradă pustie, între blocuri care îl domină. De undeva de sus, o voce fără chip îi aruncă: “N-ai să apari niciodată la televizor!” Omuleţul fără trăsături specifice e terifiat, viaţa lui pare să se termine acolo. Viaţa unuia care şi-a făcut un scop în viaţă în cele 15 minute de celebritate. La televizor, desigur, singurul loc unde se dă celebritate la cei suficienţi de norocoşi ca să ajungă acolo.
Ei bine, n-am să ajung niciodată la televizor. Pentru mine nu e fatalitate, e o decizie. Nici tu, care mă citeşti acum, n-ai să ajungi acolo. Diferenţa între mine şi omuleţul lui Wolinski (sau Plantu?), este că mie mi se rupe. Sper că şi ţie, iar dacă încă nu, a venit momentul să ţi se. Şi asta pentru că la televizor nu apar cuvintele tale în virtutea libertăţii lor, nici ale mele, ci ale cuiva care decide ce anume trebuie să spună chipul meu/tău pe sticlă. Iar atunci când cuvintele intră în pană, în faţa eşecului ingineriei sociale, se difuzează desene animate. Ca în Venezuela. O echipă irlandeză a făcut un documentar cu titlu semnificativ despre lovitura de stat din aprilie 2002: The Revolution Will Not Be Televised. E foarte uşor de găsit pentru cel care-l caută. Cei care-l vor viziona vor cântări şi singuri cât mai rămâne din libertatea cuvântului sub dictatul ratingului şi a acumulării mass-mediei în mâna câtorva oameni pe toată planeta.
Mi-am început textul căutând un zid pe care să trăznesc o nucă. L-am scris cu sentimentul zădărniciei gestului, oricum lumea se va spăla pe creier cu televizorul atâta timp cât vom avea curent electric. Inclusiv tu, care m-ai citit şi pe undeva mă aprobi, eşti pierdut pentru asta, ţi-a intrat televizorul în sânge, îl asociezi cu calmul şi cu relaxarea. Dar ştii de ce îmi pare rău în toată tevatura asta cu Chavez? Că nu se face primăvara cu o singură floare...
De mult nu mă mai necăjeşte modul în care este prezentat unul din preşedinţii sud-americani care beneficiază de suport popular real. Ba clown, ba dictator însetat de putere, asta e tot ce ne poate oferi mass-media românească. Discursurile lui anti-Bush ne sunt servite drept forme de nebunie trecătoare. Discursul lui la ONU din 20 noiembrie 2006, mostră de logică şi de bun simţ, nu a ajuns în presa românească. S-a decupat doar afirmaţia lui Chavez că “el diable” (Bush) a fost pe acolo, şi că în urma lui a rămas un miros de sulf, la care sala a râs. Atât. Nici ideile, nici acuzaţiile la adresa crimelor de război americane, nici aplauzele diplomaţilor Adunării Generale. Nu cadrau cu “imaginea” personajului, aşa că au fost suprimate. Totuşi, nu sunt supărat. Am ajuns demult la concluzia că majoritatea ziariştilor sunt idioţi, îndeosebi cei din televiziune, cei care transmit “realitatea aşa cum este ea”, nu-i aşa?
De câteva zile presa mondială abundă în acuzaţii la adresa preşedintelui venezuelean Chavez. Atentat la libertatea cuvântului! De ca şi cum reînnoirea licenţei de emisie a unei televiziuni ar fi un drept implicit al televiziunii respective, fără nici o datorie. De ca şi cum posesia instrumentelor de împrăştiere în masă a cuvintelor ar aduce cu sine şi libertatea, fără nici un efort şi pentru totdeauna!
Hai să stăm strâmb şi să judecăm drept: unde este libertatea cuvântului în “Din dragoste”? În megaposibilitatea etalării chiloţilor sufletului pe la nasul naţiunii? Unde este libertatea cuvântului în “De trei ori femeie”? sau în “Duminica în familie”? Libertatea ca o femeie cu cetăţenie israeliană să-mi ureze mie Crăciun fericit, în condiţiile în care ţara căreia ea i-a jurat fidelitate interzice accesul cetăţenilor palestinieni din Gaza la Liturghia de Crăciun din Bethleem? Deh, ce să-i faci, doar nu facem rating cu creştinii arabi, facem cu cei din România... Ce-ar pierde poporul român dacă s-ar închide o televiziune două acolo, pentru emisiuni cretinoide, pentru propagare în masă a subculturii, pentru imoralitatea filmelor difuzate, pentru arta proastă promovată? Staţi să mă gândesc... ce-ar pierde... ce-ar pierde?... Ştirile de la ora 5! Aşa-i c-am ghicit? Universitari şi psihologi au tras deja un semnal de alarmă în privinţa efectelor perfide şi nocive, de drog dulce, pe care îl are televiziunea în anihilarea intelectuală a copiilor. De ceva ani constat la elevii mei recrudescenţa lipsei de concentrare... Şi totuşi, în societatea noastră schizoidă nimănui nu-i trece prin cap să închidă spălătoriile automate de creiere pentru batjocorirea tuturor criteriilor de valoare...
Dar nu pentru asta a stricat Chavez târgul cu RCTV. În 2002, în timpul unei lovituri de stat susţinute de americani, venezuelienii au coborât într-o proporţie formidabilă în stradă, în sprijinul preşedintelui lor. Se vorbeşte de manifestaţii care ar fi atins 2 milioane de oameni. Ei bine, în exact zilele acelea, RCTV a transmis... desene animate. Da, ştiu, libertatea cuvântului, cum să nu? A cuvântului celui care decide ce anume trebuie să vezi tu la televizor! Îmi amintesc de o caricatură pe care am văzut-o în anii studenţiei într-un album, una din acele lucrări ale cărei încărcătură ideatică îi permit să fie transmisă şi altfel, de exemplu, povestită. Am să povestesc deci imaginea aceea, cine spune că numai romanele s-ar preta ecranizării? Un omuleţ fără trăsături specifice, cu o traistă de mâncare, traversează o stradă pustie, între blocuri care îl domină. De undeva de sus, o voce fără chip îi aruncă: “N-ai să apari niciodată la televizor!” Omuleţul fără trăsături specifice e terifiat, viaţa lui pare să se termine acolo. Viaţa unuia care şi-a făcut un scop în viaţă în cele 15 minute de celebritate. La televizor, desigur, singurul loc unde se dă celebritate la cei suficienţi de norocoşi ca să ajungă acolo.
Ei bine, n-am să ajung niciodată la televizor. Pentru mine nu e fatalitate, e o decizie. Nici tu, care mă citeşti acum, n-ai să ajungi acolo. Diferenţa între mine şi omuleţul lui Wolinski (sau Plantu?), este că mie mi se rupe. Sper că şi ţie, iar dacă încă nu, a venit momentul să ţi se. Şi asta pentru că la televizor nu apar cuvintele tale în virtutea libertăţii lor, nici ale mele, ci ale cuiva care decide ce anume trebuie să spună chipul meu/tău pe sticlă. Iar atunci când cuvintele intră în pană, în faţa eşecului ingineriei sociale, se difuzează desene animate. Ca în Venezuela. O echipă irlandeză a făcut un documentar cu titlu semnificativ despre lovitura de stat din aprilie 2002: The Revolution Will Not Be Televised. E foarte uşor de găsit pentru cel care-l caută. Cei care-l vor viziona vor cântări şi singuri cât mai rămâne din libertatea cuvântului sub dictatul ratingului şi a acumulării mass-mediei în mâna câtorva oameni pe toată planeta.
Mi-am început textul căutând un zid pe care să trăznesc o nucă. L-am scris cu sentimentul zădărniciei gestului, oricum lumea se va spăla pe creier cu televizorul atâta timp cât vom avea curent electric. Inclusiv tu, care m-ai citit şi pe undeva mă aprobi, eşti pierdut pentru asta, ţi-a intrat televizorul în sânge, îl asociezi cu calmul şi cu relaxarea. Dar ştii de ce îmi pare rău în toată tevatura asta cu Chavez? Că nu se face primăvara cu o singură floare...
Etichete:
Nervi pe bigudiuri
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu