Combustibilii ecologici – nebunia continuă
Ne-am mai procopsit cu un trend, cel al benzinei verzi, făcută din porumb. Ce uşurare, n-o să ne mai trimitem băieţii să ne aducă din Iraq canistrele mânjite de sânge, ca să putem noi răsuci liniştiţi cheia în contact când ne luăm tălpăşiţele şi cărţile de credit spre super-hiper-ultra-mega-rafturi. Totul e bine când petrolul se sfârşeşte cu bine. Petrolul a murit, trăiască etanolul!
Chestiile astea îmbătătoare merită trecute prin ciurul imaginaţiei creatoare. Adică nu mă mulţumesc cu vorbăraia optimistă, nici cu standurile de maşini “verzi” din târgurile auto. Nici pariul “ecologic” nu-mi cauterizează neîncrederea funciară în tipul nostru de civilizaţie planetofag. Caut viziuna diavolului acolo unde este ea dintotdeauna: în detalii.
Zice-se deci că vom produce fotoghin, cum ziceau străbunicii la gazul din lampă, din porumb. Care e randamentul la hectar? Ajunge cât să meargă o maşină un an de zile? (observaţi că sunt generos)... Dacă dintr-un hectar scoatem cât pentru 10.000 de kilometri, asta înseamnă în litri pe la 500, în condiţiile în care avem o maşină care nu ia mai mult de 5 litri la sută şi un şofer care se mulţumeşte, cuminte, cu 800-1000 de km lunar. Calculăm, calculăm... Păi, în condiţiile în care la hectar nu sunt mai mult de 50.000 de plante, adică nu mai mult de 75.000 de ştiuleţi, revine fiecăruia cam 150 de grame de combustibil. Cum e nevoie cam de 5-6 ştiuleţi ca să trânteşti o mămăligă serioasă pe ştergar, rezultă că azi dimineaţă la micul dejun eu şi cu familia mea am consumat un litru de etanol fără să ne dă seama... Nu încercaţi să mă contraziceţi la calcule nici măcar dacă aveţi dreptate, am învăţat exerciţiul statisticilor inutile încă din adolescenţă, de la Jules Verne, singurul autor care putea spune cu precizie de plus/minus o unghie câte fleici de antilopă sunt pe metru pătrat de continent african.
Problema este însă alta. Se pare că pentru a produce etanol e nevoie de o cantitate considerabilă de... petrol. Şi chiar dacă etanolul s-ar produce până la urmă de capul lui, că doar de aia e combustibil, întreaga producţie de porumb a Statelor Unite nu ar ajunge nici pe o măsea a parcului de maşini. Normal, ar trebui să mi se rupă inima de mulţimea maşinilor văduvite de funcţia lor unică, dar parcă mai tare îmi vine să mă întreb dacă voi prinde zilele în care în locul curpătorului cu ştergar pe el peste care tronează galbena aburindă voi aşeza un castron de tablă cu etanol furat din rezervorul propriei mele maşini...
Ceea ce mi se pare însă şi mai important decât complicarea lanţului trofic prin apariţia unui concurent notabil la mămăligă, este un aspect care ţine de mentalitatea civilizaţiei noastre. Unul dintre cele mai importante lucruri care o caracterizează este viteza, cu alte cuvinte capacitatea timpului de a învinge spaţiul, ceea ce este propriu-zis o răsturnare a proporţiei dominante în celelalte tipuri de civilizaţie. Între epoca lui Iulius Cezar şi cea a lui Napoleon nu există, din acest punct de vedere special, nici o diferenţă notabilă. Şi unul şi celălalt s-au deplasat călare, iar evenimentele vieţii lor tumultuoase au fost racordate la viteza de deplasare a acestui animal. Nici unul, nici celălalt nu ar fi putut visa la un război de tipul celui din Iraq, şi toate campaniile lor la un loc un au făcut atâtea victime câte poate face un împărat american într-un mandat şi jumătate atunci când vrea. Rentabilitatea crimei este net superioară prin capacitatea rapidă de transport (şi nu doar prin ea, dar nu are rost să ieşim din cadrul acestui text).
Opţiunea pentru metanol înseamnă în mod implicit că nu vrem sub nici o formă să renunţăm la privilegiile iluzorii conferite de modernitate. Că nu va avea loc nici o regândire a modului nostru de viaţă, că armonia dintre omul modern şi natură se ca reduce la retorica găunoasă a “ecologiei”, că vom continua să fim predatorii planetei cu preţul înfometării celor slabi pentru a avea ce turna în rezervoarele maşinilor noastre. Şi, implicit, este pentru mine certitudinea că nu ne vom opri din cursa în care suntem angajaţi de câteva generaţii până când nu ne vom ciocni de un terminus dincolo de care, într-adevăr, orice înaintare va fi imposibilă.
Chestiile astea îmbătătoare merită trecute prin ciurul imaginaţiei creatoare. Adică nu mă mulţumesc cu vorbăraia optimistă, nici cu standurile de maşini “verzi” din târgurile auto. Nici pariul “ecologic” nu-mi cauterizează neîncrederea funciară în tipul nostru de civilizaţie planetofag. Caut viziuna diavolului acolo unde este ea dintotdeauna: în detalii.
Zice-se deci că vom produce fotoghin, cum ziceau străbunicii la gazul din lampă, din porumb. Care e randamentul la hectar? Ajunge cât să meargă o maşină un an de zile? (observaţi că sunt generos)... Dacă dintr-un hectar scoatem cât pentru 10.000 de kilometri, asta înseamnă în litri pe la 500, în condiţiile în care avem o maşină care nu ia mai mult de 5 litri la sută şi un şofer care se mulţumeşte, cuminte, cu 800-1000 de km lunar. Calculăm, calculăm... Păi, în condiţiile în care la hectar nu sunt mai mult de 50.000 de plante, adică nu mai mult de 75.000 de ştiuleţi, revine fiecăruia cam 150 de grame de combustibil. Cum e nevoie cam de 5-6 ştiuleţi ca să trânteşti o mămăligă serioasă pe ştergar, rezultă că azi dimineaţă la micul dejun eu şi cu familia mea am consumat un litru de etanol fără să ne dă seama... Nu încercaţi să mă contraziceţi la calcule nici măcar dacă aveţi dreptate, am învăţat exerciţiul statisticilor inutile încă din adolescenţă, de la Jules Verne, singurul autor care putea spune cu precizie de plus/minus o unghie câte fleici de antilopă sunt pe metru pătrat de continent african.
Problema este însă alta. Se pare că pentru a produce etanol e nevoie de o cantitate considerabilă de... petrol. Şi chiar dacă etanolul s-ar produce până la urmă de capul lui, că doar de aia e combustibil, întreaga producţie de porumb a Statelor Unite nu ar ajunge nici pe o măsea a parcului de maşini. Normal, ar trebui să mi se rupă inima de mulţimea maşinilor văduvite de funcţia lor unică, dar parcă mai tare îmi vine să mă întreb dacă voi prinde zilele în care în locul curpătorului cu ştergar pe el peste care tronează galbena aburindă voi aşeza un castron de tablă cu etanol furat din rezervorul propriei mele maşini...
Ceea ce mi se pare însă şi mai important decât complicarea lanţului trofic prin apariţia unui concurent notabil la mămăligă, este un aspect care ţine de mentalitatea civilizaţiei noastre. Unul dintre cele mai importante lucruri care o caracterizează este viteza, cu alte cuvinte capacitatea timpului de a învinge spaţiul, ceea ce este propriu-zis o răsturnare a proporţiei dominante în celelalte tipuri de civilizaţie. Între epoca lui Iulius Cezar şi cea a lui Napoleon nu există, din acest punct de vedere special, nici o diferenţă notabilă. Şi unul şi celălalt s-au deplasat călare, iar evenimentele vieţii lor tumultuoase au fost racordate la viteza de deplasare a acestui animal. Nici unul, nici celălalt nu ar fi putut visa la un război de tipul celui din Iraq, şi toate campaniile lor la un loc un au făcut atâtea victime câte poate face un împărat american într-un mandat şi jumătate atunci când vrea. Rentabilitatea crimei este net superioară prin capacitatea rapidă de transport (şi nu doar prin ea, dar nu are rost să ieşim din cadrul acestui text).
Opţiunea pentru metanol înseamnă în mod implicit că nu vrem sub nici o formă să renunţăm la privilegiile iluzorii conferite de modernitate. Că nu va avea loc nici o regândire a modului nostru de viaţă, că armonia dintre omul modern şi natură se ca reduce la retorica găunoasă a “ecologiei”, că vom continua să fim predatorii planetei cu preţul înfometării celor slabi pentru a avea ce turna în rezervoarele maşinilor noastre. Şi, implicit, este pentru mine certitudinea că nu ne vom opri din cursa în care suntem angajaţi de câteva generaţii până când nu ne vom ciocni de un terminus dincolo de care, într-adevăr, orice înaintare va fi imposibilă.
11
comentarii
Etichete:
Anti
