Sfântul Careva
Undeva Constantin Noica face o pledoarie pentru “autostrăzile culturii”. Aristotel, Platon, Kant. Greaca veche şi latina. Germana. Consultarea directă a surselor, apoi a comentariilor. Evitarea culturii formate din cărţi despre cărţi despre cărţi despre... Noica are fireşte dreptate. Ceea ce nu mă va împiedica pe mine să scriu o pledoarie în favoarea uliţelor culturii, ba chiar a fundăturilor, a cururilor-de-sac, a cărţilor cu care se termină totul...
Cu câţiva ani înainte de a se fi întâlnit cu Jacques Bergier, cu mult înainte ca proiectul Dimineţii magicienilor să fi fost imaginat şi pus în practică, Louis Pauwels a scris un roman care a ars ca un foc de paie: Saint Quelqu’un. Apărut în 1946, imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, s-a bucurat la scurtă vreme de notorietate, a inflamat dezbateri şi a umplut coloanele revistelor literare. Apoi, nimic. Azi, cu greu îşi mai aminteşte cineva ceva despre el. Şi totuşi, între Mersault, eroul celebrului roman Străinul al lui Camus, şi Josselin, eroul lui Pauwels, există o relaţie de înrudire neîndoielnică.
Un bărbat lucrează pentru o întreprindere de betonaj. La fiecare două luni revine acasă pentru opt zile. Soţia îi găseşte într-una din permisii o scrisoare de la o amantă. O femeie cu care petrecuse câteva zile înainte de a ajunge la familie. Gelozie conjugală presărată cu multe crize. O fată alături de suferinţa mamei şi un băieţel, care nu pricepe ce se întâmplă. În cele din urmă, femeia se aruncă de la etaj în cap şi moare. Aflase că băieţelul ei murise de pneumonie. Bărbatul vinde totul unui tapiţer, care se ocupă de cele două înmormântări. Lucienne, fata, merge în grija unui unchi. Bărbatul o ia încotro vede cu ochii, spre Orient.
Atât. O poveste cât un degetar. O istorioară anodină, asemeni celei unui francez pied-noir care împuşcă un arab algerian pe plajă, după ce participase la înmormântarea mamei sale. Altă poveste cât un ac cu gămălie, cu care are aşa, un aer de familie. Récituri terne, lipsite de suspans, venind de niciunde pentru a se îndrepta nicăieri. Naraţiuni-suport. Camus propune un om revoltat într-o lume absurdă, în care şi revolta lui este lipsită de sens. Pauwels ne propune Sensul: într-un fost pontator al unei întreprinderi de betonaj, căsătorit, doi copii, o amantă, se declanşează brusc stările de meditaţie:
“Abia am avut timp să găsesc o bancă şi să mă aşez. Un val de gânduri, de imagini şi de zgomote îmi intră în cap, simt că toate forţele mele se înmulţesc, că se încordează şi vibrează ca şi cum aş fi avut să sar peste case, să alerg fără să mă mai sprijin pe pământ, să adun o coloană de zece mii de cifre într-o secundă, să asurzesc tot Parisul cu vocea mea, să arunc oraşul în aer... apoi nu mai văd nimic, o mare tăcere mi se caţără de-a lungul picioarelor, mă invadează. Dispar într-o tăcere care este mai mult decât tăcere şi o bucurie formidabilă mă înlocuieşte. Nu sunt, apoi sunt tot ceea ce există, sunt lumina a ceea ce există. Nicăieri nu mai este nimic decât o bătaie de aripi într-o transfigurată bucurie.
Când mi-am revenit în simţiri, când mi-am regăsit corpul, am văzut lucrurile cu alţi ochi. Casele, prăvălia fierarului, terasa cafenelei, cinematrograful, oamenii grăbiţi de pe trotuar, totul se îngustase, devenise fără consistenţă, tern, şi mai ales inutil. Nu ştiu dacă formele sau culorile oamenilor, ale faţadelor, ale cerului sau ale copacilor se schimbaseră. Era mai degrabă ca şi cum aş fi luat, fără să-mi dau seama, o mare distanţă de ele. Şi de acum, acea distanţă, un vid, era între lucruri şi mine, şi mai există, în permanenţă asupra lor, o lumină a asfinţitului.”
Swami Vivekananda admitea că este cu putinţă ca într-un om să se declanşeze spontan (sau, oricum, în absenţa unui efort conştient şi a unui prilej sesizabil) nişte stări ale fiinţei care să-l conducă spre mokşa (eliberare). Pawels scrie cronica unui astfel de eveniment, a unui destin în jurul căruia se prăbuşeşte totul, dar care se câştigă exact atunci când, în ochii oamenilor, pierde tot ce a avut.
“Da, de trei ori, poate de patru, am ajuns la buza acestei clipe. Închisoare s-a întredeschis şi s-a închis la loc, am crezut că mă pierd în linişte, că devin bucuria deşertului de dincolo de ziduri. Dar nu era nimic, aproape nimic! Şi totuşi, de fiecare dată, în acelaşi timp în care scădeau zgomotele şi gălăgia groasă a vieţii mele, un curent de putere fără limite urca din străfundurile pântecelui meu spre inimă, îmi atingea inima şi se îndrepta spre gât, ca un şarpe care se descolăceşte încet iţindu-şi capul. Atunci îmi părăseam corpul şi mă dizolvam în oceanul tăcerii, în oceanul nemişcat al fericirii pure. Dar nu, nu era nimic, aproape nimic! Sarpele s-a ridicat mai sus, a trecut dincolo de gâtlej şi capul lui a venit să se odihnească între sprincene, şi în această secundă o lumină magnifică a izbucnit în spatele ochilor mei, o floare s-a deschis în craniu şi zidurile au căzut. Eram un munte de sare şi m-am prăbuşit în mare, am devenit apa mării, m-am împreunat cu măreţia mea. Oh! cum să spun? Nu-mi pot spune nimic din ce ştiu. Aş vrea să gândesc, aş vrea să mă învăţ cuvânt cu cuvânt ceea ce ştiu şi fiecare cuvânt, fiecare idee alunecă şi cade, se întoarce pentru a se amesteca cu mine însumi, cu oceanul.”
Sfântul Careva este unul din multele romane care au ceva de zis şi pe care noi le-am uitat. Cineva opina că civilizaţia noastră s-ar mişca în virtutea unei misterioase legi a dublului. Astfel, de fiecare dată când se naşte şi începe să vorbească un om care are ceva salvator de spus, un altul, găunos dar strălucitor, ocupă scena şi culege aplauzele. Acesta nu are nimic de dat, nu poate salva nici măcar un dihor beat mort, dar ocupă scena, ceea ce veţi fi de acord că nu e puţin lucru. Romanul lui Pauwels nu e un text despre religie, deşi puţinele fraze dedicat creştinismului în el sunt tulburător de adevărate, nu este nici o carte iniţiatică autentică, în genul Divinei Comedii sau a lui Harap-Alb. Are însă virtutea incontestabilă de a ne spune că sfinţenia este cu putinţă, aici şi acum, chiar de-ai fi tu pontantor într-o întreprindere de betonaj, cu soţie, doi copii şi amantă. Locul ei în istoriile literare a fost însă ocupat irevocabil de un alt roman, în care un francez pied-noir, nu mult după înmormântarea mamei sale, împuşcă un arab algerian. De chi-chi.
Azi, avem o “autostradă a culturii” numită nihilism. Ştim cu toţii că trăim într-o lume absurdă. Undeva însă există o uliţă în care sfinţenia este cu putinţă, dar cine mai ştie drumul până acolo?
Cu câţiva ani înainte de a se fi întâlnit cu Jacques Bergier, cu mult înainte ca proiectul Dimineţii magicienilor să fi fost imaginat şi pus în practică, Louis Pauwels a scris un roman care a ars ca un foc de paie: Saint Quelqu’un. Apărut în 1946, imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, s-a bucurat la scurtă vreme de notorietate, a inflamat dezbateri şi a umplut coloanele revistelor literare. Apoi, nimic. Azi, cu greu îşi mai aminteşte cineva ceva despre el. Şi totuşi, între Mersault, eroul celebrului roman Străinul al lui Camus, şi Josselin, eroul lui Pauwels, există o relaţie de înrudire neîndoielnică.
Un bărbat lucrează pentru o întreprindere de betonaj. La fiecare două luni revine acasă pentru opt zile. Soţia îi găseşte într-una din permisii o scrisoare de la o amantă. O femeie cu care petrecuse câteva zile înainte de a ajunge la familie. Gelozie conjugală presărată cu multe crize. O fată alături de suferinţa mamei şi un băieţel, care nu pricepe ce se întâmplă. În cele din urmă, femeia se aruncă de la etaj în cap şi moare. Aflase că băieţelul ei murise de pneumonie. Bărbatul vinde totul unui tapiţer, care se ocupă de cele două înmormântări. Lucienne, fata, merge în grija unui unchi. Bărbatul o ia încotro vede cu ochii, spre Orient.
Atât. O poveste cât un degetar. O istorioară anodină, asemeni celei unui francez pied-noir care împuşcă un arab algerian pe plajă, după ce participase la înmormântarea mamei sale. Altă poveste cât un ac cu gămălie, cu care are aşa, un aer de familie. Récituri terne, lipsite de suspans, venind de niciunde pentru a se îndrepta nicăieri. Naraţiuni-suport. Camus propune un om revoltat într-o lume absurdă, în care şi revolta lui este lipsită de sens. Pauwels ne propune Sensul: într-un fost pontator al unei întreprinderi de betonaj, căsătorit, doi copii, o amantă, se declanşează brusc stările de meditaţie:
“Abia am avut timp să găsesc o bancă şi să mă aşez. Un val de gânduri, de imagini şi de zgomote îmi intră în cap, simt că toate forţele mele se înmulţesc, că se încordează şi vibrează ca şi cum aş fi avut să sar peste case, să alerg fără să mă mai sprijin pe pământ, să adun o coloană de zece mii de cifre într-o secundă, să asurzesc tot Parisul cu vocea mea, să arunc oraşul în aer... apoi nu mai văd nimic, o mare tăcere mi se caţără de-a lungul picioarelor, mă invadează. Dispar într-o tăcere care este mai mult decât tăcere şi o bucurie formidabilă mă înlocuieşte. Nu sunt, apoi sunt tot ceea ce există, sunt lumina a ceea ce există. Nicăieri nu mai este nimic decât o bătaie de aripi într-o transfigurată bucurie.
Când mi-am revenit în simţiri, când mi-am regăsit corpul, am văzut lucrurile cu alţi ochi. Casele, prăvălia fierarului, terasa cafenelei, cinematrograful, oamenii grăbiţi de pe trotuar, totul se îngustase, devenise fără consistenţă, tern, şi mai ales inutil. Nu ştiu dacă formele sau culorile oamenilor, ale faţadelor, ale cerului sau ale copacilor se schimbaseră. Era mai degrabă ca şi cum aş fi luat, fără să-mi dau seama, o mare distanţă de ele. Şi de acum, acea distanţă, un vid, era între lucruri şi mine, şi mai există, în permanenţă asupra lor, o lumină a asfinţitului.”
Swami Vivekananda admitea că este cu putinţă ca într-un om să se declanşeze spontan (sau, oricum, în absenţa unui efort conştient şi a unui prilej sesizabil) nişte stări ale fiinţei care să-l conducă spre mokşa (eliberare). Pawels scrie cronica unui astfel de eveniment, a unui destin în jurul căruia se prăbuşeşte totul, dar care se câştigă exact atunci când, în ochii oamenilor, pierde tot ce a avut.
“Da, de trei ori, poate de patru, am ajuns la buza acestei clipe. Închisoare s-a întredeschis şi s-a închis la loc, am crezut că mă pierd în linişte, că devin bucuria deşertului de dincolo de ziduri. Dar nu era nimic, aproape nimic! Şi totuşi, de fiecare dată, în acelaşi timp în care scădeau zgomotele şi gălăgia groasă a vieţii mele, un curent de putere fără limite urca din străfundurile pântecelui meu spre inimă, îmi atingea inima şi se îndrepta spre gât, ca un şarpe care se descolăceşte încet iţindu-şi capul. Atunci îmi părăseam corpul şi mă dizolvam în oceanul tăcerii, în oceanul nemişcat al fericirii pure. Dar nu, nu era nimic, aproape nimic! Sarpele s-a ridicat mai sus, a trecut dincolo de gâtlej şi capul lui a venit să se odihnească între sprincene, şi în această secundă o lumină magnifică a izbucnit în spatele ochilor mei, o floare s-a deschis în craniu şi zidurile au căzut. Eram un munte de sare şi m-am prăbuşit în mare, am devenit apa mării, m-am împreunat cu măreţia mea. Oh! cum să spun? Nu-mi pot spune nimic din ce ştiu. Aş vrea să gândesc, aş vrea să mă învăţ cuvânt cu cuvânt ceea ce ştiu şi fiecare cuvânt, fiecare idee alunecă şi cade, se întoarce pentru a se amesteca cu mine însumi, cu oceanul.”
Sfântul Careva este unul din multele romane care au ceva de zis şi pe care noi le-am uitat. Cineva opina că civilizaţia noastră s-ar mişca în virtutea unei misterioase legi a dublului. Astfel, de fiecare dată când se naşte şi începe să vorbească un om care are ceva salvator de spus, un altul, găunos dar strălucitor, ocupă scena şi culege aplauzele. Acesta nu are nimic de dat, nu poate salva nici măcar un dihor beat mort, dar ocupă scena, ceea ce veţi fi de acord că nu e puţin lucru. Romanul lui Pauwels nu e un text despre religie, deşi puţinele fraze dedicat creştinismului în el sunt tulburător de adevărate, nu este nici o carte iniţiatică autentică, în genul Divinei Comedii sau a lui Harap-Alb. Are însă virtutea incontestabilă de a ne spune că sfinţenia este cu putinţă, aici şi acum, chiar de-ai fi tu pontantor într-o întreprindere de betonaj, cu soţie, doi copii şi amantă. Locul ei în istoriile literare a fost însă ocupat irevocabil de un alt roman, în care un francez pied-noir, nu mult după înmormântarea mamei sale, împuşcă un arab algerian. De chi-chi.
Azi, avem o “autostradă a culturii” numită nihilism. Ştim cu toţii că trăim într-o lume absurdă. Undeva însă există o uliţă în care sfinţenia este cu putinţă, dar cine mai ştie drumul până acolo?
Etichete:
Ariergarda culturii
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu