Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (III)

Se dau propoziţiile:

Evul Mediu a fost o epocă întunecată. Poliţiştii sunt foarte tâmpiţi, dau întotdeauna kiks când trebuie să înşurubeze un bec. La doctor trebuie să dai, altfel te lasă să mori. Profesorii se descurcă: fac meditaţii.

Cerinţă: ce au în comun toate aceste construcţii? Răspunsul la coada manualului.

Afirmaţiile de mai sus au fost numite idei-de-gata. Sau idei de-a gata. Idei prefabricate. Idei pe care toată lumea le ştie, toată lumea le repetă, toată lumea le crede. Repere care nu mai au nevoie de nici o testare, la care toată lumea se raportează cu voioşie, uşor de reţinut şi obligatorii în “cultura generală” a tuturor. Nu trebuie să fii specialist ca să ai capul baniţă de idei de-a gata. Şi vai de specialistul care îndrăzneşte să contrazică vreun sfertodoct pe teritoriul unde el e şef, cel al ideilor de-a gata.

Or realitatea este că, la nivel intelectual, epoca modernă are motive imense să invidieze Evul Mediu. Pe lângă dezbaterile medievale la care participa un Bernard de Clairvaux – în Occident, sau un Shankaracharya – în Orient, talk show-urile noastre sunt nişte discuţii absolut cretine între puţoi nesupravegheaţi. Poliţiştii nu sunt tâmpiţi, nu mai tâmpiţi decât restul populaţiei. De fapt, cunosc poliţişti care sunt oameni cât se poate de manieraţi, cu caracter plăcut. Unii dintre ei au foarte mari calităţi şi constituie exemple pentru cei din jurul lor. În privinţa doctorilor, mulţi nu iau şpagă pentru simplul motiv că nu au de la cine – nu toţi cei care au făcut medicina sunt chirurgi! Serios: cine a dat vreodata bani la dermatolog? Mai ştiu medici care-şi tratează bolnavii gratuit, şi nu vorbesc de exemple din marea literatură universală. Ştiu din surse foarte apropiate de un medic care, atunci când unul dintre pacienţi i-a zis că n-are bani, i-a replicat liniştit: “Doar n-am să te dau acum afară”. Discuţia avea loc în cabinetul lui privat, pentru care plătea impozite. Timp de vreo doi ani pacientul respectiv a fost tratat în mod consecvent fără să plătească nimic, pentru că situaţia materială nu-i permitea asta. E drept, când a putut, s-a dus la doctor să-i dea totul retroactiv, evaluând îngrijirea din ochi, la vreo 500 de euro. Nici atunci medicul cu pricina n-a vrut să intre în amănunte, n-a căutat în nici o evidenţă, pur şi simplu a luat banii (pe un lung şir de consultaţii private, reamintesc) şi a zis că e bine. Marea problemă a ideilor-de-gata este că în practică se lovesc consecvent de excepţii...

Iar profesorii fac meditaţii. E una din multele idei-de-gata pe care dacă nu le ştii, vai de steaua ta, înseamnă că habar n-ai pe ce lume trăieşti. Adică eşti prost. Şi ce dacă profesorii au salarii mici, se descurcă ei, fac meditaţii. Toată lumea ştie prea bine asta, nu poţi face excepţie. Zilele trecute eram la Cinci femei în tranziţie, piesa Rodicăi Popescu-Bitănescu. Unul dintre personaje e o profă care, la o seară între femei, îşi aduce de corectat teze. Gazda îi zice: “Fii, tu, mai generoasă!” Profa bagă replica: “Şi cine mai vine la meditaţii?” Auzi-auzi, deci profii pun note intenţionat mai mici, ca să facă bani acasă, într-un sistem paraşcolar, nu? În urmă cu ceva ani citeam într-o schiţă literaroida cum profesorul Ionescu le pune note slabe elevilor 1, 2 şi 3, cărora le recomandă apoi să meargă să facă meditaţii cu profesorul Popescu. El nu, nu se ocupă aşa ceva, cum v-aţi putut gândi. Apoi profesorul Popescu îi dă telefon profesorului Ionescu ca să-i confirme că au început meditaţii, prilej cu care profesorul Ionescu îl asigură că le va da lui 1, 2 şi 3 câte o notă mai bunişoară, ca să vadă părinţii “ce progrese au făcut”. Apoi îl întreabă dacă e rost de noi aranjamente pentru săptămâna viitoare.

Nu mai ţin minte cine a scris bucăţica asta tembeluţă, sigur este vorba despre un scriitor, cum altfel? Ideea este însă interesantă: un profesor pune note proaste, pentru a trimite copiii la meditaţii cu un confrate. Serviciul e reciproc, noi cu drag ne umplem de bani. Ce eficace, ce odios! Există o singură problemă: dacă acest sistem perfect verosimil a fost pus vreodată la punct, el este excepţia, şi nu regula în învăţământ. Or, aşa cum pornind de la faptul ca există oameni care se deplasează în scaunul cu rotile, e periculos şi cu totul fals să se creadă că întreaga umanitate are nevoie de scaune cu rotile pentru a merge de colo-colo, tot asa e abuziv sa generalizezi de la un exemplu izolat.

Şi asta pentru că, principial, profesorii NU dau meditaţii. În ce mă priveşte, am zis clar, eu nu dau pentru că nu rezist, după şase ore la şcoală, să mai fac încă 2-4 acasă. În plus, de ceva vreme nici nu mai am nevoie financiar vorbind. Iar marea majoritate a colegilor nu sunt într-o situaţie diferită de a mea. Adică nu dau nici ei meditaţii, din diverse motive. Celor mai mulţi dintre profesori nu le solicită nimeni niciodată aşa ceva. Nimeni nu vrea meditaţii la sport, la muzică, la desen, la religie, de exemplu. Mai sunt un număr foarte important de discipline unde numărul de elevi care ar avea nevoie de pregătire suplimentară este atât de mic, încât se poate spune că există 2 profesori cu ceva meditaţii la 50 fără nici una: biologie, chimie, istorie, geografie, fizică. Nu dau liste exhaustive. Mai rămân româna şi limbile străine. Aici se mai fac. Nu cred că foarte multe. Şi nici cine ştie ce bine plătite. Dar se mai fac. Cu caracter de activitate sezonieră: în vacanţe şi în septembrie-octombrie nu sunt deloc. Ar mai fi vreo 8-9 luni pe an când treaba merge.

Cazul matematicii este cu totul special. Aici da, ştiu că se poate. Nu e obligatoriu, dar există cerere, şi profesorii de matematică fac “simultane” cu câte 4-5 elevi. Nu toţi profesorii, de acord, dar cei mai mulţi, dacă au disponibilitatea, pot face bani frumoşi acasă. Însă profesorii de matematică nu sunt norma, ci excepţia în lumea didactică. Şi în mod cert nu toţi îşi pot rotunji veniturile astfel, ci şi aici concură o multitudine de factori care asigură reuşita: vechimea, spaţiul de care dispun, locul unde sunt titulari ş.a.m.d.

Aşadar, există o mână de oameni care fac bani din meditaţii pentru fiecare sută de cadre didactice, şi din mâna aceasta de oameni mai este câte unul care scoate bani buni, dacă este dispus să plătească preţul pentru această ocupaţie, adică să nu se ocupe aproape niciodată de copiii lui, să nu citească nimic, să nu studieze el însuşi decât cu preţul renunţării la ceasuri de somn. Nimic nu e gratis, cine-a zis contrariul? Pe baza unor exemple izolate şi absolut atipice s-a construit însă o idee-de-gata pe care toată lumea o stăpâneşte la perfecţie: profesorii se descurcă, doar dau meditaţii. Dacă faci tentativa s-o ignori cumva, să nu te miri dacă vei fi taxat cu agresivitate drept naiv...

Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (II)

Undeva prin Gargantua (sau o fi Pantagruel?), François Rabelais zice despre Gargantua (sau Pantagruel) că mai uşor scoţi un pârţ de la un măgar mort decât o propoziţie cu noimă de la el. Acuma, Rabelais era medic, şi ştia cu prisosinţă că mortul, oricât de măgar ar fi, produce flatulenţe. Ce trebuie să-i fi scăpat ilustrului înaintaş este asemănarea dintre activitatea măgarului mort şi mişcarea sindicală din învăţământul românesc. Aici putem vorbi de multiple similitudini: şi măgarul şi sindicatele sunt o mare măgărie. Şi unul şi celelalte sunt demult moarte. În plus, pentru cine dă cu nasul de ele – ambele put.

Voi fi mai explicit. Marea lecţie pe care mi-au dat-o mie sindicatele din învăţământ este cea a parodiei. Deşi orice profesor ştie că, dacă s-ar fi dorit, s-ar fi putut cu uşurinţă îmbunătăţi situaţia financiară a cadrelor didactice, deşi toată lumea ştie cum se poate face asta, totuşi acest lucru nu s-a petrecut niciodată. Fiecare branşă are posibilitatea ei de a şantaja corpul social – ca să aibă ce pune pe masă şi să-şi poată plăti facturile. Medicii nu mai operează, funcţionarii nu mai funcţionează, vacile nu mai văculează. Profesorii pot bloca anul şcolar în preajma examenelor naţionale. Nu trebuie să fii prea cerebral ca să ştii asta. Toată lumea ştie. Şi totuşi, în preajma examenului de incapacitate şi a vacalaureatului, lumea didactică s-a încolonat cuminte, doi câte doi, şi a făcut frumos. Nu intru în detaliile acestor acţiuni, asta e o altă poveste, cu picanteriile ei, poate în alt post.

Fireşte, greve au fost. Pe două dintre ele le ţin îndeobşte minte, pentru că m-au făcut să plec înjurând din sindicat. Prima a avut loc în urmă cu vreo 10 ani, în timpul guvernării ţărăniste a lui Radu Vasile. A fost o grevă maraton, profesorii crăpau de foame, se vorbea de îngheţarea anului şcolar, tot soiul de grozăvii eroice. A durat cam cinci săptămâni, adică enorm de mult pentru România. În timpul ei, cam 95% dintre colegi n-au intrat la ore, iar elevii au stat mai mult pe acasă. Apoi – un pârţ bleg de sindicat mort. Greva s-a oprit. Guvernul nu a dat nimic. Un fel de măriri pentru la vară, pentru la moară, ceva de genul 4%, praf în ochi, vrăjeli. Pentru luna aceea şi ce-a trecut peste ea, nu s-au dat salarii. Numai spărgătorii de grevă au primit. Ironic, ei au luat şi “măririle” pentru care ceilalţi şi-au pierdut leafa. Guvernul ne învăţa că se plătesc bine curvăsăriile. Numai guvernul? Şi sindicatele! Umblam atunci turbat să văd un lider de sindicat, să-l întreb cum s-a ajuns la cel mai prost compromis cu putinţă, cum s-a putut ca o grevă să înrăutăţească situaţia, în loc s-o amelioreze cât de cât...

A doua oară când am avut vânturi dinspre sindicate a fost în urmă cu vreo 8 ani, când şeful guvernului era Adrian Năstase. N-a mai durat atâta cât prima, dar rezultatul a fost la fel de plescăit. Scuze că nu-mi amintesc cine a fost cârmaciul ministerului educaţiei, cercetării şi robotizării pe atunci, şi scuze că nu fac niciun efort, sunt la două clickuri de numele măgarului, dar ce contează? mi-e prea lene... Ministerul a decis să se mărească lefurile la profesori, dar concomitent a micşorat sporurile de izolare ale cadrelor din mediul rural. De ce? Cum de ce? Pentru că profesorii care predau la ţară “nu fac suficientă performanţă”. În anul acela eram în peizania. Ştiam prea bine ce “performanţă” se poate face cu nişte copii care se epuizează intelectual în efortul citirii... Mi-a fost redus sporul de izolare de la 40% la 20%, şi mi-a crescut salariul cu 5%. Colegii din mediul rural făcuseră totuşi grevă cot la cot cu cei de la oraş. Greva aceea şi pârţâiturile ei mi-au mai scăzut o dată veniturile. Şi am mai învăţat încă o dată că laşitatea şi curvăsăreala sunt tot ceea ce pot da sindicatele. Moment în care am decis să nu mai încurc cu prezenţa şi cotizaţia mea preacinstitele forme de reprezentare.

Acuma, aud că cică guvernul ba ne dă, ba nu ne mai dă “bonuri cadou”. Dacă ar exista sindicate care să reprezinte învăţământul, şi ai căror lideri să nu se lase mituiţi cu o cafeluţă zoioasă şi demult sleită pe culoarele Puterii, atunci ar trebui să respingem “cadourile”, pentru că nu de asta are nevoie profesorul. Ar trebui să ceară de la guvern un nivel de salarizare comparabil cu cel al sergentului din armată sau poliţie. Ar trebui să se încheie odată cu ruşinea asta: un profesor debutant cu 4-5 ani de facultate câştigă jumătate din salariul unui subofiţer cu o vagă şcoală post-liceală. Şi nu vorbesc de soldaţii care apără pământul strămoşesc în Afghanistan şi Iraq, ăia câştigă de câteva ori mai mult decât restul. Nu. Îi am în vedere doar pe cei de pe teritoriul României. Ar trebui să se ceară alinierea salariilor cadrelor didactice cu cele din restul Europei de Est (nu vorbesc de profesorii din Occident, nu, doar de cei din Ungaria, Polonia şi Cehia), că tot ni se explică zilnic că preţurile la combustibili şi energie trebuie aliniate cu cele din Uniune. De asta e nevoie, şi nu de “cadouri” pe care să le ia guvernanţii când îşi amintesc ce greu le era la orele de mate şi română.

Cicciolinizarea politicii româneşti

Cică prostănacul Geoană s-a decis să dea un plus de viaţă listelor sale de partid adăugându-le măscăricii şoubizului autohton: Turboguţă, Adrianminune şi Florinsalam. Iniţiativa e de natură să verifice teza guénoniană conform căreia valoarea liderilor aleşi democratic nu poate fi decât în permanentă eroziune. Cam acelaşi lucru îl enunţă şi Gustave le Bon: numitorul comun la care se întâlnesc membrii anonimi ai masei este întotdeauna cel mai jos accesibil.

Iniţiativa nu e nouă. Pornodiva Ilona Anna Staller, cunoscută sub pseudonimul Cicciolina, a fost adoptată în 1985 de Partito Radicale (din aria stângii italiene), ajungând în Camera Deputaţilor în 1987. Nu suntem, nici cu această mostră de tâmpenie, primii din lume. Şi dacă cineva se îndoieşte asupra fezabilităţii ei, uite că se poate. Îi suspectez pe prostănacul Geoană şi ai lui chiar de plagiat.

Ca parlamentar, Cicciolina a militat pentru “libertatea sexuală a puşcăriaşilor”, pentru “depenalizarea drogurilor” şi pentru “o educaţie sexuală sănătoasă în şcoli”. Altfel spus, pentru sex şi droguri cât cuprinde. Era normal, fiecare parlamentar vorbeşte despre ce se pricepe. Ce vor face în parlament numiţii Guiţă, Salam şi Minune? Fireşte, vor vota legi fără-număr-fără-număr, se vor rupe în şedinţe şi comisii... şi aici aş mai continua împerecherea dintre lexicul manelelor şi cel parlamentar, dar mă confrunt cu o acută problemă: nu pot. Adică nici erudiţie pe aria aceasta n-am, nici pe net n-am dat de nimic căutând “texte manele”. E formidabil, nu? Să te sufoce genul ăsta muzical şi totuşi să nu dai peste nicio mostră pe net...

Politicienii nu sunt, prin definiţie, mari specialişti în domeniul lor. Regretatul George Pruteanu era una dintre marile excepţii. Regula e cea a adunăturilor, a scursurilor, a rataţilor care, neizbutind să facă mare brânză în branşa lor, se refulează cu tupeu în politică. V.C. Tudor e ilustrarea optimă a sfertodoctului logoreic, călare pe un discurs-fluviu, numai bun să impresioneze prostimea la vot. Maneliştii nu se vor simţi câtuşi de puţin stingheri sub cupola parlamentului unde, fără doar şi poate, intelectul limbricoidal nu le va fi supus niciunei încercări.

M-am gândit cale de câteva minute cum să închei acest text. Ce turnură finală să-i dau. Cum să fiu cât mai sarcastic cu putinţă. Sau cât mai dubitativ. Sau grav. Catastrofal dacă se poate. Recunosc că nu am final. Că-l improvizez doar aşa, recunoscând că nu pot zice nimic, că am rămas cu gura căscată.

Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (I)

Sunt profesor. Am fost de la terminarea facultăţii, cu o întrerupere de câţiva ani, profesor. Nu mă identific ontologic cu această meserie. Adică nu mă recomand niciodată: “Profesorul Radu Iliescu”. Nici nu aş semna vreodată aşa. Pe uşa mea nu scrie, înaintea numelui, vreun titlu. În plus, n-am fost decât puţină vreme doar profesor. Am avut întotdeauna, şi continui să am, încă cel puţin o ocupaţie, un mod suplimentar de a câştiga bani. Mai mulţi decât mi-a pus şi continuă să-mi pună pe card ministerul învăţământului (şi al educaţiei, şi al cercetării, şi al pitpalacilor, sau a ce-o mai fi fiind, că se schimbă mai des cârnaţul ăsta instituţional decât pot eu reţine). Sunt deci o sursă din interiorul sistemului. O sursă destul de absentă, şi deloc interesată de modul de funcţionare a unor rotiţe mai mult sau mai puţin misterioase. Sunt dinăuntrul şi dinafară concomitent, pentru că n-am fost niciodată director, sau inspector, sau inspector general. De ministru, vorba bancului ăla cu ardeleanul şi cucoana simandicoasă din compartimentul de tren, nici nu poate fi vorba.

Aşa că ceea ce voi spune, şi tot ceea ce pot eu spune în raport cu tema acestui text priveşte strict experienţa unuia dintre miile de mercenari de la catedră. Nu fiţi şocaţi, în relaţie cu mine, şi în primul rând cu mine, nu pot folosi pedagog, şi cu atâta mai puţin dascăl. Sunt un funcţionar angajat să transmită nişte cunoştinţe. Sunt un funcţionar fericit: spre deosebire de toţi cei de la ghişee, eu practic o meserie cu o componentă tradiţională certă. Relaţia profesor – elev a fost cândva cea dintre maestru şi discipolii lui. Dar sunt suficient de lucid încât să nu mă îmbăt cu apă rece: eu nu sunt maestru, şi nici elevii mei nu-mi sunt discipoli. Sunt un funcţionar care transmite altora graţia regulilor lui si conditionnel şi a concordanţei timpurilor la indicativ. Cunoaştere pur tehnică şi deci deloc escatologică.

Dacă îmi repugnă ceva, şi lucrul acesta face ca efortul de a scrie aceste rânduri să-mi fie deosebit de penibil, este să vorbesc despre mine. În ce mă priveşte, ca existenţă socială sau, vai, biologică, nu-i nimic de zis. Sunt fad şi plictisitor până la urât. Mănânc ce este. Mă îmbrac cu ce am, iar tot ce am e pe mine, când mă-mbrac zici că mă mut. Nu prefer nicio culoare, niciun fruct, nicio ţară. Văd în femeia mea toate femeile, de aceea acest capitol s-a închis pentru mine, rămânând deschis şi concret printr-o singură fiinţă. Dacă iar veni cuiva curiosul gând de a mă gusta, cred că m-ar scuipa intrigat şi deloc scârbit, pentru că trebuie să am gust de hârtie. Sau să fiu dramatic lipsit de gust, exact ca o lucrare de control în alb. Dar există însă ceva ce pot spune, ceva în raport cu care eu însumi nu contez, şi prin care toţi cei direct vizaţi de rândurile mele contează: ştiu ce înseamnă să fii profesor în România postrevoluţionară. Am ajuns să cunosc asta prin experienţa personală, dar dimensiunea intimă a acestei experienţe s-a diluat atât de mult cu viaţa tuturor colegilor pe care i-am cunoscut până acum, încât tot ceea ce ştiu nu-mi mai aparţine demult. Este un bun al corpului didactic. Azi am decis să-l pun la dispoziţia cui a fost capabil să citească până aici, şi va mai fi în stare să citească până la capăt.

Ştiu că voi dezamăgi pe mulţi, dar nu am nici cea mai vagă idee de ce se fac unii profesori. Şi asta pentru că sunt multe feluri de profesori, mult prea multe ca să cunosc detaliile. Eu n-am avut nicio clipă în plan aşa ceva. Nu mi-am premeditat meseria. N-am vrut să fiu nimic. Am avut o sete şi-o ambiţie, după un liceu de matematici care m-a sleit: să citesc. La Medicină nu m-au lăsat, aşa că i-am dat eu în plata Domnului, şi-am plecat la Litere. Acolo am dus-o ca-n rai, am făcut din noapte zi şi din zi noapte, am ascultat muzică franceză şi-am văzut filmografii întregi, grupate pe actori şi regizori, pân-am vorbit franceză într-atâta încât într-o zi un natif m-a întrebat din ce regiune a ţării lui sunt, pentru că, deşi am accentul celor din Nord, nu poate detecta cu precizie oraşul. Mi-a fost limba asta dragoste până peste poate, şi m-a răsplătit cunoaşterea ei cu tot ce tânjeam eu. Un singur gând nu mi-a trecut niciodată prin cap în anii aceia trăiţi în Târguşor, la doi paşi de Grădina Botanică şi la fix doi kilometri de mers pe jos până la clădirea cea mare de lângă Barul Gingko: acela că voi fi profesor. Am căzut din facultate la catedră ca un paraşutist începător.

Primii doi ani de învăţământ au fost o catastrofă. Am fost un profesor prost. Prea exigent, prea îndrăgostit de disciplina lui. Prea rupt de ceea ce este adolescentul de dincolo de catedră. Ironic. Invadator. Brutal. Sardonic. Nu cred că greşesc atunci când afirm că un puştan ceva mai mare, care de-abia a terminat facultatea, n-are ce căuta la catedră. Franţa impune viitorilor ei profesori, după 4 ani de studiu, încă 3 ani într-un Institut Universitar de Formare a Pedagogilor. Şapte ani: patru de specialitate şi trei de metodică. România îi aruncă în şcoli după vreo trei cursuri marginale: unul de metodică, unul de psihopedagogie, şi ceva practică într-un liceu bun. Un profesor fără experienţă şi pasionat de ceea ce a studiat în bibliotecă e tot ce poate fi mai periculos la catedră.

Din fericire, ministerul a învăţat cum să domolească avântul celor ce-şi doresc să facă performanţă: le-a dat sarcina să gestioneze un faliment. Primul meu salariu a fost cu ceva mai mult de cincizeci de euro. Treaba asta era în urmă cu mai mult de zece ani, e adevărat, acum bat binişor spre două sute de euro, ceea ce sper că nu vi se pare puţin. Mă refer la număr anilor care mă despart de prima leafă, nu la banii de pe card. De fiecare dată când îmi amintesc de începuturi, mă îngrozesc două lucruri: impetuozitatea cu care voiam să dărâm munţii la fiecare oră şi disperarea şi ruşinea care mă apucau atunci când eram nevoit să mă împrumut ca s-o mai lungesc încă o săptămână, până la următoarea chenzină. Întreţinerea exorbitantă într-un apartament înăbuşitor vara şi glacial iarna. Cărţile cumpărate cu largheţe, ca pe o evadare din logica unui sistem care mă plătea mai prost decât pe o femeie de serviciu. Pantalonii şi pantofii purtaţi până se rupeau. Primele meditaţii, cu care n-am putut să mă adaptez şi la care am renunţat la scurtă vreme pentru totdeauna. Discuţiile morbide din cancelarie. Bancul cu profesorul universitar devenit cerşetor, şi cu directorul care-şi mai rotunjeşte leafa spălând treptele unei biserici.

Sunt convins, şi nimeni nu-mi va putea schimba această convingere, că profesorul român este una dintre multele victime ale tranziţiei de la o societate cu valori (unele dintre ele discutabile, dar comunismul a încercat să-şi construiască şi să-şi conserve o axiologie), înspre una strict financiară. Nu-i creditez pe guvernanţii României cu foarte multă inteligenţă, dar nu sunt dispus să înghit ideea conform căreia n-ar fi fost bani pentru învăţământ. Ba da. Ar fi fost. Dar s-a dorit asasinarea unui sistem, şi primii în linia de miră au fost cei care-l administrau. Metodele au fost numeroase, şi poate am să mai scriu despre cele pe care le-am putut sesiza (fără să pretind a avea o percepţie globală, după cum ziceam). Însă printre ele un loc de cinste l-a avut salariul mizerabil. Îmi zicea odată o colegă că pe vremea lui Ceauşescu profesorii aveau acces la cele mai mari C.A.R.-uri dintre toate branşele, şi că o familie de doi profesori putea cu uşurinţă să depună avansul pentru o Dacie din două astfel de împrumuturi ieftine. Mi s-a părut că vorbea despre altă ţară. Eu ştiam doar că salariul meu este sub pragul de supravieţuire. Ştiam că trebuie să mai am încă o meserie ca să pot trăi cât de cât. Şi am avut şansa să fac asta.

De ce zic că învăţământul a fost pus pe butuci în mod organizat? Există multiple semne. De fiecare dată când s-a cerut o mărire salarială, guvernanţii (toată pleava, din toate tomberoanele politice) a zis că nu se poate, pentru că asta ar însemna inflaţie. Este cea mai mare măgărie pe care am auzit-o vreodată, şi asta pentru că, în virtutea acestei logici, s-ar fi putut foarte bine ca profesorii, şi odată cu ei alte clase sociale “neproductive”, să nu primească niciun ban găurit. Să mă explic. Inflaţia este un fenoment care presupune că masa monetară devine disproporţionată în raport cu etalonul de referinţă. Câtă vreme era aurul, a fost clar: ai inflaţie atunci când ai mai multă monedă decât metal preţios, şi împarţi aceeaşi cantitate de aur la mai mulţi lei. Când banul s-a desprins de etalon, s-a presupus că totuşi trebuie să fie acoperiţi în bunuri materiale. Adică ar trebui să corespundă cumva pământurilor, blocurilor, ciorapilor şi salamului din ţară. Când bunurile se împuţinează sau banii se înmulţesc, atunci e inflaţie.

Există însă o singură problemă: profesorii, şi odată cu ei mulţi alţii, de exemplu doctorii şi poliţiştii, NU produc bunuri. Ei fac cu toţii servicii: profesorul educă, medicul vindecă, poliţistul bate în manifestanţii anti-NATO. Dar nu fac niciunul ciorapi sau salam. Banii lor provin din banii celor care se îndeletnicesc cu nobila ocupaţie a ciorăpăriei sau a sălămăriei. Ciorăparul şi sălămarul cotizează la ceilalţi, ca aceştia să-i educe copilul, să-i opereze prostata, să-i bată manifestantul. Aşa ciorăparul ciorăpează liniştit, iar sălămăritul merge şi el voios kilometru cu kilometru de salam înainte. Atunci când li s-a aruncat profesorilor în faţă “argumentul” inflaţiei, li s-a spus de fapt verde că serviciul lor nu mai contează. Şi mulţi au priceput.

Un detaliu de interior. Am fost coleg cu un profesor superb, pasionat de Sfinţii Părinţi şi de cultură înaltă. Citit şi erudit, om de cunoaştere şi de pricepere. Era, printre altele, membru în nuş’ce comisie ministerială pentru reforma educaţiei. În plenul ei, la o întrunire naţională, a pus întrebarea: Care este filosofia paideică a reformei? Ca să traduc: care este portretul omului-nou pe care aşteptaţi să-l obţineţi atunci când schimbaţi lucrurile? I s-a răspuns senin: Nu ştim. Orice reformă vizează o schimbare. Când retuşezi sistemul de învăţământ te aştepţi “să produci” un alt tip uman. Într-o conferinţă naţională a celor care croiesc şi tranşează în ale reformei, cârmacii mărturiseau că ţinta nu există. Colegul meu a plecat de acolo năuc.

Eu sunt însă departe de eleganţa lui. De aceea rămân lucid. Sunt convins că măreţii ştiu foarte bine ce vor, şi că portul spre care se îndreaptă barca învăţământului este unul clar definit. El poartă numele elegant de europenizare. Ne occidentalizăm. Devenim consumatori. Şi una dintre armele alese în virtutea acestei tâmpiri în masă a fost pauperizarea profesorilor. Un pedagog care nu-şi poate plăti facturile intră în criză mai uşor. Un dascăl care se împrumută ca să mai cumpere nişte fasole şi nişte pâine se crispează atunci când e vorba de transmiterea valorilor. Atunci când banul, rezultat firesc al muncii, devine din secundar principal, pedagogul şi dascălul lasă loc mercenarului.

(Va urma)

O recomandare din partea cui trebuie

Probabil unul din semnele sigure ale rafinamentului în ale lecturii este refuzul de a mai pleca de unul singur în căutarea unui autor bun, şi al unei cărţi bune. Dacă eşti gurmand, nu mai deschizi uşa speluncilor, doar-doar vei da de o mâncare gătită aşa cum trebuie. Cu cărţile e la fel, nu mai vrei să rişti, n-ai chef de surprize, pentru că ştii prea bine că de la un prag încolo, surprizele sunt mai prea des proaste... Un singur lucru te mai poate scoate din plăcuta rutină: o recomandare din partea cui trebuie. Ca între gurmanzi, fireşte.

Am urmărit de ceva vreme două recenzii la Ovidiu Hurduzeu (Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley si Unabomber. Profetul ucigas). Le-am citit, în elaborarea lui Silviu Man, şi uite aşa am dat de un autor care merită. Cărţile lui încă nu le-am citit, n-am intrat încă în librăria care să le aibă, dar nu cred că ziua aceea e prea departe. Am reţinut însă autorul. Şi, zilele trecute, nu mică mi-a fost bucuria când am putut citi şi interviul pe care Silviu îl lua aceluiaşi Ovidiu Hurduzeu. Rar dau de un autor din familia lui Julius Evola, a lui Nicolae Berdiaev şi a lui Petre Ţuţea (fără a de putea vorbi de identitate, cred că ceva din fiecare este topit în românul acesta aparent adaptat la America, dar cu certitudine român, şi ortodox!). Cum să nu fiu atent la ce are de zis, fie şi în cadrul convivial al unui interviu?

Aşa am pescuit două nume noi: Jacques Llul şi Guy-Ernest Debord. Despre primul, asocierea lui cu tema conjuraţiei: deşi opera este amplă şi originală, Occidentul l-a trecut, tacit, la index. Despre al doilea, un adjectiv: “filosof inclasabil”. Ador inclasabilii. Mă dau în vânt după indivizii pentru care Occidentul nu dispune de clasificare, deci de “clasă”. Sunt unii dintre puţinii care au ceva să-mi spună. L-am căutat, şi am găsit chiar lucrarea pe care o pomeneşte Hurduzeu: Societatea spectacol. Am citit deja primul capitol, sunt vreo nouă, deci voi scrie încă 8 texte pe seama acestui volum care nu m-a dezamăgit.

Lucrarea este o înşiruire de fragmente-enunţ, fără argumentare. Ideile sunt enunţate, nuanţate, înşirate – şi atât. Autorul e apodictic, aerul general al rezultatului este acela al unui diagnostic; aţi văzut vreodată un medic care să scrie, la căpătâiul bolnavului, ceva care să aducă pe departe cu “poate e cancer”? Spune vreodată judecătorul vreo formulă retorică care să îndulcească sentinţa, de genul “după umila mea părere, acuzatul primeşte pedeapsa capitală”? Guy-Ernest Debord este concomitent medic şi judecător, el diagnostichează o maladie şi judecă o infracţiune.

O parte dintre idei, cât să deschidă interesul pentru volum, dar nici pe departe de natură să înlocuiască lectura acestuia, le-am înşirat în cele ce urmează. Sunt extrase din capitolul I, Separaţia împlinită:

1. Societăţile în care domnesc condiţiile moderne de producţie sunt o imensă acumulare de spectacole.

2. Spectacolul este o pseudo-lume separată, obiect de contemplaţie.

3. Spectacolul este sectorul care concentrează toate privirile şi toate conştiinţele. Deşi se prezintă ca instrument de unificare, unificarea pe care o săvârşeşte este limbajul oficial al separării generalizate.

4. Spectacolul este mai mult decât o acumulare de imagini. Este o viziune a lumii care s-a obiectivizat.

5. Spectacolul este miezul irealismului societăţii reale. Este afirmarea omniprezentă a alegerii deja făcute în producţie şi consumaţia sa corolară. Este modelul prezent al vieţii socialmente dominante.

6. Limbajul spectacular este constituit din semnele producţiei, care sunt concomitent finalitatea ultimă a acestei producţii.

7. Spectacolul este afirmarea aparenţei şi afirmarea oricărei vieţi umane ca aparenţă. El mai este însă şi o negaţie a vieţii.

8. Spectacolul nu spune nimic altceva decât că “tot ce apare este bun, şi tot ce este bun apare”.

9. Caracterul fundamental tautologic al spectacolului decurge din faptul că mijloacele sale îi sunt concomitent şi scop.

10. Societatea care trăieşte din industria modernă este ea însăşi o formă de spectacol: scopul ei, ca şi cel al spectacolului, nu există, totul constă în desfăşurare.

11. Spectacolul nu este nimic altceva decât reflexul fidel al producerii lucrurilor, şi obiectivarea infidelă a producătorilor.

12. Prima fază a dominaţiei economiei asupra vieţii sociale a antrenat degradarea verbului “a fi” în “a avea”. Prezenta fază a ocupării totale a vieţii sociale de către economie duce la degradarea lui “a avea” în “a părea”.

13. Acolo unde lumea reală se schimbă în simple imagini, simplele imagini devin fiinţe reale, şi motivaţiile unui comportament hipnotic. Vederea, simţul omenesc cel mai uşor de mistificat, devine mijlocul de interacţiune privilegiat.

14. Spectacolul este moştenitorul întregii slăbiciuni a proiectului filosofic occidental, care a fost o încercare de înţelegere a activităţii, dominată de categoria vizualului.

15. Spectacolul este reconstrucţia materială a iluziei religioase.

16. Spectacolul este visul urât al societăţii moderne înlănţuite, care nu exiprimă în cele din urmă decât dorinţa ei de a dormi.

17. La rădăcina spectacolului se află specializarea puterii.

18. Spectacolul este monologul elogios pe care ordinea prezentă îl ţine despre sine. Este autoportretul puterii.

19. Sensul cel mai important al spectacolului este acela de separaţie.

20. Cu separarea generalizată a muncitorului de produsul muncii sale, se pierde orice punct de vedere unitar asupra activităţii îndeplinite. De-a lungul progresului acumulării de produse, şi a concentrării procesului productiv, unitatea şi comunicarea devin atributul exclusiv al conducerii sistemului. Reuşita sistemului economic bazat pe separaţie este proletarizarea lumii.

21. Sistemul economic fondat pe izolare este o producere circulară a izolării. Izolarea fondează tehnica, iar tehnica fondează izolarea. De la automobil la televizor, toate bunurile selecţionate de sistemul spectacular sunt arme pentru accentuarea izolării.

22. Originea spectacolului este pierderea unităţii lumii. În spectacol, o parte a lumii se reprezintă în faţa lumii, şi-i este superioară.

23. Alienarea spectatorului în faţa obiectului contemplat se exprimă astfel: cu cât mai mult contemplă, cu atâta mai puţin trăieşte.

24. Spectacolul este harta la scara 1:1 a noii lumi.

25. Cu cât omul produce mai puternic detaliile lumii în care trăieşte, cu atât este mai separat de aceasta. Cu cât viaţa este produsul omului, cu atât omul este mai departe de viaţa lui.

26. Spectacolul este capitalul cu un asemenea nivel de acumulare încât devine imagine.

Contribuţia lui Horbiger la bucla paradigmatică nazistă

Se pare că unul dintre elementele pivot, cel puţin la nivel vizibil, al alunecării paradigmatice din Germania nazistă, a fost un personaj numit Hans Horbiger. Rolul lui în lumea ştiinţifică nu este cu nimic inferior celui jucat de Hitler la nivel politic şi militar, în ciuda faptului că astăzi el pare să fi fost dat uitării.

Bergier scrie că doctrina lui Horbiger era “o explicare a cosmosului în contradicţie cu astronomia şi matematicile oficiale, dar care justifica vechi mituri”. Doctrina gheţurilor veşnice. Aş vrea să-l contrazic, dar Bergier nu-mi dă niciun punct de pornire. Le descrie ceva mai încolo, dar nu precizează sursele, ori o face foarte vag. Plus că descrierea lui este atât de acordată la evoluţionismul academic, încât mă face să mă întreb dacă nu fabulează el însuşi, cu aerul unui fals rebel...

Horbiger a avut la dispoziţia lui o armată de scribi, o adevărată mişcare. A editat lucrări de doctrină, cărţi de popularizare, sute de broşuri. Chiar şi un magazin lunar de mare tiraj: Cheia evenimentelor mondiale. Avea zeci de mii de aderenţi. Aş fi foarte curios dacă această magmă de evenimente a dus la apariţia unor lucrări de doctorat, toate în jurul clivajului de la o mentalitate la alta. Doctrina lui Horbiger a fost creaţia unui cerc foarte redus de oameni, ajunsă la nivel de mişcare populară. Aşa ceva nu se întâmplă prea des. Undeva, Guénon face observaţia că în cursul Renaşterii s-a petrecut un lucru extraordinar: în trei generaţii oamenii au pierdut perceperea intelectuală a Evului Mediu. Adică l-au uitat, au început să nu-l mai priceapă. În mare, e tragic, dar dacă proiectăm observaţia asta la nivelul unei familii, se traduce prin faptul că nepotul n-a mai înţeles nimic despre coordonatele mentale ale bunicului. Ceea ce astăzi, fie vorba între noi, este mai degrabă norma, şi se numeşte pompos şi indolent: “conflictul dintre generaţii”.

Revenind la paradigma inaugurată de Horbiger şi doctrina Wel, se poate spune că înlocuirea unei mentalităţi cu alta s-a petrecut în câţiva ani, n-a mai fost nevoie de înlocuirea unei generaţii cu alta, ci aceeaşi oameni, treptat dar totuşi într-un termen microscopic la scară istorică, au devenit... alţii. Un proces de manipulare în masă, extrem de eficace, o spălare a creierului (ok, nu-mi place termenul, e fals şi alunecos, dar ce poate fi mai exact decât asta?) urmată de o remobilare a lui. În treacăt, îmi amintesc de ameniţarea lui Ţurcanu din Patimile după Piteşti, a lui Goma: „Aşa că n-o să vă ucidem trupuşorul, lejionari: o să vă umblăm olecuţă pe la sufleţelul de culoarea găinaţului de gâscă – ha-ha-ha, ce zici, Pop Cornel? O să vi-l demontăm, frumuşel, o să vi-l remontăm la loc după alte legi, după aceeaşi schemă. Cu sămnul schimbat.” Aici e toată cheia schimbării mentalităţii: se izolează elementele între ele, apoi se recombină, însă “cu semnul schimbat”. Aşa a fost în Renaştere, de exemplu. I s-a inoculat omului că el este centrul lumii. De fapt, era deja centrul Creaţiei divine. Aparent, nu s-a schimbat nimic, însă în realitate se lucrase la un detaliu: omul a rămas pe acelaşi loc central, într-un univers deşertic, fără repere. Centralitatea devenea, brusc, una periferică.

Horbiger este foarte posibil să fi avut nişte surse de inspiraţie sacre. Renaşterea şi ea s-a inspirat din creştinism. Nimic de mirare până aici. Însă Horbiger, aşa cum îl evocă Bergier, nu este practicantul niciunei religii. Este adoratorul unor mituri nordice, dar acestea, în absenţa unei iniţieri doctrinare şi ritualice, sunt lucruri moarte. Horbiger adora un cadavru legendar, deci. Aici nu voi face economie: dacă cineva doreşte să se îmbolnăvească profund, inclusiv pe plan fizic, cea mai scurtă metodă şi cea mai dinamitardă este să-şi imagineze că face parte dintr-o religie moartă. Fireşte, în practică poate face toată scălâmbăielile pseudo-ritualice, poate poseda artefacte, poate eventual să citească textele cu convingere, totul se petrece la nivelul imaginaţiei. Totul, mai puţin efectele, care vor fi vizibile, palpabile, si îl vor nărui. Transpusă la nivel social, tragedia este aceeaşi, doar amplitudinea ei va fi alta.

Horbiger, ca şi Hitler, par a fi doar partea vizibilă a maşinăriei. În spatele lor Bergier găseşte, fără prea mare efort, o grupare numită Ultima Thule, pe care el o numeşte, fără să cunoască valoarea termenului, “iniţiatică”, şi o leagă ba de Golden Down, ba de Rozicrucieni, de parcă ar fi unul şi acelaşi lucru. Esenţialul însă îl surprinde: Ultima Thule îşi propunea nimic altceva decât reînvierea vechii religii nordice.

Bergier nu sesizează implicaţiile a ceea ce voia această societate secretă. Nu tresare. Nu se indignează. Şi asta pentru că nu pricepe. Ceea ce s-a întâmplat cu Germania înainte de instaurarea nazismului este, la scară macrosocială, ceea ce a făcut Ţurcanu la Piteşti. Cineva, acolo, a descompus elementele mentalului şi le-a recompus cu alt semn. A schimbat ceva pe ici, a decupat ceva pe colo, şi la final a ieşit un monstru. Partea gravă, extrem de gravă a evenimentului este însă alta. Acel cineva, pe care convenţional îl putem numi Ultima Thule, n-a experimentat. A mers la sigur. Reuşita a fost prea mare ca să ne imaginăm că a bâjbâit. Nu. A fost o lovitură foarte rapidă şi foarte reuşită. Dintr-un popor altminteri civilizat şi paşnic s-a ajuns la instrumentul cu care Europa a fost scăldată în sânge. Iar cheia trebuie căutată aici: renunţarea la religia autentică în favoarea unei ficţiuni religioase. Căci despre vechea religie nordică nici nu poate fi vorba, la ea nu se poate ajunge cum nu se mai poate lua contactul cu morţii din morminte. Atunci când oamenii care actualizează o religie anume se duc, atunci când nu mai rămâne nimeni care s-o încarneze, religia moare. Odată pentru totdeauna. În urmă rămân texte, pe care nimeni nu le mai poate pricepe (pentru că nimeni nu le mai poate trăi, în cazul religiilor priceperea şi trăirea merg mână în mână, cum altfel?), rămân artefacte care nu mai slujesc niciunui scop legitim, pentru că ultimul om religios a luat cu el în mormânt nu numai mentalitatea, ci şi partea “practică”: ritualurile.

Oamenii Ultimei Thule n-au murit, iar cunoaşterea lor nici atât. Dacă am dreptate, Hitler şi Horbiger au fost doar doi pioni debili. Atunci când pregăteşti o operaţiune de manipulare de o asemenea amplitudine, nu faci vâlvă, nu ieşi la rampă, nu poţi fi concomitent atât de lucid încât să duci oamenii la paroxismul nebuniei şi să mai ai nevoie de puţoisme de genul gloriolei mediatice. Nu. Cine posedă în detaliu ştiinţa manipulării în masă nu mai are nevoie de compensaţii puerile, oamenii aceia respiră Puterea, şi puţine droguri sunt mai tari... Cine zicea că americanii i-au recuperat pe toţi germanii din Serviciile Secrete pe care i-au găsit?

Pe marginea Dimineţii magicienilor, am mai scris:

Bucla paradigmatică nazistă
Câteva repere la bucla paradigmatică nazistă

Câteva repere la bucla paradigmatică nazistă

Continui cele scrise zilele trecute şi, introducerea fiind făcută, trecem la nişte informaţii de detaliu, aşa cum le conferă Louis Pauwels şi Jacques Bergier în Dimineaţa magicienilor. Sar peste reflecţiile la natura Răului şi la ilustrarea lor prin scrierile lui Arthur Machen, despre care am de gând să vorbesc într-unul din textele următoare. Acum voi cât se poate de terre à terre, descriind o faţă a nazismului ce seamănă mai mult cu science-fiction, într-atât pare de neverosimilă.

Pământul este concav. Noi locuim înăuntrul lui. Astrele sunt nişte bloguri de gheaţă. Mai multe Luni au căzut deja pe Pământ. Va cădea şi a noastră. Istoria lumii se explicăin lupta dintre gheaţă şi foc. Omul este în pragul unei mutaţii formidabile, care îi va da puterile pe care cei vechi le atribuiau zeilor. Câteva exemplare din supraom există pe lume, venite poate dincolo de frontierele timpului şi ale spaţiului.

Acestea sunt câteva dintre teoriile pe care le-a alimentat nazismul originar, în care Hitler şi ai lui credeau. Poate părea ciudat, dar naţional-socialiştii au ars cărţile fizicienilor moderni împreună cu cele ale “iudeo-marxiştilor”. Azi nu se mai ştie însă în profitul cărui mod de a privi lumea au făcut ei aceste gesturi. Al doilea război mondial, înainte de a fi o hecatombă imensă, a fost un conflict spiritual.

Bergier nu greşeşte atunci când spune că ideea mutaţiei omenirii este una de sorginte esoterică, iar trimiterile lui la “Superiorii Necunoscuţi” şi la diverse organizaţii oculte, mai mult sau mai puţin deţinătoare ale unor informaţii de origine spirituală, sunt cât se poate de sugestive. Dar tâmpenia constă în preluarea acestei idei (pe parcursul întregii Dimineţi...) fără a o situa temeinic în istoria ideilor, deci fără a o pricepe cum se cuvine. Da, este adevărat, omul de acum nu este Omul. Un câmp teribil de posibilităţi zace neexploatat. Însă “mutaţia” nu trebuie căutată înainte, ci înapoi! Omul nu va fi, ci a fost, şi iremediabil s-a pierdut. El nu stă să eclozioneze, ca o larvă ce se va transforma în fluture, ci a decăzut în stadiul larvar Yuga după Yuga, epocă după epocă, cu fiecare erezie care l-a vizitat, cu fiecare eroare pe care a făcut-o, începând cu aceea mitologic denumită “izgonirea din Paradis”, care a avut la bază un păcat intelectual. Asta, Bergier nu poate pricepe, lui îi lipseşte şi studiul textelor sacre, şi o axiologie ortodoxă care să-i arate câte ceva despre validitatea ideilor. Tot ce are el, până la urmă, este speranţa tipic modernă în progres, şi în funcţie de ea construieşte una din axele Dimineţii...: ideea că vremea magicienilor stă să înceapă. Din punctul acesta de vedere, nu există nicio diferenţă între Pauwels & Bergier pe de o parte, şi ideologii nazismului pe de alta.

Ce nu poate nicicum Bergier să distingă, fiind lipsit de cel mai elementar sprijin doctrinar (care să-l ajute să separe licitul de ilicit, ca să nu zicem pur şi simplu binele de rău), este diferenţa dintre autentic şi contrafacere în spiritualitate. Ştiu că este subtil, dar e nu mai puţin necesar să fii capabil să ierarhizezi şi să respingi în domeniul ăsta, la fel cum este obligatoriu dacă vrei să-ţi păstrezi minţile să faci distincţii în domeniul sexualităţii, de exemplu. Bergier se conduce după criteriul “ştiinţific”: nimic din ceea ce există nu poate fi respins, la care adaugă corolarul: tot ceea ce există este automat şi legitim. Minunat, când avem de-a face cu specii de peşti, dar complet fals în cazul a tot ceea ce se revendică de la domeniul sexualităţii: necrofilia şi zoofilia nu pot fi privite cu aceeaşi ochi ca şi sexualitatea maritală, cu care au câteva lucruri în comun, fireşte. Spiritualitatea are şi ea legile ei, unele extrem de subtile, chiar deasupra limbajului, pe care nu-ţi poţi permite să le ignori... Bergier, care în ultimii ani ai vieţii susţinuse o emisiune numită L'Incollable (adică omul căruia nu i se poate pune nicio întrebare la care să nu aibă răspunsul corect) este un analfabet spiritual. De aici multiplele şi grosolanele confuzii şi entuziasme pe care le afişează peste tot în Dimineaţa magicienilor.

Totuşi Bergier are dreptate atunci când spune, referitor la teoria lumii îngheţate şi teoria pământului concav, doi piloni ai paradigmei naziste care au stat la baza multor decizii din cel de-al doilea război mondial: “Nu ştim de ce aceste teorii, atât de puternic afirmate, la care au aderat zeci de oameni şi mari spirite, pentru care s-au făcut mari sacrificii materiale şi umane, încă n-au fost studiate la noi şi chiar ne rămân necunoscute.” (p. 213) Lumea “ştiinţifică” se comportă în raport cu ceea ce nu intră în propria-i matrice ca o babă ţâfnoasă: refuză să răspundă. Bergier remarcă acest fapt nu o singură dată.

Alte detalii mirobolante despre bucla paradigmatică nazistă într-un text viitor...

Pe marginea Dimineţii magicienilor, am mai scris:

Bucla paradigmatică nazistă
Contribuţia lui Horbiger la bucla paradigmatică nazistă

Bucla paradigmatică nazistă

Cea mai bună şi cea mai proastă carte pe care am citit-o, recitit-o şi răscitit-o vreodată este Dimineaţa magicienilor, mirobolantul şi execrabilul volum al lui Louis Pauwels şi al lui Jacques Bergier. Nu că n-aş mai fi citit un maldăr de cărţi proaste la viaţa mea, nu că n-aş avea măcar vreo sută de cărţi mult mai bune în bibliotecă. Nu. Doar că niciuna dintre cărţile pe care mi-a fost dat să pun mâna nu întruneşte în mai mare măsură, şi în mai deplin echilibru, valoarea şi prostia. Datorez această întâlnire terfelită din biblioteca mea prietenului Tiberiu, şi anului acela în care am fost vecini pe culoarul aceluiaşi cămin... Un gând bun amândurora!

M-am decis să descos făcătura livrescă, să-i fac o vivisecţie fără anestezic, s-o fac şniţel, s-o ironizez, să-i plâng de milă, să vomit de silă, să aplaud şi s-o calc în picioare. Nu voi izbuti într-un singur text, îmi trebuie vreo zece. Sau douăzeci. N-am habar. Ştiu că încep un serial, nu ştiu unde mă va duce, nici când îi voi pune capăt. După Cronicile Narniei (nici acelea terminate, mai am un volum sau două de citit), Dimineaţa magicienilor. Voi vedea ce va fi după.

Partea a doua a Dimineţii... se numeşte Câţiva ani în straniul absolut, şi tratează perioada nazistă. Jacques Bergier, despre care se găsesc suficient de mulţi oameni care să afirme că a fost cel mai inteligent om al secolului XX, a cunoscut iadul nazist, fiind închis în lagărul de la Mauthausen. Ca cercetător, între cel care a trăit experienţa în mod direct şi cel care va redacta, ani mai târziu, un volum alături de Louis Pawels, distanţa este colosală. Nicio emoţie, nicio reflecţie despre unicitatea poporului evreu şi a holocaustului nu tulbură paginile halucinante. Nicio urmă de propagandă oarecare, doar reflecţii şi conjecturi pure, ca nişte demonstraţii halucinante. Până şi participarea directă la nebunia deceniului 4 nu este amintită decât în treacă, şi vorbind despre sine la persoana a treia. O frază rezumat: “Un autodidact delirant, înconjurat de câţiva megalomani, îl refuză pe Descartes, aruncă la gunoi cultura umanistă, striveşte raţiunea, îl invocă pe Lucifer şi cucereşte Europa, ratând cu puţin cucerirea lumii” (p. 183). Este corect şi exagerat în acelaşi timp. E drept şi stupid. Este Jacques Bergier în Dimineaţa magicienilor...

Bergier s-a născut în 1912 în Ucraina, la Odessa, şi a murit în 1978, la Paris. Wikipedia îl numeşte inginer chimist, spion, ziarist şi scriitor. La care adaugă: alchimist. Chestie care pe mine mă face să râd copios, dar nu vom discuta aici paginile lui Bergier despre alchimie, poate la o data viitoare. În 1943, în urma activităţii sale în Rezistenţa franceză, este arestat de Gestapo şi torturat în 44 de şedinţe. Petrece în lagărele naziste perioada dintre martie 1944 şi februarie 1945. Dimineaţa... a necesitat o documentare fantastică, timp de cinci ani. Dar toate aceste detalii pălesc când este vorba despre ideile acestui volum, unele deplin fondate, altele aberante.

Astfel, ideea de bază a capitolelor dedicate nazismului este aceea că societatea germană contemporană lui Hitler şi acoliţilor săi virase, încet dar sigur, într-o lume mentală aflată la mare distanţă de ceea ce numim: “occident”, “modernitate”, “Europa”, “secolul XX”. Dacă există ceva ce ignorăm cu cea mai mare uşurinţă, fiind concomitent de maximă importanţă şi imposibil de dat deoparte, este paradigma mentală. Toate filmele despre Evul Mediu şi Antichitate, cele mai multe dintre romanele ale căror subiecte se învârt în aceste perioade, ideile noastre comune despre lumile apuse sunt greşite din cauza ignorării diferenţelor de natura mentalităţilor. Nazismul este la fel de greu de imaginat ca şi Evul Mediu, ca şi Anticitatea creştină, ca şi codul samurailor... Pentru că, timp de câţiva ani, al treilea Reich a trăit după alte coordonate...

Bergier precizează undeva: “Credem că mica schiţă pe care o veţi citi îndată paote aduce un mic serviciu istoricilor ce vor să vină. Fie impulsie, fie repulsie. Luând ca obiect de studiu un aspect din Germania hitleristă, am vrut să indicăm în mare o direcţie de cercetări valabilă şi pentru alte obiecte. Am desenat nişte săgeţi pe pomii aflaţi la îndemâna noastră. Nu pretindem a fi făcut practicabilă toată părerea.” (p. 185) După ştirea noastră, gestul autorilor Dimineţii... este în continuare ex-centric. Lumea universitară şi istoricii “serioşi” nu pot lua în seamă decât ceea ce intră în capacitatea lor de clasificare, etichetare, organizare. Tot ceea ce nu pot pricepe cei care dau socoteală în privinţa trecutului – ei bine, nu există! Principiul conjuraţiei...

Ce va fi fost nazismul? Bergier şi Pawels nu-şi îndulcesc sentinţa: una dintre manifestările Răului absolut. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu o şleahtă de ticăloşi şi nebuni, ci una dintre chintesenţele luciferismului în acţiune. Cei doi autori nu sunt religioşi, în sensul obişnuit al cuvântului. Nu sunt deci nici nişte cunoscători, în sensul metafizic al cuvântului. Le lipseşte un sistem de valori care să le permită diagnoza exactă, fără greş. Au însă o deschidere spre “fantastic”, o ingenuitate a omului care nu are nimic de câştigat din ifose proaste, un spirit de frondă ştrengăresc care le permite să se apropie de adevăr... “Nu vom fi la adăpost de nazism, sau mai degrabă de anumite forme ale spiritului luciferic, decât atunci când vom fi perceput şi înfruntat în conştiinţa noastră cele mai fantastice aspecte ale aventurii sale.” (p. 188) Nu condamnări ofuscate, nu paradă de lacrimi, un îndemn intelectual prudent: nu ajunge să spunem că niciodată nu ar trebui să se petreacă aceste lucruri! Trebuie, înainte de toate, să înţelegem bine ce s-a petrecut. Pentru ca nu cumva lupul să se întoarcă printre noi sub altă piele...

De continuat zilele care urmează...

Pe marginea Dimineţii magicienilor, am mai scris:

Câteva repere la bucla paradigmatică nazistă
Contribuţia lui Horbiger la bucla paradigmatică nazistă

Capitolul XVIII din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

Scriam zilele trecute pe bookblog un mic comentariu la un fragment foarte interesant din ultima carte a Bibliei. Am fost, atât cât anumite imperative autoimpuse mi-o permiteau, nu atât clar cât sugestiv. Voi relua textul, dorind acum, dimpotrivă, să fiu atât de clar cât posibilităţile mele de expresie o permit. Teza rămâne aceeaşi: Capitolul XVIII din Apocalipsa după Ioan Teologul este profeţia încheierii modernităţii, cel puţin a unora din semnele ei exterioare.

Elementul central al acestui fragment este “căderea Babilonului”, cărora multora le-a sugerat o conexiune oarecare cu războiul recent din Iraq. Această versiune s-ar baza pe un literalism care nu are nimic în comun cu adevărata exegeză a textelor sacre. În realitate, “Babilonul” este în Vechiul Testament efigia degenerescenţei şi a degradării spirituale, o prezenţă niciodată alungată din conştiinţa religiei iudeo-creştine. El trebuie căutat peste tot unde se întâlneşte semnul căderii omului în animalitate, şi nu într-un loc anume geografic de pe planetă. Punerea semnului egal între Babilon şi o femeie “îmbracată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei” (17: 4) ne indică justeţea acestei premise exegetice.

În ordinea versetelor, aflăm despre căderea Babilonului mai înainte de a putea pricepe bine în ce fel se depărtase el de Principiu. Mai ştim că “a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte” (versetul 2). Imaginile sunt foarte sugestive. Babilonul a murit, dar într-un anume fel îşi supravieţuieşte sieşi sub forma unui cimitir în care sunt fixaţi “demonii”, “duhurile necurate” şi “păsările spurcate şi urâte”. Este destul de riscant să identificăm pe fiecare dintre aceste trei tipuri de elemente, la fel cum este uşor să sesizăm că “cetatea cea mare” este aruncată, de un eveniment greu de înţeles, într-un imobilism care se află în contrast cu tot ceea ce a caracterizat-o mai înainte: dinamismul exacerbat. “Demonii” babilonieni nu mai circulă, sunt închişi într-un spaţiu post-babilonian din care nu mai pot evada. Avem dreptul să ne gândim că sub numele de “demon” se ascunde tot ceea ce însufleţeşte modernitatea, vectorii ei fundamentali? Versetele următoare ne-o vor confirma cu prisosinţă.

Undeva în Spiritul timpului, Edgar Morin scrie despre dimensiunea spectrală a televizorului: oameni bidimensionali vorbesc, cântă, se agită, transmit emoţii pe un ecran de sticlă. Spectre. Adică duhuri. Să însemne oare “închisoarea duhurilor necurate” o oprire finală a tuturor transmisiunilor de televiziune? Este foarte probabil ca Ioan Teologul, având în viziunea sa intuiţia acestui fantastic mecanism de uniformizare a gândurilor şi a visurilor omeneşti, să-l fi numit, cu instrumentele semantice de care dispunea: “duhuri necurate”, adică imagini înşelătoare, nesfinte. Cât despre “păsările spurcate şi urâte”, cum altfel ar putea fi numite avioanele şi elicopterele? Cele două adjective ar fi altfel foarte şocante în raport fie şi cu o cioară.

Versetul al treilea ne spune ceva despre “vinul aprinderii desfrânării”, cu care Babilonul are o relaţie instrumentală. Din el beau “toate neamurile”. Este licoarea dezechilibrului, a des-frânării, a pierderii calmului, cu care sunt contaminate civilizaţiile înconjurătoare, la nivel global. Cetatea cea mare îşi extinde o ciudată dominaţie, ameţind lumea prin nemăsurare şi prin înmulţirea plăcerilor. Versetul este nodal pentru priceperea întregului capitol, mai cu seamă că tot aici apar “împăraţii” şi “negustorii”. Primii se desfrânează, asemeni neamurilor lumii, ceilalţi se îmbogăţesc.

Biblia cunoaşte mai multe feluri de conducere politică, cea mai importantă fiind, fireşte, teocraţia instaurată de Moise. Cu nimic mai puţin legitimă este regalitatea, ilustrată de Melhisedec, regele Salemului, de David şi Solomon, regii-profeţi, şi de Iisus Hristos, numit ironic de Pilat din Pont “regele iudeilor”. Împăraţii din textele Vechiului Testament sunt însă, fără excepţii, execrabili, culminând cu Nabucodonosor, model al degradării infraumane. Cezarul din vremea lui Iisus este un rău necesar, o prezenţă obiectivă a istoriei, dar ştearsă. El este acceptat, dar ca simplu element de decor lipsit de foarte mare importanţă. De aceea pomenirea ultimilor lideri cu numele de “împăraţi” şi nu de "regi" pune deja pe un drum.

Nimic despre alegerea împăraţilor prin sufragiul poporului, nimic care să sugereze că Apocalipsa lui Ioan Teologul ar lua în calcul mecanismul democratic. Conform adagiului: “ceea ce nu există în textul sacru este lipsit de valoare ontologică”, suntem îndreptăţiţi să concluzionăm că tot tămbălăul despre validarea puterii prin voinţa populară nu are mai mare greutate decât nişte fire de praf purtate de un vânt năuc. În rest, citim în versetul 23 că “neguţătorii tăi [ai Babilonului] erau stăpânitorii lumii”, ceea ce ne arată adevăratul raport de forţe din social: marii oameni de afaceri sunt cei care îi domină pe împăraţi, deci economicul domină politicul. În timp ce împăraţii ucid în numele celor mai mari decât ei: “Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ.” (versetul 24) În termeni hinduşi, se poate vorbi despre o anomalie socială profund: casta negustorilor domină casta războinicilor, iar casta războinicilor asasinează membrii castei brahmanilor. Adică exact raportul normal luat pe dos: brahmanii ar trebui să-i protejeze cu autoritatea lor spirituală puterea castei kşatriya, care la rândul lor să-i protejeze pe vaisya cei bogaţi.

Despre negustori avem tot dreptul să ne întrebăm dacă ei înşişi mai sunt ceea ce ar trebui să fie. Ştim despre ei că posedă tot ce merită să fie posedat: “marfă de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare, vison şi porfiră, mătase şi stofă stacojie, tot felul de lemn bine mirositor şî tot felul de lucruri de fildeş, de lemn de mare preţ şi marfă de aramă şi de fier şi de marmură, şi scorţişoară şi balsam şi mirodenii şi mir şi tămâie şi vin şi untdelemn şi făină de grâu curat şi grâu şi vite şi oi şi cai şi căruţe” (versetele 12-13). Totul? Nu, ceva mai mult chiar de cât totul: “şi trupuri şi suflete de oameni”. Sfârşitul celui de-al treisprezecelea verset este cutremurător: negustorii au ceea ce niciun proprietar de sclavi n-a visat vreodată, adică sufletul oamenilor-marfă peste care e stăpân. Să recapitulăm: oamenii de afaceri rătăcesc neamurile cu fermecătorii (versetul 23), mânuiesc după plac duhuri necurate (versetul 2), sunt stăpânitorii lumii, deci mai presus de împăraţi (versetul 23), se îmbogăţesc vânzând plăcere (versetul 3), posedă oameni sfâşiaţi în două obiecte de inventar: trupuri şi suflete (versetul 13). Dacă în toate acestea nu se vorbeşte despre victoria cvasi-deplină a paradigmei economice, atunci nu ştiu despre ce este vorba...

Spuneam că victoria este cvasi-deplină. Răul niciodată nu poate domina totul, el tinde tembel să-şi sugrume contrariul, ceea ce frizează imposibilul. Răul nu ştie că efortul lui e zadarnic, şi din această cauză toate religiile îl mai numesc într-un fel: Ignoranţa. Versetele 4-6 ne vorbesc despre oamenii care, în Babilon fiind, nu-i aparţin. Marea tragedie poartă în sine seminţele renaşterii viitoare, pe care “un glas din cer” le numeşte “poporul meu”.

Aceştia primesc un sfat greu de priceput: “Daţi-i înapoi [Babilonului], precum v-a dat şi ea şi, după faptele ei, cu măsură îndoită, îndoit măsuraţi-i; în paharul în care v-a turnat, turnaţi-i de două ori.” Greu de înţeles, teribil de greu ar fi dacă nu ar aminti de un alt verset, din Tao Te King: “Înţeleptul, atunci când toată lumea tulbură apele, el le tulbură şi mai tare.” Nu revoltă, dar nici pactizare cu ale lumii, ci ironizare a ei: “Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei.” Atitudine aparent contradictorie: pe de o parte li se spune să plece, pe de alta să dea înapoi dublu, “precum a dat şi ea”.

Versetele gravitează în jurul a trei cuvinte-cheie: imperativul verbului “a ieşi”, substantivele “faptă” şi “pahar”. Poporul lui Dumnezeu este îndemnat să iasă din Babilon, dar nu în mod fizic, ci la nivelul unor disocieri intime cu mentalitatea babiloniană. Să respingă deci duhurile, farmecele, desfrâul şi plăcerea. Altă evadare dintr-o paradigmă globală nu există, în afara evadării interioare. La nivel vizibil însă ei dau după ceea ce primesc, “fapte” care până la un punct nu ies cu nimic în evidenţă. Ei păstrează aparenţele înşelătoare ale babilonienilor obişnuiţi, turnând de două ori în acelaşi “pahar”. Vocea din cer nu spune că trebuie luptat în mod făţiş împotriva Babilonului, nici nu recomandă disidenţa scandalizată. Dimpotrivă, confundarea în peisaj ca soluţie de supravieţuire. Oamenii lui Dumnezeu sunt chemaţi să deturneze modernitatea cu armele modernităţii, dând înapoi faptă înnobilată de intenţia bună pentru faptă ignobilă. Nu lupta deschisă, care n-ar face decât să alimenteze Răul, ci subminarea lui, subversiunea...

Ineluctabil, Babilonul se va nărui “într-o singură zi” (versetul 8), “într-un ceas” (versetele 10, 16, 19), ba chiar şi mai puţin, cât ar cădea un bolovan în apă (versetul 21). Mai ştim că sfârşitul va coincide cu apogeul (versetul 18), iar pedeapsa va fi teribilă: un dezastru prin foc (versetele 8 şi 18), încetarea muzicii, a meşteşugurilor şi absenţa hranei (versetul 22), plonjarea în întuneric, pustiirea de oameni (versetul 23). Actul de acuzare? “pentru că neguţătorii tăi erau stăpânitorii lumii şi pentru că toate neamurile s-au rătăcit cu fermecătoria ta” (versetul 23).

De ce oare “fermecătorie”? Suntem educaţi să credem că ne aflăm într-o lume “ştiinţifică”, una care luptă împotriva “obscurantismului”. C. S. Lewis face undeva o observaţie tulburătoare: omul aflat la baza “metodei ştiinţifice”, Francis Bacon, fusese interesat în prealabil de vrăjitorie, pe care sfârşeşte prin a o respinge vehement. Realitatea însă nu este aceea că ar fi înţeles despre ce este vorba, departe de asta. Bacon a fost de la început şi până la sfârşit un amator, a fost un vrăjitor ignorant, care şi-a ratat prima pasiune, preschimbând-o în singurul lucru care în acel moment nu avea niciun expert: o nouă paradigmă. Una, din nefericire, şi nu mă joc cu cuvintele aici, adânc tributară ignoranţei celui ce a fundamentat-o şi apucăturilor sale vrăjitoreşti.

Acest din urmă paragraf ar merita, fie şi numai el, o dezvoltare mai mare chiar decât întreg comentariul scris deja. Nu o voi face în detaliu, dar nu voi omite, de teama ciudăţeniei ei, nici concluzia. Ni se pare că trăim într-o societate în care farmecele ar fi dispărut cu desăvârşire, şi este foarte uşor s-o credem, din simplul motiv că nu avem despre vrăjitorie decât o imagine prefabricată, ridiculizată, colportată de mass-media. Însă Ioan Teologul este mult mai cunoscător decât noi, şi dincolo de faţada tehnică cei care ştiu într-adevăr în ce constă şi cu ce preţ există ea, nu se pot înşela. Lumea noastră nu este, în fapt, mai puţin demonică decât cea din urmă cu câteva sute sau mii de ani. Doar că lipsesc acut oamenii capabili să vadă dracii şi să-i fixeze. Restul, marea masă, au fost dresaţi să se obişnuiască cu vrăjitoria, cu aceeaşi seninătate cu care preţuiesc plăcerea şi admit că “fiecare are un preţ”. Fiecare trup, fiecare suflet...

Somn adânc, Babilon!

Înţeleptul

Tânărul se apropie de Înţelept şi, cu voce entuziastă, îi spuse:

- Ştii atât de multe! Eşti adânc şi nepătruns, Înţeleptule! Mă pui pe gânduri, iar întâlnirile cu tine îmi sunt momente de sărbătoare! Sunt uimit de fiecare dată când te aud vorbind... şi mai dădu să-i spună cât de mult îl aprecia, şi-ar mai fi spus şi altele, când un gest al Înţeleptului îl opri:

- Bunule prieten, te înşeli. Tot ceea ce crezi tu despre mine porneşte de la un truc învăţat cu ani în urmă. Am deprins meşteşugul celor care nu vorbesc decât despre ceea ce ştiu bine. Fiecare om ştie câte ceva, dar aproape toţi au despre priceperea lor o idee deşănţată. Mulţumindu-mă să spun doar ceea ce cunosc şi înţeleg, e foarte uşor să trec în ochii tăi şi ai altora drept un om cu mult mai cunoscător decât sunt în adevăr. Te-aş invidia pentru imaginea pe care o ai despre mine, dacă n-aş şti prea bine, din ceasurile în care nu zic nimic, cât de mare este noianul celor ce le ignor cu desăvârşire, până la însăşi existenţa lor.

Tânărul se ridică şi se duse. Înţeleptul tăcut, cu ochi întorşi, nu-i observă plecarea, cufundat în tăcerea locului-în-care-cuvintele-se-isprăvesc...

P.S. Iar în urma sugestiei de la Hiacint, se şi citeşte, cu vocea din dotare:

Despre lucruri ce nu se văd, în Cronicile Narniei

În vol. IV al Cronicilor, capitolul IX: “Lucy says: “Wouldn't it be dreadful if some day, in our own world, at home, men started going wild inside, like the animals here, and still looked like men, so that you'd never know which were which?"

Trebuie să fii extrem de ironic, dar concomitent deloc caustic, ca să formulezi undeva aşa cum face Lewis aici. Citeşti şi te minunezi, te împiedici şi te răstorni cu tot Carul Mare de-o buturugă aruncată parcă neglijet de un personaj... Dar bine, îţi vine să strigi, dar oamenii SUNT DEJA sălbatici pe dinăuntru, asemeni animalelor, şi şi-au păstrat cumva din inerţie aspectul convenţional omenesc, încât nu ştii prea uşor cine-i coţofana, cine-i lupul, unde-i hiena, de unde te încolţeşte bovanul... Nu o potenţialitate improbabilă, ci UN ACT în deplină desfăşurare este evocat de Lucy.

În cele din urmă, beţia intelectuală începută în renaştere şi continuată cu umanismul s-a împlinit. Rupt de Dumnezeu, omul se înfrăţeşte cu tot ce mişcă, râul, ramul, porcul şi viermele. Tragedia noastră este aceea că dacă vrem să fim noi înşine, trebuie să începem prin a fi mult mai mult decât atât. Iar dacă, pradă unui stupid “realism”, ne limităm la a fi doar noi înşine, sfârşim prin a fi mult mai puţin...

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre Răul Dumnezeu

Despre incertitudinile elective

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos

The Terrorism is Back

L-am cunoscut pe M. în urmă cu vreo trei ani. Avea, la momentul acela, vreo douăzeci şi şapte de ani, o afacere care mergea, nu aş spune de succes, dar mergea, cu angajaţi, cu camere video conform normelor europene, cu revolver la şold ca orice patron care duce sute de milioane în sacoşe de 1 leu, mă rog, viaţa unui om care face parale. Am uitat să spun că M. nu este român, ci turc, stabilit în ţara noastră şi căsătorit cu o româncă, cu care are o fetiţă... spuneţi voi ce adjectiv de pluş ştiţi şi ăla e bun, pentru că fetiţa lor este exact cum v-o imaginaţi voi.

Într-o zi M. a fost chemat la poliţie, “în legătură cu actele copilului”. Acolo a fost arestat, i s-au pus cătuşele la mâini, i s-a confiscat pistolul şi vreo o sută de milioane pe care le avea la el, după care a fost făcut pachet într-o dubă şi trimis la Bucureşti. Nu i s-a permis să dea telefon, soţia a aflat abia câteva ore mai târziu, împreună cu explicaţiile unui poliţai: “Cucoană, n-ai văzut câţi bani avea la el?” Dom’le, soţul meu duce şi un miliard la el, e bijutier, e normal. “Da, adaugă deloc convins omul legii, dar pistol, la ce-i trebuie lui pistol?” Dacă tu ai merge cu un milioard la tine, nu ar fi normal să ai pistol? Cu acte în regulă, legal... “Sigur a făcut el ceva, nu-l legau degeaba.” O să spuneţi că ficţionalizez, dar acest sigur a făcut el ceva a fost singura explicaţie pe care a primit-o de la reprezentanţii Statului român timp de luni şi luni de zile.

A zburat cu avionul de la Cluj la Bucureşti, şi cu greu a izbutit să-şi întâlnească soţul la aeroport. I se adusese la cunoştinţă că în urma unor acuzaţii extrem de grave, primise interdicţia de a reveni pe teritoriul României pentru următorii 15 ani. Maximum. Care acuzaţii? Nu avea voie să ştie, era secret. Dosarul lui era şi el secret. În urmă şi-a angajat avocaţi, dar aceştia nu au avut voie să consulte dosarul. Trebuiau să-l apere neştiind de ce este acuzat. Terorism. Ideea se impune. Nu, nu terorismul unui cetăţean turc care-şi trăia liniştit pe teritoriul României, întors de două săptămâni din pelerinajul de la Mekka, ci terorismul unui aparat de stat care nu considera că datorează o minimă politeţe unui om care plătise impozite ca oricare dintre noi. Trei gorile l-au condus pe M. la aeroport. Nu i-au dat voie să-şi îmbrăţişeze soţia, gestul putea fi periculos pentru siguranţa naţională, aşa că nu au riscat. Când aceasta le-a strigat, bocind, să se uite la ei, că-s fiecare cât uşa, gorilele au mimat puţină bunăvoinţă, dar n-au nimerit niciunul locul unde trebuia să se uite, aşa că indezirabilul a urcat în avion fără să-şi fi atins consoarta. Statul român, prin intermediul reprezentanţilor săi, îi pusese în vedere să-şi cumpere el însuşi bilet, altfel îşi pierdea şi dreptul de a se întoarce în România la proces.

Am să recapitulez faptele de până acum, pentru cei care vizualizează mai greu. Un turc stabilit în România, cu acte de rezidenţă în regulă, este chemat la poliţie sub un motiv futil, iar acolo i se pun cătuşele. Nu are voie să vadă un avocat, nu poate da un telefon. Cei de acasă se impacientează atunci când nu mai pot să-l contacteze pe celular, ştiind că tăcerea lui nu se poate justifica prin nimic. Poliţia nu poate da nicio explicaţie, nu mai mult decât pot nişte ţaţe cu mâna dusă ruşinos la gură. Este urcat în avion cu cătuşele la mâini, după ce i se pune în vedere că dreptul de a reveni la un proces poate fi pierdut dacă nu-şi plăteşte singur biletul. În lunile ce vor urma, cei din România se vor izbi de refuzul autorităţilor române de a le permite accesul la dosar. Terorism. În urmă, afacerea s-a gripat pur şi simplu, cu stocuri de marfă nevândute, cu parteneri care au refuzat să-şi mai onoreze datoriile, nu mici. Faliment provocat de reprezentanţii statului. Reprezentanţii Camerei de Comerţ a Turciei în România au înaintat o plângere, cerând explicaţii pentru cele suferite de conaţionalul lor. Au fost ignoraţi.

Probabil că vă aşteptaţi să vă povestesc o tragedie, sau despre cum poate mecanismul Puterii să macine destinele unor oameni. Nu. Poate altădată. Mai bine niciodată. După o perioadă de suferinţă, e adevărat, M. şi-a redeschis afacerea la Debreţin, în Ungaria, la câţiva kilometri de graniţa română. Acolo preţurile de desfacere erau chiar mai bune decât în România, iar ceea ce a pierdut închizând aici a recuperat dincolo. Vorbea suficient de bine ungureşte ca să nu aibă nevoie de mari eforturi de adaptare. Soţia lui a trecut în fiecare sfârşit de săptămână graniţa împreună cu fetiţa. Vorbea şi ea ungureşte, ca mulţi dintre românii din Ardeal, aşa că după o vreme s-a mutat în Debreţin.

Toate astea până mai ieri, când am aflat de la un prieten comun, turc şi el, că M. s-a întors la Cluj. Se ţinuse de cuvânt: dăduse în judecată Statul român la Curtea de la Haga pentru mascarada căreia îi căzuse victimă, şi câştigase procesul. Se anulase interdicţia de revenire pe teritoriul României, şi bănuiesc că “misterul” dosarului se lămurise acolo unde vrăjelile cu secretomania n-au mai ţinut. Mă bucur. Şi abia aştept să dau de el. Mai am o curiozitate, pe care până la urmă am să mi-o satisfac: vreau să ştiu cât a cerut despăgubiri omul care a fost nevoit să-şi ia un bilet dus simplu până în Ankara, din moftul unui funcţionar care a avut nevoie de activitate. Cred că este o sumă cu vreo cinci zerouri. Cine a zis că terorismul nu este o activitate scumpă în România?

René Guénon şi Mircea Eliade, sau ce se pierde atunci când se câştigă ceva

Într-un roman cu nume stupid (Trois sucettes à la menthe), Robert Sabatier surprinde o situaţie pe care am trăit-o, la un moment dat, fiecare dintre noi: ce vreau să mă fac când am să fiu mare? Micuţul Olivier Chateauneuf, după decesul părinţilor, este înfiat de unchiul Henri. Ce vrei să fii când ai să fii mare?, îl întreabă adultul. Totul, spune cel ce se visează cântăreţ de operă, marinar, pilot de curse, boxeur, campion de tenis, medic, explorator, cavaler, actor...

“În timpul unei lungi părţi a vieţii, îţi zici: Când am să fiu mare, voi face... sau: Mai târziu, voi deveni..., şi apoi, într-o dimineaţă, în timp ce-ţi tunzi barba, te priveşti în oglindă şi apare o evidenţă dictată de trecerea timpului: Când voi fi mare..., dar acum sunt mare, şi sunt negustor de hârtie, nu sunt nici actor, nici cântăreţ, nici dramaturg... Şi, dacă totul merge bine pentru tine, alţii afirmă: “Este un om realizat!”, în vreme ce tu n-ai realizat decât ceva, exact lucrul care te interesa cel mai puţin, şi le-ai ratat pe toate celelalte.”

Dacă cineva m-ar întreba care este exact momentul când se maturizează un om, aş spune fără greş că e clipa când decide să nu facă ceva anume, dar ceva ce poate face. Când întoarce spatele unei perspective perfect fezabile. Adolescenţa şi prima parte a tinereţii sunt momente ale opţiunilor. Maturitatea şi bătrâneţea e al florilor şi al roadelor. Devii adult atunci când decizi să nu mai începi ceva de la zero, eşti încă tânăr câtă vreme poţi da cu piciorul la ceva important, şi să râzi senin după aceea. Nebunia poate fi altfel: am cunoscut un tip care a aruncat peste bord în câţiva ani trei lucruri importante: o carieră universitară, o carieră în radio şi o carieră în afaceri. Pe fiecare le-a avut într-un mod care friza superlativul: ca student colaborase cu consultantul ştiinţific al facultăţii la elaborarea unui dicţionar, ca ziarist îi luase directorului de la BBC un interviu, ca om de afaceri pornise de la zero şi ajunsese departe. La vreo treizeci de ani s-a trezit fără nimic, dar cu dorinţa de a nu mai renunţa la ceea ce avea să câştige. Devenise, fără să ştie, adult...

Nu m-am putut împiedica să mă gândesc la aceste lucruri atunci când am decis, în sfârşit, scrierea unui text despre Guénon şi Eliade, a cărui idee s-a născut prin decembrie, în cursul unor discuţii cu nenea Ştefan şi cu nenea Insurgiam. Nu le ascundeam dispreţul pe care-l am pentru ultimul, şi nu e un secret admiraţia pe care o nutresc pentru primul. Motivele sunt, cu prisosinţă, întemeiate. Până la un punct amândoi au un destin similar: aviditate intelectuală şi putere de studiu, atracţie pentru sacru şi îndeobşte pentru India. Anii căutărilor nu-i pot prea uşor deosebi. Până într-un punct, când fiecare decid. Negustor de hârtie vs. ceea ce doresc realmente.

Pentru René Guénon, momentul este teza de doctorat pe care i-o propune lui Simon Lévi, de la Collège de France. Acesta din urmă i-o returnează, refuzând pur şi simplu s-o comenteze. Sub numele de Introducere generala la studiul doctrinelor hinduse, ea va fi mai târziu publicată, şi conţine in nuce toate tezele guénoniene, pe care acesta le va dezvolta de-a lungul întregii sale opere. Un caz singular, după ştirea mea, de autor care să-şi enunţe sub o formă sintetică întreaga contribuţie intelectuală pe care o va lărgi mai târziu. Refuzând compromisul şi echilibristica universitară, Guénon a ales. A ales să-şi ducă viaţa departe de universităţile europene, într-o marginalitate care s-a dovedit, paradoxal, fecundă celor ce aveau să-l citească mai târziu. Nu a existat un profesor doctor docent Guénon, autor de conferinţe şi comunicări ştiinţifice, dar a existat ceea ce se poate numi cel mai mare eveniment intelectual european al secolului XX, atât de mare încât nebunia modernă a făcut eforturi susţinute să-l ignore, şi atunci când n-a mai putut asta să-l interpreteze idiot. Mă gândesc îndeosebi la cazul Dimineţii magicienilor, una din cele mai proaste şi mai bune cărţi care mi-a fost dat să citesc vreodată, în care Jacques Bergier şi Louis Pawels lasă să li se prelingă din vârful stiloului afirmaţia demenţială: “Nazismul este guénonism plus tancuri”. Şi asta în condiţiile în care anti-modernul Guénon afirmase în anii ’30, când cancelariile europene se lingeau pe bot cu Hitler, că nazismul, deşi anti-modern, va face mai mult rău decât bine! Despre Bergier s-a spus că era absolut genial, supercult, supercapabil. Se vede, în asemenea circumstanţe, că Guénon avea dreptate atunci câñd spunea că geniul nu înseamnă, în fond, mare lucru...

Mircea Eliade a ales şi el. Şi ştia foarte bine ce-a ales, în această privinţă nu l-a putut duce nimeni, a fost suficient de lucid să-şi asume consecinţele până la fundul pocalului. Într-un vis pe care l-a avut la o vreme, şi pe care-l relatează nu mai ştiu unde, i s-a arătat o cupă spre care întinde mâna. O cuprinde puţin, apoi o scapă şi se face fărâme. Nu trebuie să fii expert în simbolistică sacră ca să ştii că adolescentului miop i se arătase Graalul, pe care însă l-a pierdut pentru totdeauna. A fost, ca toţi cei care se apropie peste fire de religie, foarte aproape de ceva a cărui valoare nu încape în aceste rânduri. Poate în India, poate în Occidentul în care posibilităţile iniţiatice n-au dispărut niciodată pentru totdeauna. A zis: pas! A preferat să citească multe-multe cărţi, cu ajutorul cărora să scrie alte cărţi. A reuşit să scrie chestii atât de neimportante încât toată lumea a rămas încântată de valoarea lor. Ca să nu-l piardă, i-au făcut prima catedră de istorie a religiei, adică primul loc unde religia a putut fi în sfârşit studiată ca o chestie moartă. Spre finalul carierei, atunci când a fost oarecum somat să dea socoteală despre trecutul lui legionar, a tăcut chitic, probabil că uitase nebunia frumoasă în care românii se căutau în ortodoxie, sătui de pălăvrăgeala neghioabă a aleşilor.

În mod ironic, ceea ce constituie partea cea mai exterioară şi mai accesibilă din opera guénoniană, universitarul român nu mai ajunge să trateze niciodată: repudierea lumii moderne. Recomandam undeva ca parcursul la Guénon să înceapă cu Criza lumii moderne. E uşor, e clar, e evident, creează interes. Eliade îşi propune să continuie Istoria ideilor şi a credinţelor religioase cu un al patrulea volum, dedicat pseudoreligiilor laice, a utopiilor doctrinare. Renunţă. La ce bun să-ţi faci antipatii? Mai bine înşiri propoziţioare erudite despre te miri ce, succesul e garantat. Universităţile sunt locuri unde sunt închişi oamenii inteligenţi, pentru ca nu cumva, lăsaţi liberi, să se asume şi să pună în pericol sistemul. Universitarul este obligat să viseze ştiinţific, într-un cadru epistemologic împotriva căruia revolta este tratata drept “obscurantism”. Eliade s-a adaptat perfect situaţiei. A devenit un negustor de hârtie, şi admit că în calitate de negustor de hârtie “s-a realizat”. Cu preţul pe care el însuşi îl ştia...

Cu riscul de a-i şoca şi mai mult pe admiratorii de diverse istorii ale religiilor şi ale ideilor religioase, am să evoc o intuiţie formulată undeva de Gaston Georgel, intuiţia dublului. În lumea sublunară nimic nu este unic, pentru fiecare lucru există o umbră, lucrurile plimbându-se astfel perechi-perechi. Soţul are soţie, muntele are vale, norul are soare. Atunci când se petrece un mare eveniment intelectual, el este însoţit în virtutea acestei intuiţii de o maimuţăreală sinistră. Îl numesc pe Eliade maimuţa lui Guénon, omul care a ocupat partea cea mai importantă a scenei oferind, în cel mai bun caz, nimic. În fapt, mai mult, mai grav, deturnând interesul sincer pentru spiritualitate a unor tineri cu nişte scheme structuraliste care nici nu mântuie pe nimeni, nici nu lămuresc vreun adevăr, simple elucubraţii meşteşugite care induc în eroare pe cei care altminteri, ar putea afla nişte lucruri autentice. Maimuţa primeşte aplauzele, e mângâiată pe căpuţ şi i se aruncă banane. Cel care cu adevărat are ceva de spus nu mai are cui spune, succesul maimuţei redefineşte termenii...

E de întrebat, în cele din urmă, dacă cei doi s-au cunoscut, într-un fel sau un altul. Guénon nu-l citează niciodată pe Eliade, excepţie într-o recenzie la Mitul eternei reîntoarceri, în care îi reproşează, elegant dar ferm, folosirea improprie a unor cuvinte şi concepte. Excesul de estetism, deci. Tonul e amabil, dar lipseşte vreo apreciere laudativă oarecare. Răceală. Eliade îi dedică un articol tâmpiţel în volumul omagial publicat postmortem de Cahiers de l’Herne. Mai ştiu o chestie de la un prieten, dar pe care până nu am vreme s-o verific eu însumi, prefer să nu-mi încarc conştiinţa nici măcar cu riscul unei calomni...

Umberto Eco, de profesie inginer literar

Dacă există o frază pe care am auzit-o până la saţietate în Facultatea de Litere, este aceea că cititorul nu este inocent. Fain-frumos, ca orice slogan, dar să vedem şi ce înseamnă. Practic, toată lumea ştie că nu citim nimic ca şi cum ar fi prima noastră lectură, suntem deja îmbibaţi de récit prin tot ceea ce ni s-a povestit încă înainte de a fi capabili să abordăm noi înşine un text, aşa că nici măcar prima carte nu este prima carte... Iar când citim, o facem în umbra deloc neutră a unui teanc de volume de care am auzit, pe care le-am văzut neunde ecranizate, care ni s-au povestit, pe care le-am citit, pe care nu le-am înţeles, pe care ne facem iluzia că le-am priceput. Suntem şi nu suntem concentraţi pe ceea ce devorăm, ne atrage şi ne satisface o carte în funcţie de mulţi parametri la care autorul ei nici prin vis nu avea cum ajunge... Cititorul nu este inocent, însă mai există un nivel la care s-a pierdut inocenţa, cel aflat în comunicare cu scriitorul pervers al postmodernităţii.

Şi totuşi, unul este pandantul celuilalt. Unui cititor de o luciditate infernală nu-i poate corespunde decât un scriitor demoniac, adio inspiraţie, pa-pa înflăcărări romantice, tandemul cult şi nesăţios în cele livreşti caută savant şi premeditat satisfacţia bordelieră cu înfrigurarea perversului care ştie că după fiecare uşă ce-o deschide se va găsi, invariabil, o trăire care-i va toci simţurile deja decalibrate, plonjându-l în disperarea lui Tantal, eroul condamnat în Infern să vadă apele etern aproape cum se retrage de fiecare dată când el vrea să-şi stingă arşiţa. Iar kamasutra nebuniei textualiste poartă hramuri universitare: i se spune semiotică, teorie literară, retorică, poietică şi pragmatică a comunicării.

Astăzi dacă vrei să reuşeşti în literatură, adică să bestsellerezi, căci altă reuşită nu mai contează, nu are rost să-ţi imaginezi că ai ceva de spus. Tacit, toată lumea ştie că s-a terminat tot ce era de zis, că am ajuns la capăt, că dincolo de noi nu există nici măcar adverbul “dincolo”, aşa că problema sensului e evanescentă. A rămas, cu multiple operaţii estetice, machiată şi parfumată, ca o curvă a cărei carcasă sfidează durata, forma. Şi succesul, desigur, care este modul în care forma artistică se dovedeşte rentabilă, deci de dorit. Nu scrii sub imperiul inspiraţiei, oricum nu te vizitează nicicând aripa îngerului, ci îţi perfecţionezi tehnica narativă, totul e tehnică acum, şi aşezarea cuvintelor e tot o problemă inginerească, te instruieşti în poziţiile kamasutrei, devii eventual profesor de semiotică undeva într-o universitate italiană, lucru care nu e puţin, trebuie să dovedeşti că ai aptitudini de aberat liber, apoi te apuci de literatură. Nu înainte de a şti exact cum arată cumpărătorul tău, îi faci un portret mental pe care eventual îl numeşti “consumatorul de literatură mediu”, ca în orice studiu de piaţă, îl studiezi ca pe un animal, afli cu ce se hrăneşte, ce-i lipseşte, ce-l doare cel mai tare, apoi faci o carte ca un plasture de pus pe rană. Dacă ai calculat bine, bestsellerezi. Dacă nu, nu te teme, e doar un debut, nimeni nu se consacră îndeobşte de la primul volum, poate ai fost superficial, poate încă nu cunoşti poziţiile din poietică destul de bine, poate încă nu te-ai aruncat cum trebuie la semiotică, persistă, dotat cum eşti (mărimea contează!) imposibil să nu devii un star literar.

În urmă cu ceva ani, un prieten pasionat de orientalistică a scurtat o întâlnire dincolo de limita politeţii pe motiv că citeşte “o carte iniţiatică”, Pendulul lui Foucault. Era undeva pe la primul volum. După ce a terminat lectura celui de-al doilea, n-a mai zis nimic. Nu ştiu ce-a fost în capul lui cu exactitate, dar presupun că era suficient de inteligent încât să priceapă că fusese, în termeni neaoşi, tras în piept. Cinci sute de pagini bine scrise, formidabile, pentru nimic. Pentru nicio certitudine, niciun adevăr, nicio înălţare spirituală. Aaa, era să uit, scena de la sfârşitul primului volum, de un superb cretinism de sorginte universitară, în care o femeie îi explică gospodineşte bărbatului ei că toate simbolurile spirituale au o explicaţie pur cratiţească, ergo utilitară. Post-coitum. Adică postcoitau ei în terfeloaga lui Eco, explicaţia per se e onanie intelectuală...

În orice civilizaţie normală, adică una în care Principiul nu este pierdut din vedere, Eco ar fi fost chemat să-şi explice elucubraţiile în faţa autorităţii spirituale. Şi frauda lui intelectuală ar fi fost cu uşurinţă dovedită, şi ruşinat. Într-o astfel de civilizaţie, dar de data asta crepusculară, s-ar fi trecut la arderea volumului lui, autoritatea adevărului nemaiputându-se impune altfel decât cu sprijinul forţei. Noi îl adulăm pe escroc, şi-i considerăm ingineria literară demnă de pierdere de vreme (în realitate, lucrurile sunt cu mult mai grave, nu citeşti cu adevărat aşa ceva fără să te laşi atras şi subjugat de ideile false pe care le colportează). Aşa că nu mă mir că cititorul şi-a pierdut ingenuitatea, cu scriitori aşa măieştri în ale literaturii...

A good English is a bad English

În urmă cu câteva săptămâni decideam să încep o nouă categorie de articole pe blogul care este, sub acelaşi titlu pe care încerc să-l explic acum. Îmi fixasem ca public atunci, şi nici acum nu mă dezic, pe aceia dintre cititorii mei care vor cumva să ştie ce implică învăţarea unei limbi străine, şi ce se poate petrece când cineva ajunge să cunoască peste medie un idiom (sau mai multe). Prea numeroase texte n-am scris, dar sunt departe de a închide subiectul...

Alegeam ca titlu o vorbă pescuită nici eu nu mai ştiu de unde. O engleză bună este o engleză rea. La vremea când am auzit-o prima dată, n-am percutat. Fireşte, stricto senso un lucru bun nu poate fi concomitent şi rău. Dar engleza poate, pentru că nu face parte din categoria lucrurilor simple, ci dintr-una mai rarefiată. Am avut vreme să înţeleg de atunci că formula aparent paradoxală se potriveşte tuturor chestiunilor care se bucură de un atât de mare succes, încât gloria sfârşeşte prin a se întoarce împotriva lor. Voi detalia în cele ce urmează.

Dintre toate limbile europene, engleza a avut un traseu aparte. După răspândirea anglilor şi a saxonilor pe teritoriul părţii de est a Angliei, în jurul secolului V după Hristos, în arealul ocupat până atunci de celţi a început să se vorbească o limbă care semăna cu dialectele germanice şi olandeze de astăzi. În termeni lingvistici, engleza premordernă în care a fost scrisă epopeea Beowulf era o limbă sintetică, asemănătoare constructiv cu germana şi româna. Lucrurile acestea au continuat până în 1066, când a avut loc cucerirea Angliei de către normanzi, în urma decisivei bătălii de la Hastings.

Normanzii aceştia erau un fel de francezi din nord, care însă nu vorbeau materia de bac a elevilor români contemporani cu profesorul lor care sunt eu, ci un fel de... normandă, la fel cum picarzii vorbeau picardă, bretonii – bretonă, iar gasconii – bancuri despre gasconi lăudăroşi. Asta e partea bună a lucrurilor. Partea proastă e că nobilii normanzi, odată ajunşi bine-mersi la Curtea regală engleză, au preferat să folosească limba de acasă, lăsând grija lui how do you do fine thanks and you micii nobilimi şi frimenilor care de fapt erau nişte oameni liberi. Începea perioada englezei de mijloc.

În răstimpul acestor 300 de ani, limba engleză s-a schimbat structural (şi lexical, dar asta nu atârnă prea mult în expunerea mea) dintr-o limbă sintentică într-una analitică, aşa cum este şi în zilele noastre. În perioada elizabetană faptul era deja deplin consumat. Simplist vorbind, limbile sintetice sunt cele care adaugă sufixe şi prefixe foarte exacte la rădăcini, pentru a exprima flexiunea şi schimbarea valorii gramaticale. În acelaşi fel ca şi engleza se comportă de exemplu turca, şi din acest punct de vedere ele sunt uşor de învăţat. Însă ceea ce e simplu devine foarte complicat în anumite situaţii.

Să luăm o conjugare oarecare: to see. I see, you see, he/she/it sees, we see, you see, they see. Mai pe scurt, două forme din şase posibile, corespunzătoare fiecărei persoane. Cum faci diferenţa dintre you see (sg.) şi you see (pl.)? Păi, din context. Aparent, avem o soluţie. În realitate, cei care s-au confruntat cu traduceri juridice sau tehnice din limba engleză ştiu foarte bine că avem o imensă problemă. Pentru că atotsalvatorul context se dovedeşte uneori neputincios (de regulă, exact atunci când avem mai mare nevoie de el). Şi acolo unde flexiunea unei limbi analitice ne-ar fi ajutat, caracterul tălâmb al unei limbi sintetice ne aruncă într-o imensă confuzie.

La acest caracter se mai adaugă incongruenţele care abundă în chiar domeniul lexical:

Let's face it
English is a stupid language.
There is no egg in the eggplant
No ham in the hamburger
And neither pine nor apple in the pineapple.
English muffins were not invented in England
French fries were not invented in France.

We sometimes take English for granted
But if we examine its paradoxes we find that
Quicksand takes you down slowly
Boxing rings are square
And a guinea pig is neither from Guinea nor is it a pig.

If writers write, how come fingers don't fing.
If the plural of tooth is teeth
Shouldn't the plural of phone booth be phone beeth
If the teacher taught,
Why didn't the preacher praught.

If a vegetarian eats vegetables
What the heck does a humanitarian eat!?
Why do people recite at a play
Yet play at a recital?
Park on driveways and
Drive on parkways

You have to marvel at the unique lunacy
Of a language where a house can burn up as
It burns down
And in which you fill in a form
By filling it out
And a bell is only heard once it goes!

English was invented by people, not computers
And it reflects the creativity of the human race
(Which of course isn't a race at all)

That is why
When the stars are out they are visible
But when the lights are out they are invisible
And why it is that when I wind up my watch
It starts
But when I wind up this observation,
It ends.

Dacă, prin intermediul efectului combinat al Imperiului Britanic şi al Statelor Unite ale Americii, engleza n-ar fi aspirat într-o zi la statutul de lingua franca (şi pentru cei care stau cu ochii în televizor şi cu urechile în căşti e o poziţie de la sine înţeleasă), poate că am fi avut în atenţie cazul excentric şi oarecum periferic al unei limbi cu dimensiune intelectuală grav alterată (cum este până la urmă cazul tuturor limbilor europene, dar al englezei în mod special). Numai că răspândirea acestei limbi în afara arealelor vorbitorilor ei nativi nu face decât să-i accentueze grava decădere. Şi asta pentru că atunci când se ajunge la nivelul de „limbă de circulaţie”, statut pe care nu l-au avut limbile sacre sau liturgice (sanscrita, araba, latina, greaca, slavona) tot ce mai există profund şi nuanţat se duce în favoarea unui nivel basic: i eat, i like to play, give me your passport, have a nice trip. Altfel spus, nu este loc de Shakespeare în manualele de conversaţie.

Dacă un om învaţă azi araba sau chineza, ca să ne limităm la limbile sacre încă vorbite, el îşi însuşeşte automat şi o paradigmă mentală care îl îmbogăţeşte. Dacă ajunge şi la ştiinţele limbajului asociate acestora, forme ale cunoaşterii care există realmente şi care nu au nimic în comun cu ceea ce trece în ochii europenilor drept cunoaştere, dimensiunea lui umană are de câştigat enorm. Practic, astfel de limbi formează într-un mod nebănuit discernământul, putându-se spune că vorbitorul lor deplin pus în gardă în privinţa semnificaţiilor vehiculului lingvistic pe care-l foloseşte este un om căruia cu greu i se mai poate deghiza minciuna drept adevăr. Cel care însă învaţă engleză, atât cât filosofia „comunicării” o cere, nu se îmbogăţeşte ci sărăceşte. Acesta este sensul exact al sintagmei A good English is a a bad English – o engleză profundă şi autentică este inadecvată, improprie comunicării, pentru că te face să fii la fel de greu de înţeles ca cineva care nu stăpâneşte deloc această limbă. O anecdotă povesteşte că un medic, închis timp de câţiva ani într-o închisoare împreună cu un exemplar din Biblia King James, a ieşit de acolo deplin vorbitor de engleză... biblică. Era plăcut de auzit pentru cel iubitor de rafinamente lingvistice, dar complet incapabil să se descurce în mediul căruia îi era contemporan. Stăpânea deci „a good English”.

Două amintiri lingvistice fără predicat

Sunt cu Pierre de trei săptămâni, vorbesc franceză cu nesaţ, şi după primele ceasuri îşi dă şi el drumul la debit şi la lexic. Suntem amândoi pasionaţi de Georges Brassens, pe care îl ştim pe de rost, şi cu versurile căruia ne presărăm conversaţia. Pour faire l’amour, on ne demande pas aux filles d’avoir inventé la poudre... El mă învaţă că prostia nu are naţionalitate, eu îi spun că sunt un ultim bizon: predau franceză într-o lume în care engleza invadează ca noxele, se depune ca praful. Descopăr în universitarul care nu se poate plânge de lipsa banilor îndărătnicul care-şi cumpără numai maşini d’occase, pe care le repară până nu mai sunt bune de nimic – modul lui de a-şi demonstra că nu e un consumator. Qu’est-ce que ça veut dire, s’casser la pipe?

Îi explic. Nu pricepe. Reiau, sunt calm. Eşec. Tot nu pricepe. El zâmbeşte şi-mi prinde mâna, eu sunt uluit şi reformulez. Eh, tu m’parles en roumain, je ne comprends pas, cher Radu. Ce nu pricepi? Cum adică? Îmi zâmbeşte. Cobor din nori. Pentru câteva zeci de secunde, n-am mai făcut nicio diferenţă între două limbi. Cele două registre au devenit unul singur. Pierre îmi spune spre seară că l-am asimilat “universului meu”. Eu simt ca am trecut pe la poalele Turnului Babel, înainte de despărţirea limbilor. Momentul magic se risipit, franceza s-a întors cuminte în cutiuţa ei, româna într-a ei. Cândva, cineva dădea o măsura infailibilă la întrebarea: “Când ştiu că ştiu o limbă străină?” – Când visezi în idiomul respectiv. Eu am trăit mai mult: momentul unic în care ţi-e egal dacă foloseşti limba maternă sau cea pe care ai învăţat-o...

* * *

Împart compartimentul cu un senegalez, un arab şi o jeune fille libérée. Negrul e îmbrăcat într-un costum tradiţional galben-orbitor şi lucios, după gustul sud-saharienilor. Arabul învârte un tasbih între degete, scufundat în contemplaţie. Tânăra îmbrăcată europeneşte stă degajată în compartiment. Intră doi tineri, cu care se leagă o conversaţie. Sunt dintr-un sat, şi vin de la muncă din Spania. Senegalezul e expansiv şi călduros, lucrează în Franţa, unde are şi casă, dar în concediu vine înapoi în Africa. Acum merge la Festivalul de la Fès. Arabul de la început coboară din tren. Intră controlorul. Salută în arabă şi franceză. Verifică biletele. Africanului îi urează drum bun în franceză. Mie îmi mulţumeşte sec, în arabă. Sunt printre îngeri...

Un hadith spune că Profetul, pentru a tăia elanul unuia dintre companionii lui care-l jignise pe negrul Bilal pentru negritudinea lui, a declarat: “Cel care vorbeşte arabă este arab!” Identitatea dobândită pe cale lingvistică, matricea lexico-gramaticală şi stilistică precedând în calitate de condiţie necesară şi suficientă paradigma identitară. Într-un compartiment de tren dintr-o ţară arabă, simt nevoia să adaug Sunnei o propoziţie: “Dacă un controlor îţi mulţumeşte în limba lui, eşti şi tu arab. Puţin. Măcar un pic.”

Asterix şi Obelix, sau cum să înveţi repede şi plăcut ceva ce nu a existat niciodată

Discutând pe la o vreme de amiază cu un prieten, mi-am amintit că am fost, în anii studenţiei, degustător de benzi desenate până dincolo de limitele saţietăţii. Acumulasem erudiţie în toată regula, putând distinge din câteva trăsături o lucrare de Wolinski de cea a unui Gotlib. Am citit/văzut/savurat tot, tot...

Într-o zi, lectoriţa de franceză ne-a spus într-un curs de conversaţie că celebra serie de bedeuri ai cărei eroi sunt Asterix şi Obelix, creată în 1959 de către belgienii René Goscinny şi Albert Uderzo, îi derutează pe micii elevi francezi de la orele de istorie care, atunci când află că Galia a fost cucerită de romani, îşi contrazic profesorii spunând: toată? nu, pentru că un ultim sat de ireductibili galezi rezistă în continuare invadatorilor. Satul celor doi desenauţi, fireşte.

Francezi idioţi, mi-am zis, bucuros că la o adică americanii nu deţin monopolul. Pe când tot ce vom şti despre pisici şi şoareci se va reduce la Tom şi Jerry, în cazul ăsta? Când ne vom extrage cunoştinţele despre lumea subacvatică din Mica Sirenă? Şi nu m-am mai gândit la prostovanii de la ora de istorie a Franţei. Până zilele trecute, în timp ce vorbeam cu prietenul meu...

Într-un mod stilizat dar exact, George Orwell avansează în 1984 un concept tulburător: cel al rescrierii trecutului. Un angajat al Ministerului Adevărului primeşte pe un tub un bileţel pe care este scris că Eurasia e în război cu Oceania. De fapt, toată lumea ştie că Eurasia şi Oceania erau până nu demult două entităţi aliate, dar “adevărul” a fost deja redactat de Marele Frate. Angajatul modifică scriptele. Gata, de acuma toată lumea ştie că cele două state sunt în război. Care alianţă? Nu mai este nicio alianţă, bileţelul cu alianţa a plecat pe un tub din care ies flăcări. Orwell ne oferă o parabolă, faptul că în realitate lucrurile nu se petrec formal aşa nu ar trebui să ne inducă în eroare. La urma urmei, parabolele pulsează prin miezul lor, nărod e cel care se propteşte în coajă...

Lumea noastră are un “Minister al Adevărului”, ai cărui angajaţi rescriu voios trecutul. Fără bileţele de la centru, fără tub cu flăcări în care să se ducă versiunea “depăşită”, dar nu mai puţin eficace. Una din ţintele predilecte ale rescriitorilor trecutului este Evul Mediu. Iar mecanismul cel mai simplu prin intermediul căruia funcţionează directivele Ministerului Adevărului sunt filmele. Spectatorul naiv îşi imaginează că dacă în faţa lui se derulează o proiecţie cu niscai cai, femei cu părul şi rochiile lungi pupate de bărbaţi pletoşi, înzăuaţi şi cu sabia la şold, atunci e vorba despre un film istoric. Eroare, e doar un bileţel cu versiunea care are curs acum.

Hai să dăm şi vreo două exemple. Arhicunoscute. Ceva ce a văzut oricine. Primul e Braveheart şi prima noctes. Se face în această peliculă că Richard, regele Angliei, acordă nobililor din Scoţia privilegiul cu nume latinesc care s-ar traduce prin “prima noapte”. Şi într-o scenă emoţionantă, o proaspăt căsătorită este răpită în timpul nunţii de oamenii nobilului Bau of Bau, întru dezvirginare. Moment în care scoţienii se revoltă, Mel Gibson face un rol formidabil, şi detaliile se cunosc... Există însă o singură problemă: prima noctes era un ritual în cursul căruia seniorul intra în camera nupţială, ridica piciorul drept pe pat şi-l binecuvânta. Patul, că dacă voia să-şi binecuvânteze piciorul avea toată viaţa la dispoziţie. Inutil de zis că patul era gol, şi că seniorul nu se deranja decât pentru vasalii mai importanţi, nu pentru fitece ţăran. Care este rostul falsului grosolan din Braveheart? Păi, sunt mai multe. Să afle omul că medievalii aveau formule care îmbinau ingenios adulterul, violul şi băşcălia la adresa căsătoriei creştine. Să mai afle că orânduirea cea crudă şi nedreaptă, în virtutea căreia şeful căruia i-ai jurat credinţă venea şi-ţi lua nevasta din pat, avea toate motivele să fie zdrobite la 1789 (şi restul revoluţiilor, să ne trăiască, ura, ura, uraaa). Ideea principală atunci când se rescrie trecutul este reconfortarea spectatorului: da, prezentul e urât, dar ce frumos în comparaţia cu hidoşenia trecutului!

Că tot suntem la Evul Mediu, Kingdom of Heaven e o altă mostră a genului. Aici bileţelul de la Ministerul Adevărului nu e la fel de evident pentru cunoscătorul de istorie, dar dacă nu-s mari, şopârlele sunt barem multe. Balamucul începe cu intriga, şocantă de la un capăt la altul (o femeie este îngropată de o cruce, care atrage lăcomia unui preot, ucis de soţul ultragiat de profanarea moartei), pentru că înfăţişează un lanţ de păcate neverosimile. Adică, admit că un om, slujitor al altarului, poate fi suficient de degenerat încât să fure o cruce, văzând în ceea ce ar trebui să fie un simbol valoarea materială denudată de semnificaţie. Însă e greu de crezut că un soţ văduv, ultragiat, ar comite o crimă pentru a răzbuna un păcat oribil, degradant pentru cel care l-a comis. Şi e o culme a neverosimilităţii ca cel care intră în sarabanda morbidă să dorească brusc, americăneşte, să întreprindă pelerinajul în Ţara Sfântă pentru a se “curăţa” de păcate. Dar fie...

Ajuns în America, pardon, am vrut să spun la Ierusalim, criminalul pocăit descoperă diferite chestii drăguţe. De exemplu, faptul că tipii deştepţi sunt fără excepţie atei, ceea ce nu-i împiedică să folosească anumite slogane cu iz religios, atunci când convenţiile o impun. Aici e un loc comun, în filmele “istorice” personajele “pozitive” sunt în cel mai bun caz a-religioase. Ce mai aflăm din Kingdom of Heaven? Că dacă necesităţile o cer, un fierar devenit cavaler stabileşte un record mondial în producerea de cavaleri instant (cum de nimeni nu s-a gândit?, e suficient să faci schema o singură dată pentru 2000 de peizani în loc de unul singur, şi ai 2000 de cavaleri instant, în loc de unul singur – mie mi se pare elementar!). Şi mai aflăm, dintr-un discurs la botul calului, că nimeni nu are drept asupra Ţării Sfinte, nici musulmanii, nici creştinii, ci numai cei care sunt băieţi cuminţi, chestie bună de băgat în capul telespectatorului pe fondul conflictului israelo-palestinian, nu de alta, dar dacă e lăsat liber riscă să se încurce cu fel de fel de sentimentalisme... Pe aceeaşi linie utilitară vedem cum europenii plecaţi să se spele de păcate se instalaseră popâc în jurul Ierusalimului şi-o puseseră de-o repetiţie la colonizarea Americii, sădind un copac în nisip aici, educând băştinaşii cooperanţi coló, mă rog, chestii emoţionante dar mult mai puţin rentabile ca un genocid alert sau o ocupaţie cu trupe de menţinere “a păcii”. Al doilea scop al rescrierii istoriei este inocularea ideii că lumea a fost totdeauna aşa cum este acum, ceea ce revine cu a susţine teza conform căreia nu există o istorie a mentalitaţilor, pentru că nu ar exista o schimbare în mentalităţi. Altfel spus, lumea pre-modernă era de fapt o lume modernă, ceea ce ar fi hilar dacă n-ar fi pur şi simplu idiot. Dar filmele sunt un fel de canapele, făcute spre confort nu spre reflecţie...

Există un simulacru pentru fiecare vârstă. Când eşti mic şi nu pricepi, ţi se oferă Asterix şi Obelix. Când creşti ceva mai mare şi nu pricepi ai la îndemână Braveheart şi Kingdom of Heavens. În cele din urmă, din fericire, mai şi mori. Şi tot nu pricepi.