Abatorizarea Omului (II)

[Acest serial este conceput pe 3 părţi: I. Mai cartezieni ca Descartes; II. Medicina, aşa cum o cunoaştem noi, nu este Medicina; III. Dacă eşti păstor de oameni, n-ar strica să nu fii foarte prost. Primul episod a apărut deja pe 25 mai 2008.]


Medicina, aşa cum o cunoaştem noi, nu este Medicina

Prima parte a acestei serii de texte am consacrat-o unei idei: pentru ştiinţa (post)modernă nu există diferenţe notabile între om şi animal din anumite puncte de vedere, între om şi mecanism din alte puncte de vedere. Poate doar la nivel de de complexitate: omul e un animal mai complex, sau un mecanism mai complex. Însă funciar percepţia este aceeaşi. Textul de faţă are teza următoare: ceea ce numim în zilele noastre “medicină” suferă de aceleaşi tare care marchează în ansamblu ştiinţa modernă, adică nu este rezultatul unui progres care să înglobeze achiziţiile anterioare, ci al unei sume de opţiuni care presupun, cu toate, renunţări. Altfel spus, ceea ce azi trece drept ştiinţa vindecării omului nu e rodul unei acumulări, ci a unor derapaje paradigmatice succesive.

Medicina este particularul, întregul nostru tip de societate e generalul. Ideea conform căreia noi am fi moştenitorii epocilor care ne preced este o iluzie riguros întreţinută. Reperele care o formează sunt transmise încă de pe băncile şcolii. De exemplu, ni se vorbeşte despre moştenirea greacă, despre Platon şi Aristotel. Or, modernitatea nu are nimic în comun cu Platon şi Aristotel, dar absolut nimic. Adevăraţii moştenitori ai celor doi filosofi pot fi găsiţi în scolastica apuseană şi în filosofia islamică. Înţeleg prin “moştenire” o dezvoltare pe linia unei continuităţi, dublată de o reîntoarcere respectoasă la sursă. Gândirea europeană din ultimele trei secole nu are nimic platonizant, nimic aristotelizant în ea. Scolastica, da. Gândirea sufită şi al-falsafah din Islam, da. Însă care sunt legăturile exegezei teologice cu lumea noastră? În mod evident, nici una. E trist să constat asta, dar partea cea mai înaltă a gândirii zămislite în spaţiul european, în loc să fie un bun al tuturor, o lumină accesibilă şi al cărei rol formator să fie în continuare simţit, a fost alungată în “biblioteci de specialitate”. În treacăt fie spus, e ironic să constatăm că atunci când propaganda foloseşte cele două ilustre nume ale antichităţii ca “argument de civilizaţie”, o face împotriva celor fără de care nici măcar memoria lor nu ne-ar fi fost accesibilă. În “conflictul dintre civilizaţii” ne distanţăm de lumea islamică în numele lui Platon şi a lui Aristotel, uitând tembel că fără arabi am fi spus despre ei că nici una dintre operele lor nu ni s-a păstrat.

Exemplul acesta este grăitor pentru ilustrarea unei afirmaţii pline de consecinţe pentru cazul nostru: suita de evenimente numită “istoria Europei” a părăsit, la un moment dat, curgerea organică, în favoarea unei rostogoliri mecanice. Nu schimbarea de paradigma în sine este problema, pentru că normalitatea nu este legată de o formă anume (fără ca forma să-i fie indiferentă) - civilizaţia japoneză clasică şi civilizaţia franceză din timpul dinastiei Merovingiene fiind la fel de legitime, pentru că la fel de ancorate în sacru. O schimbare de paradigmă a cunoscut de exemplu continentul european atunci când s-a răspândit creştinismul, şi cel mai bun argument în favoarea curgerii organice este acela că noua religie a preluat enorm din elementele autentice pe care le vehiculau tradiţiile anterioare. Problema este atunci când se produc în istorie crevase, falii, şanţuri tectonice care separă epocile una de cealaltă. De exemplu, între antichitate şi evul mediu distanţa este mult mai mică decât dintre evul mediu şi renaştere, sau dintre secolul XIX şi secolul XX. Timp de mii şi sute de ani omenirea a avut discernământ, iar Tradiţia a ştiut să se adapteze noilor condiţii temporare. Civilizaţii diferite, cu repere fundamentale comune, au putut dialoga într-un mod care astăzi s-a pierdut: înţelegerea dintre Cavalerii Templieri şi musulmani nu se va putea realiza niciodată în secolul XXI, pe teritoriile cucerite ale Palestinei sau ale Iraqului. În vremurile acelea, cuceritorul şi cuceritul puteau face pace. Azi, este cu neputinţă, pentru că unul dintre cei doi a pierdut cu desăvârşire proporţiile şi direcţia.

Spuneam că istoria Europei a devenit la un moment dat o succesiune de fracturi, în loc să fie o curgere organică. Or, specificul “rupturilor” istorice este abandonarea brutală a unor lucruri care fundamental se dovediseră până atunci utile, şi erau susceptibile să fie utile în continuare. În locul lor au apărut forme-surogat, invenţii strict umane. De exemplu, instituţia regalităţii, a cărei dezbatere ar merita ea însăşi un eseu aparte. Avantajele ei, în raport cu instituţia prezidenţială, sunt incontestabile. Totuşi, ea a fost anulată, fie de iure, în ţările în care locul regelui a fost luat de fantoşa prezidenţială, fie de facto, acolo unde cel care ia deciziile este primul-ministru. Între monarhie şi republică se află o fractură, vorbim despre două tipuri de organizare perfect paralele.

Nu intenţionez nici măcar să dau o listă consistentă de astfel de fracturi. Cu puţin efort, oricine ar putea-o alcătui, dacă a priceput suficient de mult ideea de bază. Însă câteva exemple merită menţionate: distanţa ireconciliabilă dintre familia tradiţională şi cuplul modern; falia dintre societăţile în centrul cărora se află bătrânii şi cele care cultivă idealul “tinereţii veşnice”; conflictul dintre valorile de tip viril (risc, rezistenţă la condiţii vitrege, camaraderie autentică, spirit de sacrificiu) şi cele de tip feminin (confort, siguranţă, evitarea provocarilor sau expectativa, autoconservare) care caracterizează tipuri societare diferite. Lista poate continua. Ideea este aceeaşi: dintr-un punct încolo, lumea noastră şi-a schimbat matricea pentru alta, complet diferită, incompatibilă cu ceea ce a fost mai înainte, ireconciliabilă faţă de lumile (sau “civilizaţiile”, cum spune Samuel Huntington) aflate în imediata noastră contingenţă. Suntem altfel. Nu avem nimic în comun cu mediu creştin sau cu lumea islamică, iar ignoranţa e fundamentul urii noastre. Nu e ignoranţa deschisă a celui ce vrea să afle, e dispreţul trufaş al prostului prea plin de neghiobia lui ca să mai rămână loc şi pentru altceva. Un aspect imposibil de ignorat: se prea poate ca ura noastră pentru ceea ce e diferit de noi să aibă la bază o intuiţie luminoasă. Aceea că în trecutul nostru şi în prezentul altora este o pierdere considerabilă, ceva esenţial şi pe care toată bunăstarea noastră porcină nu-l poate compensa. Johann Huizinga, în Amurgul Evului Mediu, undeva prin ultimele capitole: exista ceva în perioada aceea, o bucurie de a trăi, la care omul modern nu poate nici măcar să viseze.

Ştiinţa noastră e după chipul şi asemănarea celor care au imaginat-o, şi după puterile celor care o practică. Ea a fost construită ca şi lumea noastră, din fractură în fractură. Atunci când Galileo Galilei a optat pentru descrierea geometrica a universului, n-a fost o noutate. Dar atunci când transcendentul s-a văzut negat pentru că geometria este incapabilă să-l includă în calculele ei, s-a ajuns la o crevasă intelectuală. Cei care au sărit dincolo, l-au lăsat pe Dumnezeu pe malul celălalt. Ştiinţa noastră este rezultatul unor reduceri succesive ale câmpului de competenţă, preferându-se două mari criterii: numărabilul şi sensibilul. Axiomă: tot ce se poate cuantifica are instantaneu valoare ştiinţifică. Corolar: ceea ce nu poate fi numărat fie nu contează (şi atunci poate fi trecut sub tăcere), fie nu există. Axiomă: tot ceea ce poate fi constatat prin intermediul simţurilor există. Tot ceea ce nu poate fi redus la: pipăit, miros, auz, văz, gust nu face parte din “realitatea ştiinţifică”.

Un tip aiurit din Bronx, formulează în anii ’20 o comparaţie uluitoare: ştiinţa (aceea pe care el o cunoaşte, deci modernă) este asemenea unei şosele impecabile, netede, perfect întreţinută, care traversează o junglă întunecoasă şi deasă. Tot ceea ce ştiinţa posedă este şoseaua, pe care o poate explica exemplar. Ceea ce îi scapă este restul, adică jungla, care ocupă suprafeţe imense, şi pe care ar putea-o vedea fără efort, fiind de o parte şi de alta a şoselei. Or, ştiinţa a găsit soluţia pentru tot ceea ce nu poate controla: spiritul de negaţie. Tot ceea ce scapă explicaţiilor ştiinţei nu există. Paf! Şi lumea “ştiinţifică” îşi vede de drumul ei lin, pentru că nimănui nu i se poate cere, nu-i aşa?, să explice un lucru inexistent. Charles Hoy Fort, epistemologul din Bronx, face vraişte din reperele ştiinţifice moderne. Apoi alunecă în elucubraţii, pentru că, lipsit fiind la rândul lui de sprijinul Tradiţiei, nu poate depăşi nivelul onest al celui care constată că lucrurile sunt în devălmăşie.

Spuneam, la începutul acestui text, că medicina îl tratează pe om fie ca fiind animal (negându-i supraconştientul), fie ca fiind mecanism (negându-i sufletul). Pe cale de consecinţă, medicii de azi sunt fie nişte veterinari, fie nişte mecanici auto. Ultima etichetă este deosebit de potrivită, şi dacă vreun medic, citind aceste rânduri, s-ar simţi cumva lezat, îl rog să înceapă prin a reflecta la modul în care trebuie să se simtă pacienţii lui, în lumina practicilor medicinii alopate. Medicina nu a apărut odată cu chirurgia cu laser, sau cu chimioterapia. Dintre medici, nici măcar legendarul Hipocrate n-a pretins să fie primul. Însă putem afirma liniştiţi că medicina modernă are un început destul de uşor de detectat. Dacă vă imaginaţi că vorbesc despre apariţia igienei şi a ideilor despre transmiterea bolilor contagioase, atunci vă înşelaţi. Lucrurile acestea au fost ştiute cu mult înaintea lui Pasteur & Co. Ele se găsesc, descrise în detaliu, în Legea lui Moise. Dacă lumea creştină ar fi fost mai atentă cu măsurile profilactice expuse acolo, flagelurile care au devastat continentul European n-ar fi avut anvergura pe care o cunoaştem. Cei care au organizat creştinismul ca pe o fractură în raport cu iudaismul s-au privat pe ei înşişi, şi pe urmaşii lor, de informaţii medicale preţioase. La sud de Mediterana, Profetul Muhammad spune într-un hadith: “Dacă o molimă vine în oraşul unui dreptcredincios, acesta nu trebuie cu nici un preţ să plece de acolo, ci să stea şi să îndure judecata lui Dumnezeu. Iar de va fi să moară, va fi primit în Paradis ca martir.” Un hadith, o simplă zicere cu autoritate, şi zeci de mii, poate sute de mii de vieţi salvate în istorie. Musulmanii, spre deosebire de creştini, nu şi-au părăsite oraşele atunci când au apărut cazuri de ciumă, şi lumea islamică nu a cunoscut dezastrele ignorantei noastre.

Medicina modernă s-a născut odată cu ideea că boala afectează doar o anumită parte din corpul bolnavului. Odată cu ea, a apărut şi consecinţa: medicina s-a străduit să trateze partea, uitând astfel întregul. Pe fondul abandonării abordărilor holistice din ştiinţă, medicina s-a dedicat şi ea unor segmente finite şi din ce în ce mai precise din om. Până în situaţia în care omul a fost privit reducţionist, ca sumă a tuturor segmentelor posibile la care medicina avea acces. Pe linia asta, chirurgia a apărut ca o paradoxală victorie. Vindecarea în urma unei traume provocate volitiv bolnavului, a unei răni de cuţit produsă cu acceptul lui, departe de câmpul de luptă sau de o întâlnire nocturnă cu un tâlhar, trebuie să fi sfidat tot ceea ce arta vindecării bolnavului concepuse până atunci. Chirurgul este încărcat cu un prestigiu incalculabil, care s-a menţinut peste veacuri. El este cel care face o rană în scop benefic, violând toate automatismele; la el se ajunge atunci când medicina alopată îşi epuizează toate posibilităţile, deci pe fond emoţional intens. De aici icoana chirurgului ca “salvator de vieţi”, înnobilat cu un prestigiu egal cu cel al pompierului care scoate oameni din case cuprinse de flăcări. Însă haloul chirurgului, acest medic prin excelenţă, e departe de adevăr, şi el ştie asta - un pacient operat de hernie de disc a fost anunţat nu fără un anume cinism: “Dragă, bolnav vei fi de abia încolo, după operaţie!” Şi asta pentru că medicina alopată, în cea mai mare măsură, a renunţat demult la scopul iniţial: acela de a vindeca. Preocupată de statistici şi de umflarea indefinită a “speranţei de viaţă”, medicina modernă confundă procesul vindecării (operaţiune calitativă) cu simpla prelungire a vieţii bolnavului (operaţiune cantitativă).

O să ziceţi, bine-bine, ce să-i faci, aşa stau lucrurile, trist dar necesar, trebuie şi chimioterapie, trebuie şi bisturiu, n-avem de ales. Realitatea demonstrează că avem de ales, şi asta pentru că, aşa cum am zis deja, medicina modernă este rezultatul unor renunţări (numite fracturi) şi a unor opţiuni menite să consolideze paradigma în acord cu câmpul ştiinţific în ansamblu. O medicină axată pe altceva decât elemente pur cantitative şi constatabile prin intermediul simţurilor ar fi fost în dezacord cu peisajul general oferit de ştiinţa modernă. Medicina noastră nu este singura cu putinţă, şi exemplul cel mai bun s-a născut tot în Europa (nu că civilizaţiile dinaintea şi dimprejurul nostru n-ar avea exemplele lor). În prima jumătate a secolului al XIX-lea, un medic german a suscitat un curent medical numit homeopatie. La baza lui se află idei cu totul diferite de cele ale ştiinţei medicale majoritare în spaţiul euro-american.

Cea mai importantă este aceea că nu există boli, ci bolnavi. Altfel spus, la aceeaşi boală oamenii sunt susceptibili să primească medicamente diferite, în acord cu tipul uman căruia îi aparţin. Asta înseamnă că Organonul lui Hahnemann conţine o tipologie umană foarte vastă, care are mai multe în comun cu fiziognomonia decât cu etiologia din medicina alopată. Al doilea fundament al acestei alternative în medicină este afirmaţia conform căreia diluţiile infinitezimale produc efecte superioare concentraţiilor clasice. Pentru un om modern, să spui că o concentraţie de 1/100.000 produce reacţii mai importante decât una de 1/10 este inadmisibil. Recursul comod la cantitate ne împiedică să acceptăm o afirmaţie atât de şocantă. Desigur, homeopatia respinge ca principiu folosirea chimiei industriale şi a inciziilor în corpul bolnavului. Iată că se poate, alături de medicina mecanicistă, bazată pe industria chimică poluatoare şi pe metodele de tip intruziv, o medicină paralelă, care nu are nimic în comun cu paradigma noastră mentală. Un demers bazat pe ceea ce natura oferă, toate extractele homeopatice fiind conforme cu ceea ce se putea găsi în natură în urmă cu 500 sau 1000 de ani, un demers care respectă pluritatea identitară a bolnavilor, care nu sunt reduşi la simple unităţi numerice susceptibile de reacţii mai mult sau mai puţin uniforme. O medicină a cărei principală atitudine nu este aceea de prelungire agonică a vieţii, ci chiar vindecarea pacientului.

Care este reacţia medicinii alopate în raport cu sora ei mai mică? Respingere. Negare. Într-o zi l-am întrebat pe un medic dintr-un spital de elită ce părere are despre homeopatie. Fugi, dom’le, de-aici, eşti intelectual, nu poţi crede în vrăjitoriile astea – a fost reacţia lui. Ştiinţific. Ceea ce nu face parte din câmpul nostru metodologic ori nu există, ori e o şarlatanie (deci tot inexistent este). Un om foarte apropiat mie a fost diagnosticat în urmă cu trei ani cu cardiopatie ischemică. A urmat asiduu un tratament homeopatic, pe lângă care trebuie menţionat regimul de viaţă foarte sănătos (mişcare multă în aer liber, alimentaţie aproape 100% naturală, fără fumat, fără cafea, aproape deloc alcool, stress moderat). Când a avut nevoie să-şi reînnoiască permisul auto, s-a prezentat pentru analize complete. După primele momente de stupoare, medicul i-a zis: “Eşti vindecat! E un miracol! Numai că, din punct de vedere medical, cardiopatia ischemică nu se vindecă niciodată, aşa că nu pot completa în fişa matale “clinic sănătos”. Din nou, ştiinţific. Ceea ce medicina alopată nu acceptă, pur şi simplu nu există. Mă rog, această din urmă situaţie s-a rezolvat prin schimbarea medicului de familie cu unul mai puţin ataşat de ineficacitatea practicii medicale curente.

Guvernanţii noştri se pregătesc să ne transforme pe toţi în donatori prezumtivi de organe. Totul, fireşte, în numele (deja terfelit) al “civilizaţiei”, al “bunelor intenţii” (care rareori probează ceva), al ştiinţei medicale. Care ştiinţă? Nu al homeopatiei, după cum ziceam, nici al acupuncturii, nici al tratamentelor naturiste care ne stau la îndemână. Arii imense a ceea ce trebuie numit Medicină, adică ştiinţa globală a vindecării omului, nu au nevoie de spintecarea bolnavului, şi nu concep sub nici o formă înlocuirea unei piese a acestuia cu o alta asemănătoare provenită de la un mecanism decedat. O parte a ei, da. O medicina ex-centrică, născută într-o lume profund deteriorată, care îşi tratează ironic pacienţii cu antibiotice (adică medicamente împotriva vieţii), sau tăindu-i cu cuţitul. Una care îşi propune acum, şi ne prezintă cu titlu de victorie, să aprovizioneze depozitele cu piese umane în vederea înlocuirii celor defecte. Ceea ce nu apare pe pliantul ăsta este că subiectul acestui tratament monstruos nu se însănătoşeşte, ci ajunge la eternizarea crizei: el devine până la sfârşitul vieţii dependent de chimioterapie, prin intermediul căreia organismul său este silit să accepte o componentă străină, iar posibilitatea ca transplantul să se dovedească la scurtă vreme inutil (prin decesul pacientului) este cât se poate de consistentă.

Există un capitol la care însă medicina alopată bate pe departe toate alternativele medicale: cel pecuniar. Nu poţi da de lucru industriei chimice pornind de la acupunctură. Muşeţelul nu va putea niciodată aduce profit nici măcar cât supozitoarele cu glicerină. Iar ca medic, una e să vindeci pacientul pornind de la diluţiile homeopatice, şi alta e să-l ţintuieşti la pat după ce ai băgat cuţitul în el. Oamenii respectă şi plătesc lucruri palpabile, vor şocuri şi efecte speciale înainte de a băga mâna în portmoneu. Dar toate acestea sunt bătute de departe de ideea vânzării unui rinichi. Medicina alopată e din ce în ce mai păstoasă, mai materialistă, mai concretă. Ia organu’, marcă banu’!

Abatorizarea Omului (I)

[Acest serial va fi compus din 3 părţi: I. Mai cartezieni ca Descartes; II. Medicina, aşa cum o cunoaştem noi, nu este Medicina; III. Dacă eşti păstor de oameni, n-ar strica să nu fii foarte prost. Am sintetizat cât am putut natura problemei. Am renunţat la două posibile episoade, tocmai pentru a concentra pe cât se poate textul, evitând astfel să abuzez de răbdarea cititorului. Textul acesta, şi cele care vor urma, se doresc ecouri şi completări la cele spuse de Ioana pe blogul La Porţile Orientului.]


I. Mai cartezieni ca Descartes

Recent, Senatul României a adoptat o lege prin care, în mod implicit, se consideră că românii îşi donează post-mortem organele. Pentru toţi cei care nu ştiu, în numeroase ţări din Europa funcţionează în acest caz ceea ce juriştii numesc “acord prezumat”, semn că nu avem de-a face cu o invenţie românească, ci cu o nebunie la scară mult mai mare. Desigur, într-o societate în care norma se întâlneşte mai des decât excepţia, apelul la cantitate pentru a dovedi lipsa de temei a legiuitorului are sens. În mod implicit, oamenii NU doresc să li se umble prin burtă post-mortem, ci să fie înmormântaţi conform ritualurilor din strămoşi. Însă într-una des-Centrată, ca cea în care trăim noi, statisticile nu mai reprezintă nimic. Îmi rămân de adăugat câteva observaţii din unghiuri care privesc mai degrabă istoria ideilor şi implicaţiile metafizice ale problemei.

La baza legii se află, în mod explicit, cele mai bune intenţii: ceea ce nu slujeşte celui mort, nu-i aşa?, este susceptibil să dăruiască (nu, nu să prelungească, nefiind suficient de poetic) viaţa celui aflat în suferinţă (uităm prea des că viaţa înseamnă musai suferinţă, dar organul donat post-mortem are în sarcină să vină şi cu o porţie zdravănă de fericire condensată, ceea ce e puţin probabil). Toată lumea cunoaşte acest lucru. De fapt, chiar şi cei care cu greu silabisesc un text în limba maternă ştiu bine că grefa de organe este una din marile cuceriri ale ştiinţei moderne. Cum aşa? Este o idee comună, inoculată cu succes într-o societate în care barierele reflecţiei şi ale bunului simţ au demult intrat în extincţie.

Dacă trebuie făcută o observaţie, este aceea că nimeni nu şi-a justificat vreodată acţiunile prin rele intenţii. La baza acestei hotărâri juridice, ca şi la baza procedurii medicale pe care indirect o autorizează, se află bunele intenţii. Hitler însuşi, prototipul dictatorului scelerat modern, vorbea de lucruri cât se poate de atrăgătoare: recucerirea mândriei poporului german, spaţiu vital pentru arieni ş.a.m.d. Discursurile lui sunt pline de bune intenţii. De aceea, pentru cel care nu a părăsit orice urmă de prudenţă, bunele intenţii nu dovedesc nimic, iar acceptarea frazeologiei propagandistice fără îndoială bine strunită şi reflecţie e semn de impardonabil spirit de turmă şi lene intelectuală cronică. Declaraţiile sforăitoare de generozitate şi altruism nu înseamnă, în sine, nimic. Dincolo de ele sunt lucruri mult mai importante.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, gânditorul Descartes reducea structura tripartită a Omului (spirit-suflet-corp), aşa cum o acceptase Biserica latină, la un dualism: suflet-corp. Aşadar, vechea învăţătură, prezentă într-o formă sau alta la toate religiile, conform căreia Omul are, pe lângă învelişul grosier numit “corpus”, un nucleu divin numi “spiritus” şi un o punte mediană – “anima”, era negată pur şi simplu, fără nici un motiv evident. Chiar dacă, în viziunea lui Descartes, l’âme preia în devălmăşie funcţiile spiritului şi ale sufletului, notabilă este însă dispariţia pur şi simplu a “regiunii sacrului” din alcătuirea Omului. În treacăt fie spus, această negaţie are în câmpul francez al ideilor implicaţiile unui cataclism, esprit însemnând, din Secolul “Luminilor” şi până acum, fie inteligenţă rapidă, fie mental, fie, într-un compus ca mot d’esprit, o reacţie ironică de salon (ceea ce germanii numesc Witz). De fapt, franceza ca vehicul al sacrului se dovedeşte o opţiune foarte proastă, adoptarea de cuvinte din limbi care continuă să aibă ceva în comun cu Absolutul făcându-se în modul cel mai jalnic cu putinţă: de exemplu, barakah, din arabă, unde are sensul de “binecuvântare divină”, înseamnă în franceză “noroc” (la jocul de cărţi, în afaceri).

Or, dacă religia a negat existenţa unui spirit la animale (în absenţa căruia nu se punea problema botezării şi a creştinării lor), dar nu şi a unui suflet (în virtutea căruia nu li se nega fidelitatea şi suferinţa), Descartes trebuie să admită o a doua mutilare, pentru a nu fi el cel care pune semnul egal între animal şi Om: negarea sufletului animal. Lăsând deoparte contradicţia lingvistică evidentă pentru cineva deprins cu ale latinei (anima este concomitent suflet şi principiu animator, din care decurge mişcarea), schema animalului rămâne la fel de şchioapă ca cea a omului: văduvit de suflet, animalul are corp şi... atât. O primă consecinţă este aceea că orice cruzime împotriva patrupedelor, la care nici un creştin n-ar fi putut consimti, se vede astfel legitimată filosofic, ba chiar obligatorie. Poate că nu este întâmplător faptul că acelaşi secol consacră marile masacre împotriva animalelor sălbatice din Coloniile Americane, care au dus la exterminarea speciilor.

Numai că Descartes trebuia să răspundă la o întrebare inerentă: cum se face că, în absenţa unui suflet care să le pună în mişcare, animalele se încăpăţânează să fie diferite de vegetale, cu care partajează totuşi principiul vieţii? Aşa avea să ia naştere teoria animalului-mecanism. Lipsit de suflet, animalul se mişcă în virtutea unor impulsuri la care fiecare dintre părţile lui componentă răspunde după legi cu nimic diferite de cele care guvernează nişte manivele. Aceasta este, pe scurt, ideea pe care Descartes o opunea gândirii scolastice, Sfântului Augustin şi Sfântului Toma d’Aquino, şi e de datoria cui nu şi-a pierdut simţul ridicolului să se întrebe cum a fost posibilă o victorie a prostiei atât de zgomotoasă.

Cum-necum, anomalia a devenit azi motiv de asumare cu mândrie, iar cel care a înlocuit metafizica perenă cu fizica, şi intuiţia sintetică cu raţiunea analitică a avut gloată de urmaşi. Dualismul cartezian a fost preluat de Spinoza printr-o teorie a substanţei, şi de Malebranche printr-o filosofie a ocazionalismului. La Mettrie extinde conceptul de animal-maşină, devenind în cele din urmă un adversar al dualismului. Odată cu generalizarea materialismului, psihologia, care se doreşte o ştiinţă a sufletului, îşi alungă obiectul de studiu într-un colţ de debara în care înghesuie claie peste grămadă sentimentalismele, isteriile şi fiţele. Odată cu apariţia subconştientului freudian şi al inconştientului colectiv jungian asistăm la clivajul final: Omul are doar corp, sufletul devenind o metaforă, un trop al discursului poetic. Victoria finală a cartezianismului este extinderea teoriei maşiniste asupra Omului care, privat de singura diferenţă ce-l mai despărţea de animal, după ce pierduse cu secole în urmă ceea ce avea în comun cu îngerii, devine şi el o maşină. Urmaşi ai lui René Descartes, am ajuns acolo unde el însuşi nu îndrăznise să păşească, şi probabil că dacă azi ar mai trăi, ar fi unul dintre filosofii disidenţi ai epocii noastre, gata să ne considere monstruoşi. Nu contează, am intrat aici pe uşa deschisă de el, şi trebuie să-i fim recunoscători.

Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (I)

Sunt profesor. Am fost de la terminarea facultăţii, cu o întrerupere de câţiva ani, profesor. Nu mă identific ontologic cu această meserie. Adică nu mă recomand niciodată: “Profesorul Radu Iliescu”. Nici nu aş semna vreodată aşa. Pe uşa mea nu scrie, înaintea numelui, vreun titlu. În plus, n-am fost decât puţină vreme doar profesor. Am avut întotdeauna, şi continui să am, încă cel puţin o ocupaţie, un mod suplimentar de a câştiga bani. Mai mulţi decât mi-a pus şi continuă să-mi pună pe card ministerul învăţământului (şi al educaţiei, şi al cercetării, şi al pitpalacilor, sau a ce-o mai fi fiind, că se schimbă mai des cârnaţul ăsta instituţional decât pot eu reţine). Sunt deci o sursă din interiorul sistemului. O sursă destul de absentă, şi deloc interesată de modul de funcţionare a unor rotiţe mai mult sau mai puţin misterioase. Sunt dinăuntrul şi dinafară concomitent, pentru că n-am fost niciodată director, sau inspector, sau inspector general. De ministru, vorba bancului ăla cu ardeleanul şi cucoana simandicoasă din compartimentul de tren, nici nu poate fi vorba.

Aşa că ceea ce voi spune, şi tot ceea ce pot eu spune în raport cu tema acestui text priveşte strict experienţa unuia dintre miile de mercenari de la catedră. Nu fiţi şocaţi, în relaţie cu mine, şi în primul rând cu mine, nu pot folosi pedagog, şi cu atâta mai puţin dascăl. Sunt un funcţionar angajat să transmită nişte cunoştinţe. Sunt un funcţionar fericit: spre deosebire de toţi cei de la ghişee, eu practic o meserie cu o componentă tradiţională certă. Relaţia profesor – elev a fost cândva cea dintre maestru şi discipolii lui. Dar sunt suficient de lucid încât să nu mă îmbăt cu apă rece: eu nu sunt maestru, şi nici elevii mei nu-mi sunt discipoli. Sunt un funcţionar care transmite altora graţia regulilor lui si conditionnel şi a concordanţei timpurilor la indicativ. Cunoaştere pur tehnică şi deci deloc escatologică.

Dacă îmi repugnă ceva, şi lucrul acesta face ca efortul de a scrie aceste rânduri să-mi fie deosebit de penibil, este să vorbesc despre mine. În ce mă priveşte, ca existenţă socială sau, vai, biologică, nu-i nimic de zis. Sunt fad şi plictisitor până la urât. Mănânc ce este. Mă îmbrac cu ce am, iar tot ce am e pe mine, când mă-mbrac zici că mă mut. Nu prefer nicio culoare, niciun fruct, nicio ţară. Văd în femeia mea toate femeile, de aceea acest capitol s-a închis pentru mine, rămânând deschis şi concret printr-o singură fiinţă. Dacă iar veni cuiva curiosul gând de a mă gusta, cred că m-ar scuipa intrigat şi deloc scârbit, pentru că trebuie să am gust de hârtie. Sau să fiu dramatic lipsit de gust, exact ca o lucrare de control în alb. Dar există însă ceva ce pot spune, ceva în raport cu care eu însumi nu contez, şi prin care toţi cei direct vizaţi de rândurile mele contează: ştiu ce înseamnă să fii profesor în România postrevoluţionară. Am ajuns să cunosc asta prin experienţa personală, dar dimensiunea intimă a acestei experienţe s-a diluat atât de mult cu viaţa tuturor colegilor pe care i-am cunoscut până acum, încât tot ceea ce ştiu nu-mi mai aparţine demult. Este un bun al corpului didactic. Azi am decis să-l pun la dispoziţia cui a fost capabil să citească până aici, şi va mai fi în stare să citească până la capăt.

Ştiu că voi dezamăgi pe mulţi, dar nu am nici cea mai vagă idee de ce se fac unii profesori. Şi asta pentru că sunt multe feluri de profesori, mult prea multe ca să cunosc detaliile. Eu n-am avut nicio clipă în plan aşa ceva. Nu mi-am premeditat meseria. N-am vrut să fiu nimic. Am avut o sete şi-o ambiţie, după un liceu de matematici care m-a sleit: să citesc. La Medicină nu m-au lăsat, aşa că i-am dat eu în plata Domnului, şi-am plecat la Litere. Acolo am dus-o ca-n rai, am făcut din noapte zi şi din zi noapte, am ascultat muzică franceză şi-am văzut filmografii întregi, grupate pe actori şi regizori, pân-am vorbit franceză într-atâta încât într-o zi un natif m-a întrebat din ce regiune a ţării lui sunt, pentru că, deşi am accentul celor din Nord, nu poate detecta cu precizie oraşul. Mi-a fost limba asta dragoste până peste poate, şi m-a răsplătit cunoaşterea ei cu tot ce tânjeam eu. Un singur gând nu mi-a trecut niciodată prin cap în anii aceia trăiţi în Târguşor, la doi paşi de Grădina Botanică şi la fix doi kilometri de mers pe jos până la clădirea cea mare de lângă Barul Gingko: acela că voi fi profesor. Am căzut din facultate la catedră ca un paraşutist începător.

Primii doi ani de învăţământ au fost o catastrofă. Am fost un profesor prost. Prea exigent, prea îndrăgostit de disciplina lui. Prea rupt de ceea ce este adolescentul de dincolo de catedră. Ironic. Invadator. Brutal. Sardonic. Nu cred că greşesc atunci când afirm că un puştan ceva mai mare, care de-abia a terminat facultatea, n-are ce căuta la catedră. Franţa impune viitorilor ei profesori, după 4 ani de studiu, încă 3 ani într-un Institut Universitar de Formare a Pedagogilor. Şapte ani: patru de specialitate şi trei de metodică. România îi aruncă în şcoli după vreo trei cursuri marginale: unul de metodică, unul de psihopedagogie, şi ceva practică într-un liceu bun. Un profesor fără experienţă şi pasionat de ceea ce a studiat în bibliotecă e tot ce poate fi mai periculos la catedră.

Din fericire, ministerul a învăţat cum să domolească avântul celor ce-şi doresc să facă performanţă: le-a dat sarcina să gestioneze un faliment. Primul meu salariu a fost cu ceva mai mult de cincizeci de euro. Treaba asta era în urmă cu mai mult de zece ani, e adevărat, acum bat binişor spre două sute de euro, ceea ce sper că nu vi se pare puţin. Mă refer la număr anilor care mă despart de prima leafă, nu la banii de pe card. De fiecare dată când îmi amintesc de începuturi, mă îngrozesc două lucruri: impetuozitatea cu care voiam să dărâm munţii la fiecare oră şi disperarea şi ruşinea care mă apucau atunci când eram nevoit să mă împrumut ca s-o mai lungesc încă o săptămână, până la următoarea chenzină. Întreţinerea exorbitantă într-un apartament înăbuşitor vara şi glacial iarna. Cărţile cumpărate cu largheţe, ca pe o evadare din logica unui sistem care mă plătea mai prost decât pe o femeie de serviciu. Pantalonii şi pantofii purtaţi până se rupeau. Primele meditaţii, cu care n-am putut să mă adaptez şi la care am renunţat la scurtă vreme pentru totdeauna. Discuţiile morbide din cancelarie. Bancul cu profesorul universitar devenit cerşetor, şi cu directorul care-şi mai rotunjeşte leafa spălând treptele unei biserici.

Sunt convins, şi nimeni nu-mi va putea schimba această convingere, că profesorul român este una dintre multele victime ale tranziţiei de la o societate cu valori (unele dintre ele discutabile, dar comunismul a încercat să-şi construiască şi să-şi conserve o axiologie), înspre una strict financiară. Nu-i creditez pe guvernanţii României cu foarte multă inteligenţă, dar nu sunt dispus să înghit ideea conform căreia n-ar fi fost bani pentru învăţământ. Ba da. Ar fi fost. Dar s-a dorit asasinarea unui sistem, şi primii în linia de miră au fost cei care-l administrau. Metodele au fost numeroase, şi poate am să mai scriu despre cele pe care le-am putut sesiza (fără să pretind a avea o percepţie globală, după cum ziceam). Însă printre ele un loc de cinste l-a avut salariul mizerabil. Îmi zicea odată o colegă că pe vremea lui Ceauşescu profesorii aveau acces la cele mai mari C.A.R.-uri dintre toate branşele, şi că o familie de doi profesori putea cu uşurinţă să depună avansul pentru o Dacie din două astfel de împrumuturi ieftine. Mi s-a părut că vorbea despre altă ţară. Eu ştiam doar că salariul meu este sub pragul de supravieţuire. Ştiam că trebuie să mai am încă o meserie ca să pot trăi cât de cât. Şi am avut şansa să fac asta.

De ce zic că învăţământul a fost pus pe butuci în mod organizat? Există multiple semne. De fiecare dată când s-a cerut o mărire salarială, guvernanţii (toată pleava, din toate tomberoanele politice) a zis că nu se poate, pentru că asta ar însemna inflaţie. Este cea mai mare măgărie pe care am auzit-o vreodată, şi asta pentru că, în virtutea acestei logici, s-ar fi putut foarte bine ca profesorii, şi odată cu ei alte clase sociale “neproductive”, să nu primească niciun ban găurit. Să mă explic. Inflaţia este un fenoment care presupune că masa monetară devine disproporţionată în raport cu etalonul de referinţă. Câtă vreme era aurul, a fost clar: ai inflaţie atunci când ai mai multă monedă decât metal preţios, şi împarţi aceeaşi cantitate de aur la mai mulţi lei. Când banul s-a desprins de etalon, s-a presupus că totuşi trebuie să fie acoperiţi în bunuri materiale. Adică ar trebui să corespundă cumva pământurilor, blocurilor, ciorapilor şi salamului din ţară. Când bunurile se împuţinează sau banii se înmulţesc, atunci e inflaţie.

Există însă o singură problemă: profesorii, şi odată cu ei mulţi alţii, de exemplu doctorii şi poliţiştii, NU produc bunuri. Ei fac cu toţii servicii: profesorul educă, medicul vindecă, poliţistul bate în manifestanţii anti-NATO. Dar nu fac niciunul ciorapi sau salam. Banii lor provin din banii celor care se îndeletnicesc cu nobila ocupaţie a ciorăpăriei sau a sălămăriei. Ciorăparul şi sălămarul cotizează la ceilalţi, ca aceştia să-i educe copilul, să-i opereze prostata, să-i bată manifestantul. Aşa ciorăparul ciorăpează liniştit, iar sălămăritul merge şi el voios kilometru cu kilometru de salam înainte. Atunci când li s-a aruncat profesorilor în faţă “argumentul” inflaţiei, li s-a spus de fapt verde că serviciul lor nu mai contează. Şi mulţi au priceput.

Un detaliu de interior. Am fost coleg cu un profesor superb, pasionat de Sfinţii Părinţi şi de cultură înaltă. Citit şi erudit, om de cunoaştere şi de pricepere. Era, printre altele, membru în nuş’ce comisie ministerială pentru reforma educaţiei. În plenul ei, la o întrunire naţională, a pus întrebarea: Care este filosofia paideică a reformei? Ca să traduc: care este portretul omului-nou pe care aşteptaţi să-l obţineţi atunci când schimbaţi lucrurile? I s-a răspuns senin: Nu ştim. Orice reformă vizează o schimbare. Când retuşezi sistemul de învăţământ te aştepţi “să produci” un alt tip uman. Într-o conferinţă naţională a celor care croiesc şi tranşează în ale reformei, cârmacii mărturiseau că ţinta nu există. Colegul meu a plecat de acolo năuc.

Eu sunt însă departe de eleganţa lui. De aceea rămân lucid. Sunt convins că măreţii ştiu foarte bine ce vor, şi că portul spre care se îndreaptă barca învăţământului este unul clar definit. El poartă numele elegant de europenizare. Ne occidentalizăm. Devenim consumatori. Şi una dintre armele alese în virtutea acestei tâmpiri în masă a fost pauperizarea profesorilor. Un pedagog care nu-şi poate plăti facturile intră în criză mai uşor. Un dascăl care se împrumută ca să mai cumpere nişte fasole şi nişte pâine se crispează atunci când e vorba de transmiterea valorilor. Atunci când banul, rezultat firesc al muncii, devine din secundar principal, pedagogul şi dascălul lasă loc mercenarului.

(Va urma)

René Guénon şi Mircea Eliade, sau ce se pierde atunci când se câştigă ceva

Într-un roman cu nume stupid (Trois sucettes à la menthe), Robert Sabatier surprinde o situaţie pe care am trăit-o, la un moment dat, fiecare dintre noi: ce vreau să mă fac când am să fiu mare? Micuţul Olivier Chateauneuf, după decesul părinţilor, este înfiat de unchiul Henri. Ce vrei să fii când ai să fii mare?, îl întreabă adultul. Totul, spune cel ce se visează cântăreţ de operă, marinar, pilot de curse, boxeur, campion de tenis, medic, explorator, cavaler, actor...

“În timpul unei lungi părţi a vieţii, îţi zici: Când am să fiu mare, voi face... sau: Mai târziu, voi deveni..., şi apoi, într-o dimineaţă, în timp ce-ţi tunzi barba, te priveşti în oglindă şi apare o evidenţă dictată de trecerea timpului: Când voi fi mare..., dar acum sunt mare, şi sunt negustor de hârtie, nu sunt nici actor, nici cântăreţ, nici dramaturg... Şi, dacă totul merge bine pentru tine, alţii afirmă: “Este un om realizat!”, în vreme ce tu n-ai realizat decât ceva, exact lucrul care te interesa cel mai puţin, şi le-ai ratat pe toate celelalte.”

Dacă cineva m-ar întreba care este exact momentul când se maturizează un om, aş spune fără greş că e clipa când decide să nu facă ceva anume, dar ceva ce poate face. Când întoarce spatele unei perspective perfect fezabile. Adolescenţa şi prima parte a tinereţii sunt momente ale opţiunilor. Maturitatea şi bătrâneţea e al florilor şi al roadelor. Devii adult atunci când decizi să nu mai începi ceva de la zero, eşti încă tânăr câtă vreme poţi da cu piciorul la ceva important, şi să râzi senin după aceea. Nebunia poate fi altfel: am cunoscut un tip care a aruncat peste bord în câţiva ani trei lucruri importante: o carieră universitară, o carieră în radio şi o carieră în afaceri. Pe fiecare le-a avut într-un mod care friza superlativul: ca student colaborase cu consultantul ştiinţific al facultăţii la elaborarea unui dicţionar, ca ziarist îi luase directorului de la BBC un interviu, ca om de afaceri pornise de la zero şi ajunsese departe. La vreo treizeci de ani s-a trezit fără nimic, dar cu dorinţa de a nu mai renunţa la ceea ce avea să câştige. Devenise, fără să ştie, adult...

Nu m-am putut împiedica să mă gândesc la aceste lucruri atunci când am decis, în sfârşit, scrierea unui text despre Guénon şi Eliade, a cărui idee s-a născut prin decembrie, în cursul unor discuţii cu nenea Ştefan şi cu nenea Insurgiam. Nu le ascundeam dispreţul pe care-l am pentru ultimul, şi nu e un secret admiraţia pe care o nutresc pentru primul. Motivele sunt, cu prisosinţă, întemeiate. Până la un punct amândoi au un destin similar: aviditate intelectuală şi putere de studiu, atracţie pentru sacru şi îndeobşte pentru India. Anii căutărilor nu-i pot prea uşor deosebi. Până într-un punct, când fiecare decid. Negustor de hârtie vs. ceea ce doresc realmente.

Pentru René Guénon, momentul este teza de doctorat pe care i-o propune lui Simon Lévi, de la Collège de France. Acesta din urmă i-o returnează, refuzând pur şi simplu s-o comenteze. Sub numele de Introducere generala la studiul doctrinelor hinduse, ea va fi mai târziu publicată, şi conţine in nuce toate tezele guénoniene, pe care acesta le va dezvolta de-a lungul întregii sale opere. Un caz singular, după ştirea mea, de autor care să-şi enunţe sub o formă sintetică întreaga contribuţie intelectuală pe care o va lărgi mai târziu. Refuzând compromisul şi echilibristica universitară, Guénon a ales. A ales să-şi ducă viaţa departe de universităţile europene, într-o marginalitate care s-a dovedit, paradoxal, fecundă celor ce aveau să-l citească mai târziu. Nu a existat un profesor doctor docent Guénon, autor de conferinţe şi comunicări ştiinţifice, dar a existat ceea ce se poate numi cel mai mare eveniment intelectual european al secolului XX, atât de mare încât nebunia modernă a făcut eforturi susţinute să-l ignore, şi atunci când n-a mai putut asta să-l interpreteze idiot. Mă gândesc îndeosebi la cazul Dimineţii magicienilor, una din cele mai proaste şi mai bune cărţi care mi-a fost dat să citesc vreodată, în care Jacques Bergier şi Louis Pawels lasă să li se prelingă din vârful stiloului afirmaţia demenţială: “Nazismul este guénonism plus tancuri”. Şi asta în condiţiile în care anti-modernul Guénon afirmase în anii ’30, când cancelariile europene se lingeau pe bot cu Hitler, că nazismul, deşi anti-modern, va face mai mult rău decât bine! Despre Bergier s-a spus că era absolut genial, supercult, supercapabil. Se vede, în asemenea circumstanţe, că Guénon avea dreptate atunci câñd spunea că geniul nu înseamnă, în fond, mare lucru...

Mircea Eliade a ales şi el. Şi ştia foarte bine ce-a ales, în această privinţă nu l-a putut duce nimeni, a fost suficient de lucid să-şi asume consecinţele până la fundul pocalului. Într-un vis pe care l-a avut la o vreme, şi pe care-l relatează nu mai ştiu unde, i s-a arătat o cupă spre care întinde mâna. O cuprinde puţin, apoi o scapă şi se face fărâme. Nu trebuie să fii expert în simbolistică sacră ca să ştii că adolescentului miop i se arătase Graalul, pe care însă l-a pierdut pentru totdeauna. A fost, ca toţi cei care se apropie peste fire de religie, foarte aproape de ceva a cărui valoare nu încape în aceste rânduri. Poate în India, poate în Occidentul în care posibilităţile iniţiatice n-au dispărut niciodată pentru totdeauna. A zis: pas! A preferat să citească multe-multe cărţi, cu ajutorul cărora să scrie alte cărţi. A reuşit să scrie chestii atât de neimportante încât toată lumea a rămas încântată de valoarea lor. Ca să nu-l piardă, i-au făcut prima catedră de istorie a religiei, adică primul loc unde religia a putut fi în sfârşit studiată ca o chestie moartă. Spre finalul carierei, atunci când a fost oarecum somat să dea socoteală despre trecutul lui legionar, a tăcut chitic, probabil că uitase nebunia frumoasă în care românii se căutau în ortodoxie, sătui de pălăvrăgeala neghioabă a aleşilor.

În mod ironic, ceea ce constituie partea cea mai exterioară şi mai accesibilă din opera guénoniană, universitarul român nu mai ajunge să trateze niciodată: repudierea lumii moderne. Recomandam undeva ca parcursul la Guénon să înceapă cu Criza lumii moderne. E uşor, e clar, e evident, creează interes. Eliade îşi propune să continuie Istoria ideilor şi a credinţelor religioase cu un al patrulea volum, dedicat pseudoreligiilor laice, a utopiilor doctrinare. Renunţă. La ce bun să-ţi faci antipatii? Mai bine înşiri propoziţioare erudite despre te miri ce, succesul e garantat. Universităţile sunt locuri unde sunt închişi oamenii inteligenţi, pentru ca nu cumva, lăsaţi liberi, să se asume şi să pună în pericol sistemul. Universitarul este obligat să viseze ştiinţific, într-un cadru epistemologic împotriva căruia revolta este tratata drept “obscurantism”. Eliade s-a adaptat perfect situaţiei. A devenit un negustor de hârtie, şi admit că în calitate de negustor de hârtie “s-a realizat”. Cu preţul pe care el însuşi îl ştia...

Cu riscul de a-i şoca şi mai mult pe admiratorii de diverse istorii ale religiilor şi ale ideilor religioase, am să evoc o intuiţie formulată undeva de Gaston Georgel, intuiţia dublului. În lumea sublunară nimic nu este unic, pentru fiecare lucru există o umbră, lucrurile plimbându-se astfel perechi-perechi. Soţul are soţie, muntele are vale, norul are soare. Atunci când se petrece un mare eveniment intelectual, el este însoţit în virtutea acestei intuiţii de o maimuţăreală sinistră. Îl numesc pe Eliade maimuţa lui Guénon, omul care a ocupat partea cea mai importantă a scenei oferind, în cel mai bun caz, nimic. În fapt, mai mult, mai grav, deturnând interesul sincer pentru spiritualitate a unor tineri cu nişte scheme structuraliste care nici nu mântuie pe nimeni, nici nu lămuresc vreun adevăr, simple elucubraţii meşteşugite care induc în eroare pe cei care altminteri, ar putea afla nişte lucruri autentice. Maimuţa primeşte aplauzele, e mângâiată pe căpuţ şi i se aruncă banane. Cel care cu adevărat are ceva de spus nu mai are cui spune, succesul maimuţei redefineşte termenii...

E de întrebat, în cele din urmă, dacă cei doi s-au cunoscut, într-un fel sau un altul. Guénon nu-l citează niciodată pe Eliade, excepţie într-o recenzie la Mitul eternei reîntoarceri, în care îi reproşează, elegant dar ferm, folosirea improprie a unor cuvinte şi concepte. Excesul de estetism, deci. Tonul e amabil, dar lipseşte vreo apreciere laudativă oarecare. Răceală. Eliade îi dedică un articol tâmpiţel în volumul omagial publicat postmortem de Cahiers de l’Herne. Mai ştiu o chestie de la un prieten, dar pe care până nu am vreme s-o verific eu însumi, prefer să nu-mi încarc conştiinţa nici măcar cu riscul unei calomni...

Al treisprezecelea ceas

Nu enunţ o noutate atunci când spun că unul din clişeele favorite ale cinematografului american este rezolvarea problemei în ultimul moment minus o secundă. Pentru cel care nu vede încă mental la ce fac eu referinţă, îi amintesc secvenţa clasică în care o bombă cu ceas constituie preocuparea primordială a unui personaj care izbuteşte să taie firul buclucaş înainte ca lumea toată plus regia de montaj să sară în aer. Nu are rost să vorbim despre un film anume, atât de des apare acest clişeu încât ajungi să te întrebi involuntar: oare în acest moment, în care eu scriu şi tu citeşti ce am scris eu, nu se află cumva la subsolul vreuneia dintre clădiri (a mea sau a ta) un om şi un cleşte cu mânerele izolate, gata să secţioneze un fil roşu ce conduce spre ecranul unei bombe cu explozie întârziată? Tic-tac...

În filme, ceasul îngheaţă întotdeauna înainte de a se produce catastrofa, chiar şi în situaţiile în care cleştele muşcă aleatoriu, după o opţiune de tipul "cap sau pajură". Lumea poate răsufla uşurată, al doisprezecelea ceas s-a evaporat, nu-i!, lucrurile reintră în normal. Lumea filmelor americane cunoaşte suspansul, dar nu şi Sfârşitul, pentru că oricând se iveşte un Bruce Willis, ceva... Iar această intervenţie salutară a eroului alungă pericolul odata cu gravitatea, transformând bomba cu ceas într-un element de decor fără greutate, iar ameninţarea ei într-o stare din care decurg senzaţii epidermice, dar nu şi idei. Mult zgomot, bună-dispoziţie, ceva umor, constituie perdeaua dincolo de care nimeni nu mai aude: tic-tac...

Am urmărit cu toţii atâtea bombe castrate înainte de a-şi face datoria încât nici nu le mai putem lua în serios. E riscul inevitabil pe care-l trăieşte cel care ştie despre animalele sălbatice doar ceea ce a văzut la circ şi în grădina zoologică: pus în contact cu ele în mediul lor firesc ignoră orice pericol. Iar filmele, e de prisos s-o spun, sunt ficţiune de tip ingineresc (cineva trage sforile păpuşilor pe care le admirăm noi din spatele cortinei), nu realitatea însăşi. Tic-tac – se aude acum? Nu, nu e o secvenţă dintr-un film american, e ecoului unui ceas pentru care nici un erou nu s-a prezentat, al doisprezecelea ceas. Suntem optimişti, ne-au narcotizat supermanii care vâjâie deasupra capetelor noastre gata să se sacrifice de dragul supravieţuirii lumii, cu condiţia fireşte să nu fie decât un pic zgâriaţi. Credem că suntem foarte aproape de ultima clipă a acestei lumi, dar concomitent ne îmbătăm cu ideea că tipul nostrul de existenţă nu poate muri, pentru că, nu-i aşa, până acum n-a murit niciodată, şi luăm silogismul nostru drept dovadă...

Al doisprezecelea ceas este punctul de non-întoarcere. E momentul dincolo de care orice răzgândire e inutilă şi nu mai contribuie cu nimic la deznodământul general. E situaţia tristă în care orice speranţă şi orice optimism nu sunt nimic altceva decât forme ale ignoranţei şi ale lipsei de eleganţă. Elias Canetti vorbeau undeva de un punct în care noi, euroamericanii, am ieşit din istorie, ne-am sustras presiunii obiective a evenimentelor în urma victoriei spiritului ingineresc. Simbolic, punctul lui Canetti coincide cu al doisprezecelea ceas. Tot ce îi succede este ne-spaţiu şi ne-timp, ieşire din succesiunea firească în care au trăit civilizaţiile tradiţionale.

Semnul cel mai sigur al celui de-al treisprezecelea ceas: momentul în care responsabilitatea faţă de urmaşi devine retorică vană, în care nici măcar cei care vorbesc despre ea nu mai cred. Este dispariţia totală a acestei responsabilităţi sub povara covârşitoare a “datoriei strămoşilor”. Cine seamănă vânt, culege furtună, spune proverbul. Al treisprezecelea ceas este momentul cutremurător, ineluctabil, al culesului...

Fotbaliatorii mă iubeşte toţi

Azi, uitându-mă la traficul înregistrat de onor blogul care este, văz că dă să se dea de trei ori peste cap, nu atât calitativ cât cantitativ. Dezvoltând natura problemei, constat cu surpriz în voce şi-n simţiri că toţi tabără dinspre Fotball Manager Romania. Probabil că sunt crizaţi care mai de care de un panseu numerizat de mine aici, cel cu Dimensiunea intelectuală a fotbalului.

Ok, hai să mai punem puţin gaz pe foc. Fotbalul este promovat în societatea (post)modernă pentru ca oamenii să nu aibă vreme şi curiozitate faţă de lucrurile care cu adevărat contează. Cel care a spus asta, Noam Chomsky, a făcut referire la viaţa politică mondială. Dacă oamenii s-ar interesa sincer şi competent de acest subiect, folosind măcar un sfert din pasiunea şi sârguinţa pe care le pun în tribune, atunci n-ar mai fi aşa de uşor de manipulat, n-ar accepta atât de nătâng minciunile din mass-media, ar ieşi mai uşor în stradă şi i-ar lua la rost pe cei care au primit voturile lor.

În ce mă priveşte, cred că mai mult decât politicul contează studiul şi practica religiei. Dacă în loc să meargă la meci oamenii ar merge la biserică, dacă în loc să citească sportul i-ar citi pe Sfinţii Părinţi, dacă în loc să fugă după autografe ar căuta să respire aerul din preajma sfinţilor noştri pierduţi prin mănăstiri şi schituri, lumea în care trăim ar fi cu mult mai bună.

Într-un punct sunt însă deacord cu vizitatorii mei scandalizaţi: fotbalul e o chestie dată dracului!

P.S. Ca să văd ce zice nenea ăia acolo pe forumul ăla al lor, trebuie să mă loghez, adică alt pseudonim, altă parolă, altă distracţie. Mi-e prea lene ca să pot aşa ceva. Îmi zice şi mie cineva despre ce este vorba? Dar pe scurt, că nu fac procesul etapei nimănui...

Un cuvânt: altericid

Trăim vremuri altericide. Homo homini altericidus.

Zodia cretinilor rozalii

“Lumea are voie sa aiba doua conturi; unul in lei, unul in valuta si inca unul pentru economii. Mai mult nu.”
Florin Georgescu (fost ministru al finantelor)

“S-au verificat toate actele pe fostii trei ani pe care am fost primar.”
Marian Vanghelie

“A garanta proprietatea inseamna a limita dreptul omului asupra proprietatii lui.”
Ion Iliescu

“Bancile sunt conduse de bancheri in toata lumea, in afara de Cismigiu si Herastrau.”
Bogdan Balthazar (director de banca)

“Becali e un brand. Eu la Avicola Iasi pot sa fac pui Gigi Becali, daca vreau.”
Gigi Becali

“Doar prin hazardul inconstient social nu se putea ajunge in sfere atat de aureolate si in plan financiar.”
Cornel Dinu (antrenor de fotbal)

“Dumnezeu e cel mai tare serviciu de informatii din lume - stie tot, chiar si-un fir de par.”
Gigi Becali

“Familia e sfanta, pe cand patria… cum sa va spun… patria e sacra.”
Dumitru Dragomir (presedintele Ligii Profesioniste de fotbal)

“Destinul meu a fost marcat de soarta.”
Dan Iosif (copil al strazii, apoi revolutionar, apoi consilierul lui Iliescu, in prezent parlamentar si om bogat)

“Omul este o persoana umana.”
Gheorghe Hagi (fotbalist)

“Este vointa lui Dumnezeu ca eu sa pasc acest popor.”
Gigi Becali

“Domnul Ion Cristoiu a spus despre mine ca sunt corupt pe vremea cand nu eram, in 1993.”
Viorel Hrebenciuc (parlamentar P.S.D.)

“Eu in tinerete eram amfitrion pe oriunde ma duceam.”
Gigi Becali

“Eu sunt pe toate listele de corupti si arestati, dar nu am nici o greata.”
Viorel Hrebenciuc

“Sigur ca am auzit de El Niño. E numele unui cantaret de muzica latina, nu?”
Loredana Groza

“Exista aici, in aceasta sala, tineri care au murit in revolutia din decembrie 1989.”
Viorel Catarama

“La noi, sefii de partide sunt ca vacile in India.”
Antonie Iorgovan

“Domnul Iorgovan e un fel de electron sarit de pe orbita.”
Adrian Nastase

“Omar Hayssam apartine tarii, este un bun al intregului popor.”
Adrian Nastase

“Am invatat putin limba braziliana!”
Loredana Groza

“M-am certat cu Mitica Dragomir, dar fara jigniri. El m-a facut oligofren, eu l-am facut zdreanta, dar nu ne-am insultat. In schimb Marian Iancu e obraznic si umbla cu tot felul de jargoane care nu e bine sa le dai la presa.”
Gigi Becali

“Fiecare are gusturile lui in muzica… N-are cum sa asculte toata lumea numai Schopenhauer.”
Costi Ionita

Civilizaţia cancerigenă

L-am rugat într-o zi pe un prieten medic sa-mi explice ce este cancerul pentru organism. Prietenul meu e un om dăruit cu suficiente calităţi, printre care răbdarea lui este cu mult mai mare decât ar putea-o spune rândurile de faţă. Aşa că mi-a explicat.

În mod normal celulele funcţionează atât pentru sine cât şi pentru întreg, pentru totalitatea lor. „Precum în cer aşa şi pe pământ”, a spus cândva Iisus. Tabla de Smarald a reluat: „Tot ceea ce e jos este ca şi ceea ce e sus, iar ceea ce e sus este ca şi ceea ce e jos, pentru a împlini miracolele unui singur lucru.” În puţine cuvinte, aceasta ar fi starea de echilibru.

Într-o zi însă, se poate întâmpla ca una dintre celule să constate că e mai rentabil să funcţioneze numai pentru sine, rupându-se de organism. Rentabil, pentru cine? Pentru ea, fireşte. Următoarea ei grijă este ca în perioada imediat următoare să se dividă într-un ritm accelerat, până când de la un singur individ se ajunge la o colonie. Până să fi discutat cu prietenul meu, aveam impresia greşită că celulele canceroase sunt bolnave sau moarte. Ei bine, eroare! celule canceroase sunt vii, la fel de vii ca toate celulele vii. Numai că transmit sistemului nervos un semnal continuu de avarie, ca şi cum ar fi bolnave, rănite sau muribunde.

Organismul răspunde la acest mesaj mincinos în modul cel mai cinstit cu putinţă, trimiţându-şi resursele preferenţial şi abundent spre zona declarată în avarie. Pe măsură ce colonia canceroasă capătă dimensiuni, tot mai multe dintre necesităţile organismului vor fi parazitate graţie semnalelor care îl induc în eroare. Acest furt care sfârşeşte prin a omorâ întregul este posibil datorită unui dezechilibru flagrant: organismul nu poate concepe un semnal non-adevărat din partea nici uneia dintre componentele sale, iar această lipsă îl va distruge.

S-ar spune că în raportul dintre totalitate şi colonia canceroasă ultima prevalează, graţiei inventivităţii, curajului, abordării non-conformiste cu care exploatează situaţia, în timp ce organismul cade victimă incapacităţii lui funciare de a realiza în ce măsură situaţia reală îi este defavorabilă. Totuşi, nu este aşa, pentru că întregul duce cu sine partea, moartea primului antrenează sfârşitul celei de-a doua, punând capăt iluziei de autosuficienţă…

L-am ascultat cu răbdare pe prietenul meu, pe măsura aplicaţiei cu care s-a străduit să-mi explice lucruri spinoase, deloc simple, şi care nu se pretează lesne vulgarizării… Apoi l-am întrebat dacă nu i s-a părut că-mi dă explicaţii despre cultura modernă euro-americană, în timp ce eu îl rugasem destul de clar, dacă-mi aminteam bine, să-mi vorbească despre cancer...

Cele mai frumoase omagii post-mortem

La înmormântarea lui Jean-Paul Sartre, ca şi la cea a lui Victor Hugo, au participat enorm de mulţi oameni, de ordinul milioanelor. În legătură cu primul se spune că, noaptea târziu, unul din adolescenţii care s-a întors acasă a prezentat tatălui său următoarea justificare: “Am fost la manifestaţia împotriva morţii lui Sartre!” În noaptea înmormântării lui Hugo, prostituatele din Paris au prestat gratis.

Ştiu că am enunţat două tâmpenii. Dar am certitudinea că sunt printre cele mai frumoase tâmpenii cu putinţă. În comparaţie cu aceştia doi, scriitorii post-moderni vor fi înmormântaţi confidenţial.

Igiena e o chestie mizerabilă

De când mă ştiu, igiena mi s-a părut o chestie foarte mizerabilă. De exemplu, ţi-e foame şi-ţi cumperi în oraş un rahat, marcă înregistrată. Nu iei orice, doar şti un om civilizat, ci cauţi ceva igienic, ergo preambalat. După ce îngurgitezi rahatul, marcă înregistrată, în urma unui riguros proces de masticaţie, te pomeneşti în mână cu ambalajul. Aici eşti pradă unei false dileme: a) să-l redai naturii de unde provine, în urma unei aruncări sportive în decor, sau b) să-l redai tot naturii, dar în urma amplasării burgheze în interiorul primitor al unui coş de gunoi.

Ascultă la mine, te tracasezi degeaba, răul s-a făcut deja, nu mai poţi contribui cu nimic. Ambalajul acela, care a ferit rahatul, marcă înregistrată, să intre în contact cu microbii din afara ambalajului, a fost obţinut în urma unor intense procese de poluare. Nu ştiu dac-ai observat, hămesitule, dar nu e biodegradabil, adică dacă-l laşi pe o pajişte e o moştenire de care se vor bucura şi copiii tăi, şi copiii copiilor tăi, şi copiiii copiilor tăi, şi nu scapă de el nici cei produşi în eprubetă. O foame de 5 minute plătită cu o mizerie semi-eternă. Pricepi unde vreau să ajung?

Hai să zicem că te dai civilizat, şi nu arunci ambalajul în natură. Da, şi? Crezi că dacă l-ai purtat în buzunar până la primul coş, aflat la mai mult de 1 km, eşti un erou? Ne întoarcem la punctul a). Singur sau cu gaşca, ambalajul tău sfârşeşte tot pe-un picior de plai, pe-o gură de rai. Răul s-a produs deja, s-a poluat în procesul de fabricare, va mai polua vizual vreo 50-150 de ani, până se va îndura cineva să-l “recicleze”, adică de fapt să-i dea foc, moment în care, ghici!, va mai polua o dată. Cenuşa nu costă nimic, e doar un supliment. Şi toate astea pentru că ţie ţi-a venit să mănânci un rahat, marcă înregistrată, şi nu oricum, ci igienic.

Credeaţi c-aţi scăpat? Nu. Să presupunem că vă vine să vă spălaţi. Nu neapărat că sunteţi murdari, nu. V-aţi trezit din somn şi vă gândiţi, aşa, că n-ar fi rău să faceţi un duş ca să vă învioraţi. În timpul duşului, dacă tot sunteţi acolo, folosiţi şi tona de produse cosmetice pentru alea-alea (nu mă obosesc să spun cu ce se ocupă fiecare rahat, marcă înregistrată, că n-am pauză publicitară pe blog). Am să vă rog acum să vă concentraţi pe imaginea apei evacuate după duşul vostru. Ei bine, cu părere de rău vă spun, este mi-ze-ra-bi-lă. Nu că aţi fi fost voi jegoşi, nu, oricum făceaţi duşul de sanchi. Însă odată cu moftul ăsta deversaţi în natură o cantitate apreciabilă de otravă. Gândiţi-vă în termenii ăştia: fiecare duş înseamnă 10 peşti morţi. Fiecare moft e o catastrofă ecologică în miniatură. Da ştiu, cică există staţii de purificare a apei. Adică de concentrare a otrăvii. Sunt mult mai liniştit acum.

Mai merge un exemplu? Asfaltul. E o chestie de vis, poţi merge pe el în voia cea bună, poate să şi plouă, astfaltul nu se transformă niciodată în noroi. Adio cizme de cauciuc, adio tristeţi de toamnă, asfaltul e igienic. Da? Visaţi, probabil. Asfaltul este cel mai mare producător de praf care s-a inventat vreodată. Automat, cel mai mare producător de mizerie, deci cel mai mare consumator indirect de produse de curăţat rahat, marcă înregistrată. Am avut cândva şansa să trăiesc într-o cabană de munte, departe de orice drum, fie şi forestier. După o lună am constatat că nu se depunea nici un fir de praf, iar hainele nu se murdăreau aproape deloc. Ştiu deci despre ce vorbesc. A nu se confunda praful pe care-l produce asfaltul cu colbul drumurilor din Bărăgan, sau cu ţărâna ridicată de vânt. Diferenţele “calitative” sunt impresionante, orice chimist vă poate explica asta. Oraşul cere un efort supraomenesc de igienizare, care merge în paralel cu o producţie catastrofală de mizerie imposibil de neutralizat. Pe tot cercul ăsta vicios înfloreşte tembel industria rahatului, marcă înregistrată.

Ultimul paragraf şi basta. Aşteptaţi probabil să închei într-o notă optimistă, să vă provoc la găsirea unei soluţii, să vă încurajez cu poveşti de genul: “dar noile tehnologii ne vor feri de acumularea de gunoaie”, sau cam aşa ceva. Nu. Nimic. Ne îndreptăm, accelerat şi sigur, spre o catastrofă. Cu fiecare produs igienic pe care-l mâncăm, cu fiecare duş de sanchi, cu fiecare metru de asfalt. Suntem prizonierii unui rahat, marcă înregistrată.

Despre gãinizarea lumii

Ai vãzut vreodatã remuscãrile atroce oglindite pe chipul unei gãini dupã ce a ciugulit un vierme? I-ai vãzut trãsãturile chinuite la gândul cã o existentã nevinovatã tocmai a fost aneantizatã în pipota ei? Nu? Atunci e bine: pentru cã de fapt o gãinã cãreia sã-i parã rãu nici mãcar nu existã. Aceastã pasãre are ceva cu adevãrat uimitor: capacitatea ei fantasticã de a face rãu fãrã ca mãcar sã-si dea seama. Dacã vremurile se îndreaptã într-o directie predictibilã, atunci eu cred cã sare în ochi nu doar cresterea capacitãtii oamenilor de a accepta Rãul, nici aceea de a-l comite cu seninãtate, ci chiar de a-l perpetra în absenta constiintei lui. Cu aceeasi naturalete cu care o gãinã suge un vierme din pãmânt.

Am avut ocazia în câteva rânduri sã fac observatii asupra acestor pãsãri. Etiologia lor trece neobservatã pentru mentalul colectiv, care preferã sã înregistreze încãpãtânarea mãgarului, solemnitatea tâmpã a boului, mãretia leului, perfidia pisicii. Un autor spunea cândva cã singurul animal care cunoaste “un Dumnezeu vãzut, pipãit si mirosit” este câinele. Despre galinacee, nimic. M-am decis sã scriu aceste rânduri ca sã umplu un gol nepermis.

Gãina este individualistã. Dacã te uiti într-o poiatã de orãtãnii, ti se pare cã vezi o comunitate, dar în realitate în fata ta nu este nimic închegat, nici o coeziune nu leagã populatia galinacee, ai cãrei membri sunt deplin autonomi. Este destul sã vezi cum se înghesuie la mâncare: fiecare pentru el/ea. Atunci când o gãinã gãseste un vierme, un cãrãbus, ceva, începe o goanã nebuneascã cu prada în plisc, nici un fel de prioritate la hranã celor mici, sau eventual suratelor ouatoare. Individualism în stare purã. Speciile cu simt ierarhic ca leii sau hienele presupun cã cei mai puternici membri ai grupului, cei pe umerii cãrora este povara supravietuirii clanului, mãnâncã primii, dar la gãini ierarhia este pusã sub semnul întrebãrii si de o sutã de ori pe zi, de fiecare datã când o puicã debilã confundã o piatrã cu o grãuntã. Gãinile au aplicat doctrina egalitarismului cu mult înainte ca oamenii s-o fi formulat în vremea revolutiei franceze.

Gãina nu se revoltã niciodatã. Si asta pentru cã nu are memorie. Stãpânul poate culege zilnic ouãle, poate tãia câte o pasãre la douã zile, gãinile nu vor face niciodatã grevã dacã au mâna lor de grãunte zilnice. Si asta fãrã nici o fidelitate fatã de stãpân, vulpea si uliul pot face la fel fãrã ca gãinile sã organizeze vreo formã de rezistentã oarecare. Fiind lipsitã de constiinta apartenentei la o colectivitate, fie si cea miniaturalã pe care o presupune poiata, gãina ar putea savura fericirea de a nu fi ea victima, dacã imaginatia nu i-ar fi complet blocatã de digerarea unui bob.

Gãina este în mod definitiv o mare experimentalistã. Desi recunoaste forma unui vierme, ea poate ciuguli si sireturile unui pantof, iar un ciob de sticlã o poate atrage la fel de mult ca un bob de grâu, cu conditia ca forma sã fie aproximativ aceeasi. Sau nu. Aceastã capacitate de a întâmpina noul fãrã temeri tine de faptul cã populatiile galinacee nu au repere. Toate speciile se comportã într-un mod care tine de o dharma a fiecãreia, ei bine gãinile sunt capabile de o curioasã si neplãcutã “performantã”: aceea de a-si schimba comportamentul în masã. Dacã o tovarãsã din poiatã începe sã sângereze (muscatã de un sobolan de exemplu), ea trebuie imediat îndepãrtatã si izolatã de grup, altfel va fi “gustatã” de suratele care se vor converti în termen de câteva ceasuri la canibalism, devorând biata victimã înainte sã moarã de moarte buna. Un grup numeros poate derapa astfel fãrã nici un efect de inertie vizibil.

Ar mai trebui spus cã gãinile cunosc conflictul dintre generatii (pentru care nu este indicat ca puii tineri sã fie în acelasi spatiu cu gãinile bãtrâne) si violenta sexualã ca singurã formã de relatie între membrii de sex opus, si avem tabloul complet al societãtii moderne în curs de gãinizare. Într-adevãr, lumea noastrã seamãnã din ce în ce mai mult cu o poiatã. Visãm la egalitate, ierarhiile fiind puse în discutie de fiecare datã când o luãm la fugã cu un vierme în plisc. Rãul îl comitem voios, fãrã mãcar sã ne mai dãm seama de gravitatea gândurilor si a faptelor noastre. Experimentãm cu sete, pânã ce un ciob ne perforeazã gusa. Dupã care o luãm de la capãt. A dispãrut solidaritatea, înlocuitã fiind cu capacitatea de a “valorifica” necazul celuilalt. Si asta în numele “gândirii pozitive” al cãrei scop este de a ne proteja pipota de orice urmã de gravitate. Vietuind în spatii semi-închise, ne îmbolnãvim de agresivitatea suprapopulãrii si adoptãm orice nebunie cu viteza cu care oamenii schimbã modele. Scurmãm temeinic podeaua si nu ne e rusine sã numim asta “cercetare”, separãm firele de praf gri de cele negre, si asta trece drept “contabilitate”.

De la o vreme, circulã în poiatã zvonul c-o sã ne ia pe toate sã ne dea foc. Ceva legat de o chestie obscurã, aviara sau cam asa ceva. Dar eu nu cred. Nu se poate. De când sunt gãinile pe lume asta, sã se dea foc la un cârd întreg nu s-a mai vãzut. Trebuie sã fie doar un mit.

Principiul ciorbei de cuvinte şi Google

În ultimele câteva zile s-a ajuns pe blogul care este pornind de la următoarele nelinişti intelectuale:

familia mea - camp lexical

CARE ESTE CEL MAI BUN MANELIST?

doctorat port maritim

povestiri porno scrise

Louis Ferdinand Celine

Radu Iliescu Adrian Cercelescu

substantive terminatia -iu –u

ariergarda, abator

ce perdele se poarta

g becali

discursurile lui hitler

Personal mă dau bătut: într-adevăr, Google te ajută să găseşti absolut tot ce cauţi. Dar absolut tot, adică un tot împrăştiat, ca un taifun care mătură tot în cale, de-a valma. Dacă Google ţi-ar oferi exact ceea ce cauţi, ar fi ceva, dar nu, el îţi descarcă o benă de rezultate, în care tu ca prostul trebuie să cauţi (ce rost mai are atunci un motor de căutare care te pune până la urmă pe tine să cauţi? mersi, nu te deranja, pot şi singur!).

Lecţii de derută ale captivilor Google: vreau să fiu miliardar, femeile sunt de pe muntele lui Venus, prostocratul Geoană, ultimele fiţe ale sezonului, luminiţa de la celălalt capăt al tunelului, lecţii de zombificare pentru începători, ceva interesant şi uşor, film de acţiune, sunt vulgar dar mă tratez, groh-groh, ce mai poate afla lumea despre tulburătoarea mea existenţă.

Gata, am pus capcane. Acum astept să explodeze traficul.

Dimensiunea intelectuală a fotbalului

Fotbalul este un joc între două echipe, numite convenţional echipe de fotbal, care se întrec pe un teren numit tot prin convenţie teren de fotbal. Numărul jucătorilor din fiecare echipă a fost stabilit la 11. Confruntările se numesc partide, şi au ca obiect disputarea unui obiect sferic numit balon. Terenurile sunt mobilate spartan: două porţi, fiecare aparţinând uneia dintre părţi. Majoritatea covârşitoare a practicanţilor acestui joc îşi propun să introducă mingea în poarta taberei adverse, cu excepţia a doi portari, câte unul pentru fiecare echipă, care-şi propune să împiedice realizarea scopului general. Atunci când mingea intră în poartă vorbim convenţional de “gol”. Echipa care are o minge în poartă este tristă, cealaltă este veselă de tristeţea ei. Trei arbitri urmăresc în ce măsură jocul se desfăşoară conform convenţiilor în vigoare.

Paragraful de mai sus epuizează dimensiunea intelectuală a fotbalului (alcătuită dintr-un şir de convenţii). Ce a mai rămas este doar o mare animăleală.

Sunt un manelist pasiv

Azi am discutat despre manele cu un coleg, profesor de muzică, pasionat de muzica tradiţională, domeniu în care are o adevărată erudiţie. Ca să nu mai vorbim de o competenţă pe care abia o pot sonda. E mai presus de toate om blând, care nu se lasă cuprins de ţâfne, nici măcar atunci când acestea sunt deplin justificate.

L-am întrebat deci pe distinsul meu coleg cum receptează manelele un profesionist, trecut prin Conservator şi dedat la muzica bună. A zâmbit. Aşa, ca despre elev penal, care încă n-a aflat că e mai uşor de obţinut un 9 decât de “scos” un 5. Atitudine didactică, de profesionist, fără falsă condescendenţă.

Atât cât am priceput şi reţinut, manelele sunt un produs pe care un muzician îl poate califica drept “ieftin”. Un album de manele este conceput de către un om care a înţeles în ce constau detaliile mărfii în 48 de ore. Muzical vorbind, sunt 4 acorduri mari şi late, nimic în plus, altfel se complică prea mult linia melodică şi se înregistrează pierderi la încasări. Ca surse, manelele combină ceva din muzica lăutărească, un pic din cea turcească, din cea sârbească, din folklorul românesc şi alte influenţe de mai mică pondere. Surse nobile cu toate, dar amestecul e prin definiţie ignobil. Să ne imaginăm o clădire care preia influienţe din rococo-ul flamand, din arta shintoismului japonez, din aspectul clădirilor pentru birouri ale nord-americanilor şi din locuinţele moscovite construite în perioada stalinistă. Ei bine, cam aşa sunt şi manelele: dacă vrei să preiei ceva din cât mai multe locuri, elementele disparate trebuie aduse la cel mai mic numitor comun. Care e situat, după cum spune şi numele (“cel mai mic”!) undeva foarte jos.

Cât de “jos” sunt preluările din care s-au constituit manelele? N-aş putea spune. Dar pot spune că rezultatul final ţine mai mult de parodic decât de elucubraţia simplistă. Manelele sunt, aşadar, maimuţăreli ale muzicii, contrafaceri, băşcălii care se iau în serios. Aspectul ironic este uşor sesizabil de cel care ascultă efortul maneliştilor de a transmite stări melancolice, un fiasco pe toată linia. Nu cred că sunt singurul care râde cu poftă când Turbo-Guţă se lasă acaparat de niscai tulburări în dragoste. Concepută ca muzică a mitocanilor care “au reuşit în viaţă”, maneaua este victima propriului ei succes, fiind incapabilă să transmită tristeţea. Şi nu e vorba de o specializare, ci de un handicap.

Relaţia mea cu manelele am epuizat-o din titlu: există fumători pasivi, eu sunt un manelist pasiv. Locul predilect de intoxicare: maşinile care mă iau la autostop. Există o legătură misterioasă între şoferii care opresc la “ia-mă nene” şi Turbo-Guiţă, sau Adrian Copilul Care Se Face De Minune. Recent însă am făcut o cură de manele căreia azi îi pun capăt. În momentul în care scriu aceste rânduri, gândul meu cald se îndreaptă spre cartierul liniştit în care mi-am cumpărat apartament, la blocul de oameni cumsecade în care locuiesc, la scara cu vecinii respectuoşi care mă salută cu “Să trăiţi!”, dându-mi astfel prilej să inovez cu “Şi dumneavoastra!”, şi nu în ultimul rând la tine, vecinul meu manelist. Vreau să spun că întâlnirea noastră are ceva providenţial: dintre toţi oamenii aşezaţi şi cuminţi cu care puteam fi vecin, cu tine am ales să împart acelaşi zid, şi până azi să ascult aceeaşi muzică, ooooooo viaţa ta, oooooo inima ta - (c) Adrian. Sensibilitatea ta de om preocupat de faptul că au plecat români din ţară, stresaţi de partea financiară - (c) Carmen Şerban, moravurile tale casnice (vezi “Rupe-te nevastă, dansează pe masă!” - (c) Vali Vijelie) m-au decis să te bag. Aşa cum auzi şi cum aud, de azi te bag în cura antimanele.

Am cumpărat, vecine, o cutie de incinte acustice mari şi late, pe care le-am aşezat strategic prin sufragerie. Vreo şase. Faine, grele, din lemn, cu vaţi mulţi, un pumn de bani am stricat pe ele, dar când e vorba de cazuri disperate nu-s meschin. Pe a’ mai lătăreaţă am înfipt-o în fundul calculatorului, dragule, şi când am dat fanfara la maxim am cunoscut calitatea termopanelor, care uite, nu te lasă la greu, nu minte tipul ăla din reclame.

Şi acum ascultă lista de bunătăţuri pe care ţi le voi pune dinainte, întru dezmanelizare. Dimineaţa vom începe tonic cu nişte fugăreli de Bach, personal adooor clavecinul şi orga, au nişte efecte devastatoare pentru cei care cred că muzica a fost inventată odată cu sintetizatorul. Ştiu că ai să fii speriat la început auzind sunetele orgii, nişte manelişti holiudieni le-au folosit prin filmele horror, dar fii înţelegător, în vremurile noastre şi nu eşti divă ca lumea dacă nu faci filme porno la începutul carierei...

Pe la dejun Misa în Mi Minor, ca să rămânem tot pe la Bach, mi se pare cea mai bună opţiune. O să-ţi facă scăriţa paca-paca, dar nu te speria, e semn că începe să lucreze. Gustarea de la 10 se asortează cum nu se poate mai bine cu Sfânta Liturghie din secolul XVII a Bisericii Ortodoxe Ruse, dar musai servită după Psaltică Instrumentală Armenească peste care presărăm un picuţ de muzică bisercească sârbească, fie Dragoslav Pavle, fie Divna Ljubojevic, după gust şi inspiraţie. Remarci că te las să alegi, nu-ţi impun nimic cu de-a sila, e exerciţiu pedagogic nu tortură...

Amiaza o facem şezând turceşte şi ascultând tajweed coranic: fie Mchari Rached, fie Muhammad Ayub, care ai să vrei tu. Promite-mi să fii bărbat şi să nu plângi, Coranul cam înmoaie inimile şi furnică spinările. La ceai ne facem amândoi români la loc, ne tratăm cu Tudor Gheorghe, şi-mi muşc pălăria dacă nu dai cu ciapica de pământ urlând: “Muică, de ce nu mă făcuşi oltean?” Iar dacă ţi-e dor de voce de muiere încercăm puţină Sofia Vicoveanca, puţină Irina Loghin, puţină Maria Ciobanu, mă înţelegi, bunătăţuri, nu te uita că nu s-au dezbrăcat niciodată pe scenă ca astea tinere...

La culcatul găinilor te iau pâş-pâş unde nici cu gândul nu te-ai dus, vecine dragă, ascultă la mine, ai să te lingi pe urechi singur de plăcere, crede-mă! Alioşa Dimitrievitch, Corul Plutaşilor de pe Volga, Vladimir Vissotski şi Bielka au să-ţi împăienjenească ochii de emoţie şi-o să te facă să mă pupi pe gură à la russe. Cât despre seara târziu spre miezul nopţii, am să aplic cu voia ta metoda bufetului suedez. Îmi permit să-ţi sugerez să alegi în funcţie de visele din noaptea trecută: dacă ai avut coşmaruri, încearcă Hava Nagila evreiască, greu găseşti ceva mai tonic; dacă te strânge viaţa la umeri nimic nu se compară cu banjo-ul hindus, Mujhe Aazmane Waale e cum nu se poate mai bun pentru suferinzi ca tine; iar dacă ai visuri erotice poţi încerca cu o nevastă, vindecă de multe rele în lumea asta... Restul, dragă vecine, un Georges Brassens, un Félix Leclerc, un Leonard Cohen, un Tom Waits sau un Julio Iglesias, delicateţuri cu gust carevasăzică, îl lăsăm pentru când te iau cu maşina la “ia-mă nene”.

De-un singur lucru mă tem, dar asta e situaţia, nu poţi să mănânci omleta fără să spargi ouăle: pe perioada convalescenţei tale piaţa imobiliară de pe scara noastră ar putea înregistra o inexplicabilă depreciere...