Cea mai bună vârstă pentru a începe studiul unei limbi străine este aceea pe care o ai

Cred că ai auzit adesea că dacă nu ai început studiul unei limbi înainte de vârsta de 3 ani, hai de 5, maxim 7 sau cel mult 9, atunci eşti cu totul pierdut, pa şi pusi, n-o mai înveţi câte zile vei trăi. Bun. Te-ai gândit vreodată că prostia e mai uşor de îndurat dacă prostul are o scuză cu aer inteligent?

Hai să-ţi furnizez câteva cazuri, înainte să te las pe tine însuţi să reflectezi cum se cuvine. În urmă cu ceva ani eram la un curs de învăţare a limbii italiene, destinat adulţilor. Se iscă într-o pauză o mică dispută privind vârsta cea mai potrivită pentru învăţarea limbilor străine. Profesoara îşi aminteşte de o bunicuţă, în etate de 60 de ani, care îi fusese cursantă. Femeia respectivă fusese deja în Italia, unde avea copii, iar de la copii avea un nepot. Beibisitându-l, asistase la destule întâlniri între nepurcel şi italianoţi de vârstă similară. Puştanii se înţelegeau în limba italiană, pe care ea, Dio mio, n-o înţelegea. Dar tot pricepuse că în opinia propriului nipote şi a camarazilor lui de joacă în nisip părea idiota. Aşa că revenise în patrie cu dorinţa de a nu se mai întoarce în inferno incapabilă de comunicare.

Vorbim deci despre o femeie ieşită la pensie. Care cel mai probabil prefera fără nici un sughiţ o telenovelă leşinată în locul metafizicii din predicile lui Meister Eckhart. Un om (că altfel nu pot să-i spun), care cu greu ţi-ar fi putut spune ce este numele predicativ suplimentar. Dar care putea compensa toate aceste deplorabile lipsuri cu ceea ce lipseşte celor mai mulţi dintre cei puşi în situaţia de a învăţa o limbă străină: o motivaţie teribilă. Întotdeauna am spus că arta profesorului de limbi străine este fabricarea unei motivaţii convingătoare. Ei bine, toţi profesorii de limbi străine (din categoria cărora, vrând-nevrând, fac şi eu parte) sunt vax pe lângă ceea ce poate oferi viaţa la acest capitol. Dacă femeii respective i s-ar fi spus pe băncile şcolii să înveţe italiană, că poate îi va trebui în viaţă, cred c-ar fi dat din umeri. Nimeni nu este dispus să ardă gazul învăţând în vederea unei necesităţi ipotetice. Partea bună este însă aceea că absolut orice pune osul la treabă atunci când motivaţia e cât capra.

Cum s-a terminat povestea cu mamaia cizmofonă? Bine, nesperat de bine. La examenul pentru absolvirea cursului de limbă a luat punctajul maxim. A avut o asemenea ambiţie, un aşa nivel de dedicare, încât în cele din urmă a asimilat mai mult decât tot. Sunt convins că în Italia şi-a perfecţionat bagajul de achiziţii lingvistice dobândit aici. Mai ţii minte ce zic cei care sunt gata să te asigure că dacă până la 3-5-7-9 ani nu se asimilează o limbă străină, atunci totul e pierdut? Ei bine, aşa îşi justifică ei handicapul pe care îl au la acest capitol.

Am avut ceva elevi, preponderent de liceu (deşi am predat şi la nivelele şcoală generală şi gimnaziu). Unii au învăţat. Alţii nu. Într-o zi, mă strigă pe stradă Nicu. Îl recunosc. Mă tutuieşte. Îmi spune că e student la Arte Plastice, şi că a prins o bursă în Belgia. A tras tare şi a învăţat franceză pe rupte, ca să ia testul eliminatoriu. Îmi amintesc de “performanţele” lui din liceu: clei total. Mut. Absent. Un necaz şi pentru el, şi pentru mine. Am rămas prieteni, din când în când ne scriem, ne vizităm, el ca să-mi arate icoanele la care lucrează şi expoziţiile din ţară şi străinătate, eu ca să-i mai spun despre ce citesc, despre blogurile la care lucrez. E francofon. Ce n-am izbutit eu, a reuşit o bursă în Belgia. A învăţat taman după ce studiul limbii franceze s-a încheiat oficial pentru el.

De la Nicu încoace, de fiecare dată când închei o medie de 5 la un cleios, mă gândesc că, cine ştie, poate o să mă strige pe stradă ca să-mi spună că a învăţat franceză. Pentru că viaţa l-a motivat în mod real. Nu-i aşa că şi ţie ţi s-a spus că o limbă străină se învaţă foarte devreme în viaţă, că mai apoi n-ai nici o şansă? Ei bine, aşa îşi justifică unii lenea intelectuală şi laşitatea atunci când este vorba să faci un efort susţinut în direcţia asta.

Hai să te mai plictisesc cu un caz, ultimul. Eu. Mă rog, nu eu, cel care sunt acum, ci ceea ce eram pe la 19 ani, când am luat decizia să devin student la Litere. Făcusem un liceu de matematici, unde mâncasem reală pe pâine. O bastilie de liceu cu profi riguroşi, buni profesionişti, cărora le datorez foarte mult dar pe care, la vremea aceea, nu i-am îndrăgit. În materie de limbi străine, am prins programa comunistă, concepută de aşa manieră încât să nu prinzi nimic în direcţia asta. Un ceas pe săptămână. Unul de engleză, altul de franceză. Nimic mai mult. Nu-i vorbă, nici strădanie din partea mea n-a prea fost. Am luat cinciaru’, când pe toceală, când pe milă şi pomană. Într-a IX-a am avut la engleză o medie de 3. Într-a unsprezecea am fost corigent şi la franceză. Nimic eroic, doar neglijenţă de elev. Nimic tragic, nimic rebel, numai delăsare şi calcul contabilicesc: “oricum îmi iese media generală, de ce să mă mai stresez?” Adică ceea ce îmi place azi cel mai puţin la elevii mei.

La 19 ani, dacă aveam foarte puţine în legătură cu un domeniu, acela era limbile străine. Şi totuşi, printr-un concurs de împrejurări pe care nu are rost să-l relatez, am luat decizia să mă prezint la admiterea la Facultatea de Litere din Iaşi, specializarea franceză-română. Am înotat o vară întreagă într-un maldăr de cărţi, am buchisit gramatici şi exerciţii, am citit cu dicţionarul până am făcut febră musculară de la căutat cuvinte, am lecturat cu voce tare până mi se anchiloza limba în gură ca să-mi formez baza fonatoare, şi în toamnă, la o concurenţă de 4 pe un loc, am intrat la “fără taxă”. Izbutisem. Anii care au urmat n-au fost decât continuarea a ceea ce începusem în vara aceea, la 19 ani. Ştii de ce a mers? E destul de simplu de înţeles. Pentru că niciodată, absolut niciodată, timp de 3 luni, nu luasem în calcul ipoteza omenească a eşecului. Şi te asigur că la vremea aceea deja, ştiam şi eu pe cineva dispus să-mi declare ritos că dacă nu înveţi o limbă din fragedă pruncie, atunci nici nu se mai poate. Lumea abundă în doctori în “nu se poate”. E mai greu să găseşti pe cineva capabil şi dispus să-ţi explice cum se face un lucru.


Să recapitulăm care sunt ideile pe care trebuie să le reţii la runda asta:

1) O limbă poate fi învăţată la orice vârstă;
2) Învăţarea unei limbi este condiţionată de o motivaţie puternică;
3) Ca orice exerciţiu intelectual, achiziţia unei limbi este proporţională cu puterea de concentrare.

Data viitoare am să-ţi explic unde anume este cel mai potrivit loc pentru învăţarea limbilor străine.

Articole conexe:
A good English is a bad English
Două amintiri lingvistice fără predicat
Oamenii-dicţionar
Arta de a deveni poliglot în lecţii de 1000 de minute

A good English is a bad English

În urmă cu câteva săptămâni decideam să încep o nouă categorie de articole pe blogul care este, sub acelaşi titlu pe care încerc să-l explic acum. Îmi fixasem ca public atunci, şi nici acum nu mă dezic, pe aceia dintre cititorii mei care vor cumva să ştie ce implică învăţarea unei limbi străine, şi ce se poate petrece când cineva ajunge să cunoască peste medie un idiom (sau mai multe). Prea numeroase texte n-am scris, dar sunt departe de a închide subiectul...

Alegeam ca titlu o vorbă pescuită nici eu nu mai ştiu de unde. O engleză bună este o engleză rea. La vremea când am auzit-o prima dată, n-am percutat. Fireşte, stricto senso un lucru bun nu poate fi concomitent şi rău. Dar engleza poate, pentru că nu face parte din categoria lucrurilor simple, ci dintr-una mai rarefiată. Am avut vreme să înţeleg de atunci că formula aparent paradoxală se potriveşte tuturor chestiunilor care se bucură de un atât de mare succes, încât gloria sfârşeşte prin a se întoarce împotriva lor. Voi detalia în cele ce urmează.

Dintre toate limbile europene, engleza a avut un traseu aparte. După răspândirea anglilor şi a saxonilor pe teritoriul părţii de est a Angliei, în jurul secolului V după Hristos, în arealul ocupat până atunci de celţi a început să se vorbească o limbă care semăna cu dialectele germanice şi olandeze de astăzi. În termeni lingvistici, engleza premordernă în care a fost scrisă epopeea Beowulf era o limbă sintetică, asemănătoare constructiv cu germana şi româna. Lucrurile acestea au continuat până în 1066, când a avut loc cucerirea Angliei de către normanzi, în urma decisivei bătălii de la Hastings.

Normanzii aceştia erau un fel de francezi din nord, care însă nu vorbeau materia de bac a elevilor români contemporani cu profesorul lor care sunt eu, ci un fel de... normandă, la fel cum picarzii vorbeau picardă, bretonii – bretonă, iar gasconii – bancuri despre gasconi lăudăroşi. Asta e partea bună a lucrurilor. Partea proastă e că nobilii normanzi, odată ajunşi bine-mersi la Curtea regală engleză, au preferat să folosească limba de acasă, lăsând grija lui how do you do fine thanks and you micii nobilimi şi frimenilor care de fapt erau nişte oameni liberi. Începea perioada englezei de mijloc.

În răstimpul acestor 300 de ani, limba engleză s-a schimbat structural (şi lexical, dar asta nu atârnă prea mult în expunerea mea) dintr-o limbă sintentică într-una analitică, aşa cum este şi în zilele noastre. În perioada elizabetană faptul era deja deplin consumat. Simplist vorbind, limbile sintetice sunt cele care adaugă sufixe şi prefixe foarte exacte la rădăcini, pentru a exprima flexiunea şi schimbarea valorii gramaticale. În acelaşi fel ca şi engleza se comportă de exemplu turca, şi din acest punct de vedere ele sunt uşor de învăţat. Însă ceea ce e simplu devine foarte complicat în anumite situaţii.

Să luăm o conjugare oarecare: to see. I see, you see, he/she/it sees, we see, you see, they see. Mai pe scurt, două forme din şase posibile, corespunzătoare fiecărei persoane. Cum faci diferenţa dintre you see (sg.) şi you see (pl.)? Păi, din context. Aparent, avem o soluţie. În realitate, cei care s-au confruntat cu traduceri juridice sau tehnice din limba engleză ştiu foarte bine că avem o imensă problemă. Pentru că atotsalvatorul context se dovedeşte uneori neputincios (de regulă, exact atunci când avem mai mare nevoie de el). Şi acolo unde flexiunea unei limbi analitice ne-ar fi ajutat, caracterul tălâmb al unei limbi sintetice ne aruncă într-o imensă confuzie.

La acest caracter se mai adaugă incongruenţele care abundă în chiar domeniul lexical:

Let's face it
English is a stupid language.
There is no egg in the eggplant
No ham in the hamburger
And neither pine nor apple in the pineapple.
English muffins were not invented in England
French fries were not invented in France.

We sometimes take English for granted
But if we examine its paradoxes we find that
Quicksand takes you down slowly
Boxing rings are square
And a guinea pig is neither from Guinea nor is it a pig.

If writers write, how come fingers don't fing.
If the plural of tooth is teeth
Shouldn't the plural of phone booth be phone beeth
If the teacher taught,
Why didn't the preacher praught.

If a vegetarian eats vegetables
What the heck does a humanitarian eat!?
Why do people recite at a play
Yet play at a recital?
Park on driveways and
Drive on parkways

You have to marvel at the unique lunacy
Of a language where a house can burn up as
It burns down
And in which you fill in a form
By filling it out
And a bell is only heard once it goes!

English was invented by people, not computers
And it reflects the creativity of the human race
(Which of course isn't a race at all)

That is why
When the stars are out they are visible
But when the lights are out they are invisible
And why it is that when I wind up my watch
It starts
But when I wind up this observation,
It ends.

Dacă, prin intermediul efectului combinat al Imperiului Britanic şi al Statelor Unite ale Americii, engleza n-ar fi aspirat într-o zi la statutul de lingua franca (şi pentru cei care stau cu ochii în televizor şi cu urechile în căşti e o poziţie de la sine înţeleasă), poate că am fi avut în atenţie cazul excentric şi oarecum periferic al unei limbi cu dimensiune intelectuală grav alterată (cum este până la urmă cazul tuturor limbilor europene, dar al englezei în mod special). Numai că răspândirea acestei limbi în afara arealelor vorbitorilor ei nativi nu face decât să-i accentueze grava decădere. Şi asta pentru că atunci când se ajunge la nivelul de „limbă de circulaţie”, statut pe care nu l-au avut limbile sacre sau liturgice (sanscrita, araba, latina, greaca, slavona) tot ce mai există profund şi nuanţat se duce în favoarea unui nivel basic: i eat, i like to play, give me your passport, have a nice trip. Altfel spus, nu este loc de Shakespeare în manualele de conversaţie.

Dacă un om învaţă azi araba sau chineza, ca să ne limităm la limbile sacre încă vorbite, el îşi însuşeşte automat şi o paradigmă mentală care îl îmbogăţeşte. Dacă ajunge şi la ştiinţele limbajului asociate acestora, forme ale cunoaşterii care există realmente şi care nu au nimic în comun cu ceea ce trece în ochii europenilor drept cunoaştere, dimensiunea lui umană are de câştigat enorm. Practic, astfel de limbi formează într-un mod nebănuit discernământul, putându-se spune că vorbitorul lor deplin pus în gardă în privinţa semnificaţiilor vehiculului lingvistic pe care-l foloseşte este un om căruia cu greu i se mai poate deghiza minciuna drept adevăr. Cel care însă învaţă engleză, atât cât filosofia „comunicării” o cere, nu se îmbogăţeşte ci sărăceşte. Acesta este sensul exact al sintagmei A good English is a a bad English – o engleză profundă şi autentică este inadecvată, improprie comunicării, pentru că te face să fii la fel de greu de înţeles ca cineva care nu stăpâneşte deloc această limbă. O anecdotă povesteşte că un medic, închis timp de câţiva ani într-o închisoare împreună cu un exemplar din Biblia King James, a ieşit de acolo deplin vorbitor de engleză... biblică. Era plăcut de auzit pentru cel iubitor de rafinamente lingvistice, dar complet incapabil să se descurce în mediul căruia îi era contemporan. Stăpânea deci „a good English”.

Două amintiri lingvistice fără predicat

Sunt cu Pierre de trei săptămâni, vorbesc franceză cu nesaţ, şi după primele ceasuri îşi dă şi el drumul la debit şi la lexic. Suntem amândoi pasionaţi de Georges Brassens, pe care îl ştim pe de rost, şi cu versurile căruia ne presărăm conversaţia. Pour faire l’amour, on ne demande pas aux filles d’avoir inventé la poudre... El mă învaţă că prostia nu are naţionalitate, eu îi spun că sunt un ultim bizon: predau franceză într-o lume în care engleza invadează ca noxele, se depune ca praful. Descopăr în universitarul care nu se poate plânge de lipsa banilor îndărătnicul care-şi cumpără numai maşini d’occase, pe care le repară până nu mai sunt bune de nimic – modul lui de a-şi demonstra că nu e un consumator. Qu’est-ce que ça veut dire, s’casser la pipe?

Îi explic. Nu pricepe. Reiau, sunt calm. Eşec. Tot nu pricepe. El zâmbeşte şi-mi prinde mâna, eu sunt uluit şi reformulez. Eh, tu m’parles en roumain, je ne comprends pas, cher Radu. Ce nu pricepi? Cum adică? Îmi zâmbeşte. Cobor din nori. Pentru câteva zeci de secunde, n-am mai făcut nicio diferenţă între două limbi. Cele două registre au devenit unul singur. Pierre îmi spune spre seară că l-am asimilat “universului meu”. Eu simt ca am trecut pe la poalele Turnului Babel, înainte de despărţirea limbilor. Momentul magic se risipit, franceza s-a întors cuminte în cutiuţa ei, româna într-a ei. Cândva, cineva dădea o măsura infailibilă la întrebarea: “Când ştiu că ştiu o limbă străină?” – Când visezi în idiomul respectiv. Eu am trăit mai mult: momentul unic în care ţi-e egal dacă foloseşti limba maternă sau cea pe care ai învăţat-o...

* * *

Împart compartimentul cu un senegalez, un arab şi o jeune fille libérée. Negrul e îmbrăcat într-un costum tradiţional galben-orbitor şi lucios, după gustul sud-saharienilor. Arabul învârte un tasbih între degete, scufundat în contemplaţie. Tânăra îmbrăcată europeneşte stă degajată în compartiment. Intră doi tineri, cu care se leagă o conversaţie. Sunt dintr-un sat, şi vin de la muncă din Spania. Senegalezul e expansiv şi călduros, lucrează în Franţa, unde are şi casă, dar în concediu vine înapoi în Africa. Acum merge la Festivalul de la Fès. Arabul de la început coboară din tren. Intră controlorul. Salută în arabă şi franceză. Verifică biletele. Africanului îi urează drum bun în franceză. Mie îmi mulţumeşte sec, în arabă. Sunt printre îngeri...

Un hadith spune că Profetul, pentru a tăia elanul unuia dintre companionii lui care-l jignise pe negrul Bilal pentru negritudinea lui, a declarat: “Cel care vorbeşte arabă este arab!” Identitatea dobândită pe cale lingvistică, matricea lexico-gramaticală şi stilistică precedând în calitate de condiţie necesară şi suficientă paradigma identitară. Într-un compartiment de tren dintr-o ţară arabă, simt nevoia să adaug Sunnei o propoziţie: “Dacă un controlor îţi mulţumeşte în limba lui, eşti şi tu arab. Puţin. Măcar un pic.”

Arta de a deveni poliglot în lecţii de 1000 de minute

Am cunoscut mulţi poligloţi, şi nu-mi fac din asta un merit, învârtindu-mă printre ei aşa cum medicul are o grămadă de prieteni doctori sau bolnavi, poliţistul - infractori sau copoi, şi omul politic - canalii sau curve... Doi dintre ei merită o atenţie specială, aşa că îi voi evoca în acest text.

Primul, nu neapărat într-o ordine cronologică a preferinţelor, este profesorul meu de lingvistică din primul an de Litere iaşiote, Eugen Munteanu, probabil cel mai bun latinist al României de azi, traducătorul tratatului De dialectica al Fericitului Augustin. Tipul savantului julesvernien, cei din anii mai mari povesteau ce surpriză avuseseră cândva când ajunsese în amfiteatru în pijamale sub pardesiu, nu ştiu dacă era chiar adevărat sau doar i se potrivea teribil anecdota, pot spune că era o încântare de om zăpăcit şi absorbit de studiul căruia i se dedicase aproape fără rest.

Într-un seminar pe care l-a ţinut el însuşi, profesorul Munteanu ne-a spus, spre uimirea noastră de boboci franţuziţi, germanişti, anglofoni şi mai ştiu eu de care soi care mai de care plin de sine, că a învăţa o limbă străină e un lucru cât se poate de firesc, care cere tot atâtea precauţii şi efort cât un salt în piscină de pe trambulina mica, implicând chiar mai puţine riscuri. Pentru cineva care ştie deja 3-4 limbi este suficient să parcurgă o gramatică, după care poate pune mâna liniştit pe o carte în noua limbă şi s-o lectureze cu ajutorul unui dicţionar. Atât. Ştia savantul la vremea aceea franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, portugheză, plus latină şi greacă veche (fireşte!), la care se adăugau limbile nordice: norvegiană, suedeză, daneză. Şi cine ştie unde va fi ajuns acum profesorul, căci de când am terminat eu anul I a trecut ceva amar de vreme, şi nu-l văd să se fi oprit cu una cu două (limbi străine). Mai spusese în amfiteatru, şi-am ţinut bine minte şi respectat limita universitarului, că de vorbit nu se poate mai mult de 2-3 limbi, restul putându-se după metoda şi experienţa lui citi, necum altfel.

Eugen Munteanu, universitar fin cu gusturi alese, nu-l cunoscuse însă pe bijutierul Mahmut, şi dacă n-aş fi avut şansa să-i fiu în preajmă vreme de câteva luni aş fi crezut şi eu la rândul meu că limbile se învaţă din gramatici şi dicţionare, că pot fi citite dar nu prea vorbite. Numai că eu l-am întâlnit pe turcul meu, şi de la el ştiu cu totul altele. Mahmut venea de undeva dintr-un oraş al Antaliei al cărui nume îmi scapă, dintr-o familie cu bijutieri la cel puţin a treia generaţie (număra caratele diamantelor fără să-şi pună lupa la ochi dar cred că avea şi ochii foarte buni pentru performanţa asta), care-l trimisese după ce făcuse opt clase să se facă hamal la Istambul, să înveţe să preţuiască banul făcut din greu. Acolo a cărat bagaje, a muncit la patron şapte zile din şapte, s-a zbătut pentru supravieţuire deşi familia lui vindea chintale de aur, şi a învăţat româneşte, bulgăreşte, poloneză, ruseşte şi ungureşte. Ştia încă din copilărie kurdă şi arabă la un nivel care-i permitea să converseze cu nativii acestor două idiomuri la telefon (şi oricine ştie că adevărata probă de foc a conversaţiei e tocmai la telefon, unde nu poţi să te agăţi de buzele celui ce vorbeşte, sunt doar timpanul tău şi sunetele pe care le poţi percepe).

Efendi Mahmut, când m-a văzut prima dată cu o carte de limba turcă a avut una din marile uimiri ale vieţii lui, soldată cu un râs mânzeşte: “Asta-i ca la şcoală!” Niciodată nu-i trecuse prin cap că limbile s-ar putea învăţa şi aşa, cu exerciţii şi vocabular şcolăresc. Cât despre citit, citea Coranul, dincolo de care nu-l mai interesau decât scriptele contabile ale negoţului lui, aşa că nu-şi încărcase viaţa cu dicţionare şi alte asemenea.

De atunci, de fiecare dată când mă gândesc la excelenţa în materie de limbi străine, stau indecis între savantul Eugen Munteanu şi bijutierul Mahmut, îndrăgindu-i deopotrivă pe amândoi şi neuitând ce am învăţat de la fiecare în parte.