Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (II)

Undeva prin Gargantua (sau o fi Pantagruel?), François Rabelais zice despre Gargantua (sau Pantagruel) că mai uşor scoţi un pârţ de la un măgar mort decât o propoziţie cu noimă de la el. Acuma, Rabelais era medic, şi ştia cu prisosinţă că mortul, oricât de măgar ar fi, produce flatulenţe. Ce trebuie să-i fi scăpat ilustrului înaintaş este asemănarea dintre activitatea măgarului mort şi mişcarea sindicală din învăţământul românesc. Aici putem vorbi de multiple similitudini: şi măgarul şi sindicatele sunt o mare măgărie. Şi unul şi celelalte sunt demult moarte. În plus, pentru cine dă cu nasul de ele – ambele put.

Voi fi mai explicit. Marea lecţie pe care mi-au dat-o mie sindicatele din învăţământ este cea a parodiei. Deşi orice profesor ştie că, dacă s-ar fi dorit, s-ar fi putut cu uşurinţă îmbunătăţi situaţia financiară a cadrelor didactice, deşi toată lumea ştie cum se poate face asta, totuşi acest lucru nu s-a petrecut niciodată. Fiecare branşă are posibilitatea ei de a şantaja corpul social – ca să aibă ce pune pe masă şi să-şi poată plăti facturile. Medicii nu mai operează, funcţionarii nu mai funcţionează, vacile nu mai văculează. Profesorii pot bloca anul şcolar în preajma examenelor naţionale. Nu trebuie să fii prea cerebral ca să ştii asta. Toată lumea ştie. Şi totuşi, în preajma examenului de incapacitate şi a vacalaureatului, lumea didactică s-a încolonat cuminte, doi câte doi, şi a făcut frumos. Nu intru în detaliile acestor acţiuni, asta e o altă poveste, cu picanteriile ei, poate în alt post.

Fireşte, greve au fost. Pe două dintre ele le ţin îndeobşte minte, pentru că m-au făcut să plec înjurând din sindicat. Prima a avut loc în urmă cu vreo 10 ani, în timpul guvernării ţărăniste a lui Radu Vasile. A fost o grevă maraton, profesorii crăpau de foame, se vorbea de îngheţarea anului şcolar, tot soiul de grozăvii eroice. A durat cam cinci săptămâni, adică enorm de mult pentru România. În timpul ei, cam 95% dintre colegi n-au intrat la ore, iar elevii au stat mai mult pe acasă. Apoi – un pârţ bleg de sindicat mort. Greva s-a oprit. Guvernul nu a dat nimic. Un fel de măriri pentru la vară, pentru la moară, ceva de genul 4%, praf în ochi, vrăjeli. Pentru luna aceea şi ce-a trecut peste ea, nu s-au dat salarii. Numai spărgătorii de grevă au primit. Ironic, ei au luat şi “măririle” pentru care ceilalţi şi-au pierdut leafa. Guvernul ne învăţa că se plătesc bine curvăsăriile. Numai guvernul? Şi sindicatele! Umblam atunci turbat să văd un lider de sindicat, să-l întreb cum s-a ajuns la cel mai prost compromis cu putinţă, cum s-a putut ca o grevă să înrăutăţească situaţia, în loc s-o amelioreze cât de cât...

A doua oară când am avut vânturi dinspre sindicate a fost în urmă cu vreo 8 ani, când şeful guvernului era Adrian Năstase. N-a mai durat atâta cât prima, dar rezultatul a fost la fel de plescăit. Scuze că nu-mi amintesc cine a fost cârmaciul ministerului educaţiei, cercetării şi robotizării pe atunci, şi scuze că nu fac niciun efort, sunt la două clickuri de numele măgarului, dar ce contează? mi-e prea lene... Ministerul a decis să se mărească lefurile la profesori, dar concomitent a micşorat sporurile de izolare ale cadrelor din mediul rural. De ce? Cum de ce? Pentru că profesorii care predau la ţară “nu fac suficientă performanţă”. În anul acela eram în peizania. Ştiam prea bine ce “performanţă” se poate face cu nişte copii care se epuizează intelectual în efortul citirii... Mi-a fost redus sporul de izolare de la 40% la 20%, şi mi-a crescut salariul cu 5%. Colegii din mediul rural făcuseră totuşi grevă cot la cot cu cei de la oraş. Greva aceea şi pârţâiturile ei mi-au mai scăzut o dată veniturile. Şi am mai învăţat încă o dată că laşitatea şi curvăsăreala sunt tot ceea ce pot da sindicatele. Moment în care am decis să nu mai încurc cu prezenţa şi cotizaţia mea preacinstitele forme de reprezentare.

Acuma, aud că cică guvernul ba ne dă, ba nu ne mai dă “bonuri cadou”. Dacă ar exista sindicate care să reprezinte învăţământul, şi ai căror lideri să nu se lase mituiţi cu o cafeluţă zoioasă şi demult sleită pe culoarele Puterii, atunci ar trebui să respingem “cadourile”, pentru că nu de asta are nevoie profesorul. Ar trebui să ceară de la guvern un nivel de salarizare comparabil cu cel al sergentului din armată sau poliţie. Ar trebui să se încheie odată cu ruşinea asta: un profesor debutant cu 4-5 ani de facultate câştigă jumătate din salariul unui subofiţer cu o vagă şcoală post-liceală. Şi nu vorbesc de soldaţii care apără pământul strămoşesc în Afghanistan şi Iraq, ăia câştigă de câteva ori mai mult decât restul. Nu. Îi am în vedere doar pe cei de pe teritoriul României. Ar trebui să se ceară alinierea salariilor cadrelor didactice cu cele din restul Europei de Est (nu vorbesc de profesorii din Occident, nu, doar de cei din Ungaria, Polonia şi Cehia), că tot ni se explică zilnic că preţurile la combustibili şi energie trebuie aliniate cu cele din Uniune. De asta e nevoie, şi nu de “cadouri” pe care să le ia guvernanţii când îşi amintesc ce greu le era la orele de mate şi română.

Cicciolinizarea politicii româneşti

Cică prostănacul Geoană s-a decis să dea un plus de viaţă listelor sale de partid adăugându-le măscăricii şoubizului autohton: Turboguţă, Adrianminune şi Florinsalam. Iniţiativa e de natură să verifice teza guénoniană conform căreia valoarea liderilor aleşi democratic nu poate fi decât în permanentă eroziune. Cam acelaşi lucru îl enunţă şi Gustave le Bon: numitorul comun la care se întâlnesc membrii anonimi ai masei este întotdeauna cel mai jos accesibil.

Iniţiativa nu e nouă. Pornodiva Ilona Anna Staller, cunoscută sub pseudonimul Cicciolina, a fost adoptată în 1985 de Partito Radicale (din aria stângii italiene), ajungând în Camera Deputaţilor în 1987. Nu suntem, nici cu această mostră de tâmpenie, primii din lume. Şi dacă cineva se îndoieşte asupra fezabilităţii ei, uite că se poate. Îi suspectez pe prostănacul Geoană şi ai lui chiar de plagiat.

Ca parlamentar, Cicciolina a militat pentru “libertatea sexuală a puşcăriaşilor”, pentru “depenalizarea drogurilor” şi pentru “o educaţie sexuală sănătoasă în şcoli”. Altfel spus, pentru sex şi droguri cât cuprinde. Era normal, fiecare parlamentar vorbeşte despre ce se pricepe. Ce vor face în parlament numiţii Guiţă, Salam şi Minune? Fireşte, vor vota legi fără-număr-fără-număr, se vor rupe în şedinţe şi comisii... şi aici aş mai continua împerecherea dintre lexicul manelelor şi cel parlamentar, dar mă confrunt cu o acută problemă: nu pot. Adică nici erudiţie pe aria aceasta n-am, nici pe net n-am dat de nimic căutând “texte manele”. E formidabil, nu? Să te sufoce genul ăsta muzical şi totuşi să nu dai peste nicio mostră pe net...

Politicienii nu sunt, prin definiţie, mari specialişti în domeniul lor. Regretatul George Pruteanu era una dintre marile excepţii. Regula e cea a adunăturilor, a scursurilor, a rataţilor care, neizbutind să facă mare brânză în branşa lor, se refulează cu tupeu în politică. V.C. Tudor e ilustrarea optimă a sfertodoctului logoreic, călare pe un discurs-fluviu, numai bun să impresioneze prostimea la vot. Maneliştii nu se vor simţi câtuşi de puţin stingheri sub cupola parlamentului unde, fără doar şi poate, intelectul limbricoidal nu le va fi supus niciunei încercări.

M-am gândit cale de câteva minute cum să închei acest text. Ce turnură finală să-i dau. Cum să fiu cât mai sarcastic cu putinţă. Sau cât mai dubitativ. Sau grav. Catastrofal dacă se poate. Recunosc că nu am final. Că-l improvizez doar aşa, recunoscând că nu pot zice nimic, că am rămas cu gura căscată.

The Terrorism is Back

L-am cunoscut pe M. în urmă cu vreo trei ani. Avea, la momentul acela, vreo douăzeci şi şapte de ani, o afacere care mergea, nu aş spune de succes, dar mergea, cu angajaţi, cu camere video conform normelor europene, cu revolver la şold ca orice patron care duce sute de milioane în sacoşe de 1 leu, mă rog, viaţa unui om care face parale. Am uitat să spun că M. nu este român, ci turc, stabilit în ţara noastră şi căsătorit cu o româncă, cu care are o fetiţă... spuneţi voi ce adjectiv de pluş ştiţi şi ăla e bun, pentru că fetiţa lor este exact cum v-o imaginaţi voi.

Într-o zi M. a fost chemat la poliţie, “în legătură cu actele copilului”. Acolo a fost arestat, i s-au pus cătuşele la mâini, i s-a confiscat pistolul şi vreo o sută de milioane pe care le avea la el, după care a fost făcut pachet într-o dubă şi trimis la Bucureşti. Nu i s-a permis să dea telefon, soţia a aflat abia câteva ore mai târziu, împreună cu explicaţiile unui poliţai: “Cucoană, n-ai văzut câţi bani avea la el?” Dom’le, soţul meu duce şi un miliard la el, e bijutier, e normal. “Da, adaugă deloc convins omul legii, dar pistol, la ce-i trebuie lui pistol?” Dacă tu ai merge cu un milioard la tine, nu ar fi normal să ai pistol? Cu acte în regulă, legal... “Sigur a făcut el ceva, nu-l legau degeaba.” O să spuneţi că ficţionalizez, dar acest sigur a făcut el ceva a fost singura explicaţie pe care a primit-o de la reprezentanţii Statului român timp de luni şi luni de zile.

A zburat cu avionul de la Cluj la Bucureşti, şi cu greu a izbutit să-şi întâlnească soţul la aeroport. I se adusese la cunoştinţă că în urma unor acuzaţii extrem de grave, primise interdicţia de a reveni pe teritoriul României pentru următorii 15 ani. Maximum. Care acuzaţii? Nu avea voie să ştie, era secret. Dosarul lui era şi el secret. În urmă şi-a angajat avocaţi, dar aceştia nu au avut voie să consulte dosarul. Trebuiau să-l apere neştiind de ce este acuzat. Terorism. Ideea se impune. Nu, nu terorismul unui cetăţean turc care-şi trăia liniştit pe teritoriul României, întors de două săptămâni din pelerinajul de la Mekka, ci terorismul unui aparat de stat care nu considera că datorează o minimă politeţe unui om care plătise impozite ca oricare dintre noi. Trei gorile l-au condus pe M. la aeroport. Nu i-au dat voie să-şi îmbrăţişeze soţia, gestul putea fi periculos pentru siguranţa naţională, aşa că nu au riscat. Când aceasta le-a strigat, bocind, să se uite la ei, că-s fiecare cât uşa, gorilele au mimat puţină bunăvoinţă, dar n-au nimerit niciunul locul unde trebuia să se uite, aşa că indezirabilul a urcat în avion fără să-şi fi atins consoarta. Statul român, prin intermediul reprezentanţilor săi, îi pusese în vedere să-şi cumpere el însuşi bilet, altfel îşi pierdea şi dreptul de a se întoarce în România la proces.

Am să recapitulez faptele de până acum, pentru cei care vizualizează mai greu. Un turc stabilit în România, cu acte de rezidenţă în regulă, este chemat la poliţie sub un motiv futil, iar acolo i se pun cătuşele. Nu are voie să vadă un avocat, nu poate da un telefon. Cei de acasă se impacientează atunci când nu mai pot să-l contacteze pe celular, ştiind că tăcerea lui nu se poate justifica prin nimic. Poliţia nu poate da nicio explicaţie, nu mai mult decât pot nişte ţaţe cu mâna dusă ruşinos la gură. Este urcat în avion cu cătuşele la mâini, după ce i se pune în vedere că dreptul de a reveni la un proces poate fi pierdut dacă nu-şi plăteşte singur biletul. În lunile ce vor urma, cei din România se vor izbi de refuzul autorităţilor române de a le permite accesul la dosar. Terorism. În urmă, afacerea s-a gripat pur şi simplu, cu stocuri de marfă nevândute, cu parteneri care au refuzat să-şi mai onoreze datoriile, nu mici. Faliment provocat de reprezentanţii statului. Reprezentanţii Camerei de Comerţ a Turciei în România au înaintat o plângere, cerând explicaţii pentru cele suferite de conaţionalul lor. Au fost ignoraţi.

Probabil că vă aşteptaţi să vă povestesc o tragedie, sau despre cum poate mecanismul Puterii să macine destinele unor oameni. Nu. Poate altădată. Mai bine niciodată. După o perioadă de suferinţă, e adevărat, M. şi-a redeschis afacerea la Debreţin, în Ungaria, la câţiva kilometri de graniţa română. Acolo preţurile de desfacere erau chiar mai bune decât în România, iar ceea ce a pierdut închizând aici a recuperat dincolo. Vorbea suficient de bine ungureşte ca să nu aibă nevoie de mari eforturi de adaptare. Soţia lui a trecut în fiecare sfârşit de săptămână graniţa împreună cu fetiţa. Vorbea şi ea ungureşte, ca mulţi dintre românii din Ardeal, aşa că după o vreme s-a mutat în Debreţin.

Toate astea până mai ieri, când am aflat de la un prieten comun, turc şi el, că M. s-a întors la Cluj. Se ţinuse de cuvânt: dăduse în judecată Statul român la Curtea de la Haga pentru mascarada căreia îi căzuse victimă, şi câştigase procesul. Se anulase interdicţia de revenire pe teritoriul României, şi bănuiesc că “misterul” dosarului se lămurise acolo unde vrăjelile cu secretomania n-au mai ţinut. Mă bucur. Şi abia aştept să dau de el. Mai am o curiozitate, pe care până la urmă am să mi-o satisfac: vreau să ştiu cât a cerut despăgubiri omul care a fost nevoit să-şi ia un bilet dus simplu până în Ankara, din moftul unui funcţionar care a avut nevoie de activitate. Cred că este o sumă cu vreo cinci zerouri. Cine a zis că terorismul nu este o activitate scumpă în România?

Păpuşa masculină vs. Dorul m-o d’ajuns

Cică zilele trecute pe un post s-a trezit vorbind de-alde Carmen Şerban despre cântecele lui Ştefan Hruşcă. Şi cică mustăcea manelista, că prea e fidel bardul versului din străbuni, ba că ei i-a plăcut întotdeauna să inoveze, ba că moşii scriau cu agramatisme, pe care ea, care cântă, e drept, manele, pentru că n-are încotro, le-a corectat de fiecare dată când le-a găsit... Halea-halea...

Printre colindele lui Ştefan Hruşcă este o piesă de-o frumuseţe stranie, care începe ca un sfârşit şi continuă agonic... Dorul m-o d'ajuns... E atât de frumoasă că-mi taie respiraţia, e atât de îmbătătoare că n-am izbutit niciodată să-i înţeleg versurile, e o picătură de sublim care-mi vine de dincolo de timp, din vremurile când dorul d’ajungea şi răpunea pe dealu’ cu stânjenii...

Pe sidiul de “colinde” al manelagioaicei e regurgitat o făcătură numită Păpuşa masculină. Acum, am să fac exact ce-am făcut despre avortul lui Mungiu, fără măcar să catacdisesc să-l văd, şi-anume am să spun că-i vorba despre o operă prostească. Dacă cineva îmi reproşează că nici măcar n-am binevoit s-ascult maneaua, promit să-l privesc cu milă...

No, biiñe! (încercare de sinteză politică)

N-avea rost să scriu “analiză” pentru că, propriu-zis, nici nu poate fi vorba de aşa ceva. De fapt, ceea ce contează cel mai mult într-o “analiză politică” este exact sinteza, fulguraţia care stă la baza textului şi pe care, din pur convenţionalism, “analiştii” ne-o zic pe undeva pe la final. Eu n-o să ma încarc cu asemenea farafastâcuri, şi-am să zic ciobăneşte ceea ce oricum e evident pentru toţi cei care nu regretă stupid că n-a ieşit pasenţa cu uninominalu’, şi anume că românul s-a lehămetit de clica de la Putere.

În 1990, de Duminica Orbului, a fost coadă la vot. Era pe bune. În 1992 şi 1996 am fost ciopor să-l votăm, care pe Constantinescu, care pe Iliescu. Era o miză, naţiunea se încleştase cu mâna pe ştampilă. Prin 2000 (parcă) Iliescu a păpat voturile celor care se îngrozeau de ideea că Vadim ar putea deveni preşedinte. A fost alegerea celui mai mic rău, votul înţeleptului. După care registrul a virat brusc în parodie. Bombonel sau Marinarul? Doi tipi cu dosare penale, unul pentru termopane, altul pentru vânzarea flotei. Hazul s-a dus. Vai, unde sunt votările frenetice de anţărţ?

Ideea uninominalului s-a dorit o injecţie de seriozitate din partea Puterii. Băi, populime, îi veţi controla pe zgubiliticii ăştia de senatori care dorm în fotolii, că doar voi îţi plătiţi. O sămânţă de adevăr există în toată chestia asta: da, noi îi plătim pe ei să negocieze ca Tândală cu Uniunea Europeană norme şi legi care să mutileze tradiţiile Satului Românesc. Noi i-am plătit ca ei să facă legi prin care ciobanii sibieni să-şi vândă brânza în sat, iar românul să umble cu bazooka după porc prin ogradă! Cât despre control, asta e o gogoneaţă pentru care trebuie multă carte proastă la bază ca s-o şi crezi.

Uninominalul e în fond o gogoaşă rumenită dar goală pe dinăuntru. Şi asta pentru că numele aleşilor va fi propagat ca şi până acum, prin mass-media. Iar cine controlează mass-media, ca şi până acum, va controla şi opţiunile electoratului. Nu cred că mai are sens să spun că mass-media NU este controlată de popor, ci de o mână de oameni care au astfel posibilitatea să decidă opţiunile românului.

Uninominalul mult visat e doar o altă formă prin care NU funcţionează democraţia. În SUA, el nu a putut împiedica începerea războiului din Afganistan sub pretextul căutării unui singur om, şi al celui din Iraq sub pretextul căutării unor arme care nu au mai fost niciodată găsite. El nu poate nici acum opri războiul, în condiţiile în care mai mult de jumătate dintre membrii Congresului sunt formal împotriva lui. Legi care dau puteri cvasi-discreţionare asupra cetăţeanului (Patriot Act) n-au putut fi împiedicate de votul uninominal. Şi atunci, de ce să ne gândim la artificiul ăsta ca la o acadea de lins? Este cineva tembel?

Cât despre europarlamentare, mă tem că există deja norme care fac în mintea multor români conexiunea dintre Uniunea Europeană şi planul ceauşist de distrugere a Satului Românesc. Una dintre ele o cunosc în mod nemijlocit: începând cu 1 ianuarie 2008, ţăranii nu vor mai avea voie să crească pe lângă casă mai mult de 10 găini şi un porc. Dacă ai 20 şi 2 purcei, rişti să te vezi cu animalele confiscate. Desigur, cine doreşte mai mult, trebuie să-şi deschidă fermă în afara localităţii. Deci ţaţa Frosa, care creşte liniştită 50 de păsări şi doi purcei (unul pentru Crăciun şi altul pentru Paşte), ori îşi schimbă complet strategia de producţie, ori de la 1 ianuarie 2008 e infractoare. Desigur, faptul că are pensie de 10 lei după o viaţă de lucrat la colectiv şi îşi duce zilele de pe urma ouătoarelor şi a grohanilor nu contează pentru Uniunea Europeană. Problema nu se pune strict în termeni de găini şi de porci, ci în manevrarea unei pârghii care să impună cu forţa schimbări masive şi ireversibile de mentalitate. Arma aleasă este cea a înfometării. Cineva, undeva, a decis să înlocuiască satele cu ferme de mass production, terminând concomitent cu agricultura ecologică românească (da ştiu, sapa e urâta, dar e perfect ecologică).

Mai trebuie să explic de ce ţaţa Frosa a preferat să stea pe sobă în ziua de alegeri, rostindu-şi lehametea cum numai în Ardeal se poate: No, bine, măi! lungind niţel i-ul din bine şi înmuind apăsat spanioleşte n-ul...

Pană de vocabular

Unul m-a sunat zilele trecute să-mi spună că i-a căzut... turbina de la motor, dacă bine ţin minte şi deduc, având omul motor turbo. Ghinion, pană de motor. Alţii intră în pana prostului şi ies la şosea cu sticluţa, să urnească hardughia. Mai e pana de curent. Eu zilele trecute am intrat în pană de vocabular.

Haideţi să vă explic oarecum tărăşenia. Sunt un mare iubitor de dicţionare. De fapt, marea forţă a bibliotecii mele pe hârtie (despre biblioteca mea pe dvd-uri discutăm altă dată) sunt chiar dicţionarele, pentru care dau bani fără regret. Şi nu numai că le cumpăr, dar le şi utilizez de se înnegresc paginile. Mai mult, sunt un om metodic, şi-mi notez cuvintele pe care le studiez, după care fac eforturi şcolăreşti să le reţin, repetându-le, alcătuind cu ele propoziţii, asta după ce le clasez în diverse categorii: cuvintele în franceză, cele în italiană, în... mă rog, alea-alea. Şi cu toate astea am avut surpriza de a intra în pană de vocabular...

În urmă cu ceva luni am fost la un cămătar, să cumpăr nişte bani. Cămătarii, oameni cu firmă, germani de soiul lor, mi-au vândut nişte bani cu dobândă fixă. Am mustăcit eu la vremea aceea, aşteptând o scădere a cametei în acord cu nivelurile europene, dar am muşcat oferta. Fix, toată lumea ştie ce înseamnă: bătut în cuie. Nici nu creşte, nici nu scade. Neclintit, imobil, imuabil. Blocat.

Numai că zilele trecute cămătarii mi-au trimis o scrisoare în care mă anunţau că din noiembrie plătesc mai mult. Păi cum aşa, că parcă era fix? Îmi amintesc vag c-am semnat un contract. Îl citesc. Văd că e fix. Mă uit în dicţionar, reverific sensul. Iau din nou contractul, unde văd că există un “dar”. Care mă trimite la articolul zece. Acolo aflu că totuşi, dacă banca îşi creşte cheltuielile, creşte şi dobânda. De scăzutul cheltuielilor nu scrie nimic, doar e dobândă fixă, nu e clar?

Având mai puţin de 35 de ani, statul mi-a oferit zilele trecute o pensie privată cadou. Pensia mea, numai a mea, m-am gândit eu, imaginându-mi fain-frumos un nuc, la rădăcina căruia să îngrop un boţ-chilimboţ de aur, din care să rup câte o bucăţică atunci când preţul gramului va fi 400 de euro, şi să trăiesc nemaipunând mâna pe nimica, doar eu şi cărţile mele. Păi cică nu. De fapt, pensia privată înseamnă să dau banii unor cămătari care să mi-i împrumute cu dobândă fixă până mi-i restituie la pensie. Dacă asta nu e pană de vocabular, atunci ce e?

Dar staţi aşa, am găsit soluţia. Deschideţi DEX-ul la cuvântul “fix”, şi modificaţi definiţia adăugând la “invariabil, imobil, static, nemişcat, imuabil” stringul care este: “dar care poate creşte în caz de creştere a cheltuielilor, fără ca asta să însemne implicit că scade în caz de scădere a cheltuielilor”. După care mergeţi frumuşel la adjectivul cu patru terminaţii “privat” şi tăiaţi prostia de acolo pentru a scrie: “de care se ocupă un terţ, în virtutea legii”.

Aţi făcut toate astea? Da? Acum e bine, v-am depanat.

Dilemele lui Bucurenci

Am cunoscut o mamă care zicea: “Am doi băieţi, unul învaţă, celălalt mănâncă.” De fapt, mâncau amândoi şi învăţau amândoi, dar unul era performer la şcoală dar slab ca un ţâr, celălalt o lua mai moale cu cartea, dar cerea tot timpul supliment la masă... Mama însă, deh, mamă!, lua totul în tragic. Timpul le-a vindecat însă pe toate: cel care învăţa a ajuns la maturitate să cântărească vreo 90-100 de kilograme, în vreme ce mâncătorul a învăţat o sumedenie de chestii utile. Iar dilemele mamei s-au dus...

Mi-am amintit de asta citind editorialul lui Dragoş Bucurenci: Ich bin ein bulangiu. Îmi cer scuze că întrerup comentariul meu aici, chiar înainte de a-l trasa cât de cât, dar trebuie să mă refugiez în spatele unor cuvinte pline de ură: “perversiune”, "deviaţie”, “degeneraţi”, “poponari”, “bulangii”. Gata. M-am refugiat puţin, dar acum revin ca să dezbatem fariseic sursele culturale sau genetice ale homosexualităţii. În ce lovim prima oară, în genetic sau în cultural? Păi, mai bine în religios, că eu oricum nu prea ştiu ce e aia cultura şi la ce e bună.

Toate religiile lumii interzic homosexualitatea. Gata, aţi văzut ce simplu a fost? Un fariseism scurt, dar vioi.

Cu geneticul e mai complicat, pentru că anumite bâte sunt încoţopenite adânc în baltă, de nu le mai scoţi nici cu zece scafandri. Ideea că homosexualitatea e condiţionată genetic e o superstiţie de mare circulaţie. La baza ei se află erorile psihanalizei, care situează răspunsurile la problemele noastre în infrauman. Astăzi e foarte uşor de convins lumea că damnarea are forma unui cromozom. Adică a unui scârlibonţ în formă de doi homosexuali înciotaţi. Dacă ar fi aşa, atunci nu m-ar mira să găsim un cromozom al crimei, şi să eliberăm toţi criminalii, unul al minciunii, şi să deculpabilizăm minciuna, şi unul al corigenţei la franceză, care să mă oblige pe mine să trec tot poporul, nu? Gata, nenea Bucurenci, am dezbătut fariseic şi chestia cu genetica. Vai, am găsit un cromozom pe jos, nu e al tău cumva?

Mai aflăm din articolul preaziaristului că Platon, Shakespeare, Michelangelo şi Ceaicovsky au fost “bulangii de geniu”. E un efect stilistic pe undeva, nu ştiu care, că-mi seacă mâna să răsfoiesc volumele de retorică pentru a afla că Michelangelo era homosexual. Cu Platon e clar, a scris despre homosexualitate, deci era homosexual. Logic. Despre Shakespeare nu mai vorbim. A fi sau a nu fi homosexual. Suntem cu toţii la curent. A mai rămas cineva? Aaa, Ceaicovsky. Staţi să dau un sărci pe net, să văd vreun site care să mă asigure c-a fost şi ăsta. Wikipedia. Mda. Neserios homosexual Piotr Ilici, care căuta o căsătorie cu o femeie, ceva stabil. Slăbuţ. Nu-l văd mărşăluind prin Piaţa Roşie cu homarul gol, mândru de identitatea lui. Pentru unul care a compus cu atâta claritate Concertul pentru Pian nr. 1, opus 23, preferinţele lui nu se opresc cu claritate nicăieri. Oricum, lista e timidă. Ştiu site-uri prohomo care-şi arogă în lista de glorioşi înaintaşi pe David, Solomon, Iisus Hristos şi dinastia împăraţilor Ming.

Mai încolo, argumentul că “Hristos a predicat în compania prostituatelor” e bun de tot. Alo, nenea Bucurenci, Iisus s-a născut între un măgar şi un bou. Dacă ar fi fost o chestie esenţială, atunci bisericile erau concomitent şi staule, pentru economie de spaţiu. Iar dacă apropierea de prostituate s-ar fi făcut pentru că ele erau prostituate, şi ca ele să rămână prostituate, atunci mănăstirile ar fi fost concomitent bordeluri. Oricum, a fost înviorător să citesc aberaţii à la Bucurenci. Că frumos mai îmbrobodeşti, maică! Mai e puţin şi ne explici că obezitatea se trage din miracolul înmulţirii pâinilor şi ai peştilor, teolog de cartier ce eşti...

În cele din urmă, preaziaristul are o dilemă. Cum e mai bine: nazi sau homo? Soluţia pe care o propun eu este: girafă. Am zis bine?

Identitatea băţ a românilor

Lui Emil Cioran i s-a făcut rău de români şi de identitatea lor debilă. A văzut în faţa cu care ieşea neamul său în lume: decadenţă, vegetare şi destin ratat. Atributele identităţii româneşti sunt, în opinia lui, “servitute, resemnare, umilinţă”. A fi român înseamnă a trambala pe mapamond o imagine second hand. Visa voiniceşte că poporul lui ar putea într-o zi, prin cine ştie ce complicată schimbare la faţă, să-şi aroge o identitate tare, plină de “prospeţime biologică” (adică tipică pentru un predator), vitalitate, cruzime, lipsă de scrupule.

Ei bine, felicitări Milică, visul său s-a realizat! Ei, nu chiar aşa cum credeai tu, n-am cucerit pe nimeni, de fapt, nu de capul nostru, dar stai pe pace, suntem alături de cei mai buni şi-i călcăm în picioare pe toţi cei slabi şi inutili. Noua identitate a românilor s-a manifestat întâi prin alianţa cu Hitler, mda, probabil că acolo n-aveam de ales, dar aşa s-a spart gheaţa. Apoi am fost aliaţi cu sovieticii, hm, pe jumătate, pentru că de fapt eram cuceriţi militar, dar trendul s-a instalat, e bine, nu? Azi, gata, suntem aliaţi cu americanii. Băţ, nu? Am făcut Afghanistanul, Iraqul, şi acum ne pregătim să-i facem şi pe perşi, că aşa am văzut într-un film. Cucerim planeta. Nu singuri, după cum ziceam, dar esenţialul e că suntem în mijlocul evenimentelor, hai, Milică, mărturiseşte că te simţi bine să fii român, poţi renunţa la identitatea aia fandosită franceză. Avem pentru tine o identitate solidă, erectă, nemiloasă, vânjoasă, lipsită de scrupule. Băţ Rupem tot.

Azi în Cotidianul, o fătucă pe nume Oana Popescu, a publicat un material. Desigur, pentru asta-s făcute ziarele, ca să scrie fătuci intens alfabetizate câte-n lună şi câte-n Afghanistan, nu? Tanti cucoana a fost acolo, iar la întoarcere a comis textul, după care a înhăţat paralele, cu care probabil a cumpărat o cremă, să se hidrateze după soarele afghan. Tanti cucoana ştie perfect limba română şi mânuieşte abitir regula acordului dintre subiect şi predicat, la ce-ar mai trebuie să cunoască: civilizaţie orientală, istorie, doctrine politice? Fugiţi de-aici, astea-s pentru intelectuali păguboşi, pentru un ziarist epuizarea inteligenţei are loc la diferenţa subtilă dintre sau legat şi s-au dezlegat. Popeasca noastră e regula, nu excepţia. Hai s-o executăm în mod text, cum îi place fătucii...

N-am timpul necesar ca să fac comentariul stilistic al unui text siropos şi care ocoleşte indecent adevăratele probleme ale prezenţei NATO într-o ţară care nu a agresat niciodată, în nici un fel, o ţară a Tratatului. Nu. Voi ochi şi zdrobi strict minciunile grosolane, manipularea pentru gospodine pe care ne-o serveşte autoarea.

“Razboiul din Afganistan a fost deja pierdut, judecind dupa cele trei obiective cu care si-a justificat administratia Bush interventia din 2001: capturarea lui Bin Laden, inlaturarea de la putere a talibanilor, eradicarea productiei de opiu (si, implicit, a principalei surse de venit a teroristilor).” Dragă tanti cucoana, trăim în epoca internetului, eşti la două click-uri de infirmarea minciunii tale. Afirmi tembel că printre scopurile războiului prin care “şi-a justificat administraţia Bush intervenţia din 2001” se numără şi “eradicarea producţiei de opiu”. Ziaristă mică, dar talibanii de la putere eradicaseră producţia de droguri în ţara lor!!!

Martin Jelsma, în International Journal on Drug Policy, volume 16, issue 2, martie 2005, are un articol numit Learning Lessons from the Taliban Opium Ban în care afirmă că în primăvara lui 2001 “eficacitatea interdicţiei cultivării opiumului a fost confirmată dincolo de orice dubiu, şi a uimit comunitatea internaţională în epocă”. Îl citează pe Bernard Frahi, reprezentant al United Nations Office on Drugs and Crime (UNODC), care spune: “Este pentru prima dată când o ţară a decis să elimine dintr-o dată – nu gradual – aceste culturi de pe teritoriul ei.” Recapitulăm: prima oară în istorie (sub regimul Taliban) când o ţară (Afghanistan) a decis să reducă producţia de droguri la 0 (zero).

Câteva paragrafe mai jos, acelaşi Martin Jelsma scrie: “Scurta poveste de succes a controlării drogurilor poate intra în istorie şi ca unul dintre cele mai revoltătoare exemple de criză umanitară agravată conştient sub conducerea ONU.” UNODC a desfăşurat proiecte alternative pentru fermierii afghani, şi a promis talibanilor prin intermediul directorului executiv Pino Arlacchi o recompensă de 250 de milioane de dolari. În septembrie 2000 însă acelaşi Arlacchi a anunţat încheierea tuturor activităţilor UNODC pe teritoriul afghan, deşi talibanii îşi ţinuseră toate promisiunile. Bani ioc. Personalul UNODC a aflat de această decizie de la BBC. Abdel Hamid Akhundzada, preşedintele afghan al Înaltei Comisii Talibane pentru Controlul Drogurilor, spunea: “Am făcut tot ce trebuia făcut, punându-ne oamenii şi fermierii în mari dificultăţi. Aşteptam să fim răsplătiţi pentru acţiunile noastre, dar în loc de asta am fost recompensaţi cu sancţiuni suplimentare.” (Transnational Institute, 2001). 11 septembrie nici nu venise!

Tanti Popescu, puişorule, invazia americano-românească în Afghanistan a însemnat reluarea producţiei de opium într-o ţară care crăpa de foame! Nu trebuie să fii vrăjitor ca să găseşti texte despre aşa ceva pe internet, ajunge să să deschizi o fereastră Google şi să cauţi după stringul “taliban opium”. Dar nu care cumva să ţii morţiş să selectezi pagini în limba română, părerea mea!, că rişti să te opreşti în articole mincinoase...

Ce mai zice fătuca? Citim: “Intrind in Afganistan, Statele Unite si, ulterior, NATO si-au asumat sarcina - care, de fapt, nu le apartinea - de a aduce stabilitate si prosperitate intr-o tara care nu le-a avut niciodata. Iar acum, dupa ce erorile pe care le-au comis le-au scufundat si mai mult, asa cum singure au recunoscut, tot ce pot spera este sa iasa in mod cit de cit onorabil la suprafata.” Trebuie să fii incredibil de ziarist ca să scrii cu alcoolemia blajină că vreun război, nu cel din Afghanistan, unul oarecare, oricare, unul mic de tot, a pornit pentru ca ţara invadată să devină “stabilă” (gogoriţa cu “prosperitatea” e nebunie curată, mă fac că n-o observ). Curat orwelian, coană Popescu!

Ca mulţi ziarişti, cucoana noastră s-a dus la locul faptei şi a scris un material. A numărat câte etaje au clădirile din Kabul, s-a zgâit la maşinile “ultimul răcnet”, a fost cazată la Intercontinental şi a cumpărat detergent dintr-o piaţă cu “preţuri turistice”. Apoi s-a întors şi s-a aşezat la lucru. Dacă ar fi ştiut câte ceva despre talibani şi despre interdicţia coranică pentru tot ce amăgeşte minţile oamenilor (alcool sau droguri – al-khamr), n-ar fi lăsat să-i scape minciuna de mai sus. Dacă ar mai fi ştiut că Afghanistanul fusese producătorul nr 1 de opium, din care se extrage heroina – consumată de care ţări? aud? te pomeneşti că Uniunea Europeană şi USA... – ar fi descoperit una din cauzele intervenţiei intempestive într-o ţară lipsită de petrol... Dar ce să-i faci când reţeta celor mai multe articole este să scrii ce vezi şi doar ce vezi...

Sunt mândru că sunt român! Sunt mândru că cizma noastră apasă pe gâtul iraqienilor şi al afghanilor! Treceţi batalioane române Tibrul, cuceriţi Kabulul, rupeţi Iranul în două!

Gaza, pământul de nicăieri

În Gaza, un milion şi jumătate de oameni crapă de foame şi de sete. Gaza nu e un deşert, ci una din zonele cele mai fertile ale Asiei Mici, care a exportat timp de secole legume şi fructe, în special măsline. Azi, este însă cel mai mare lagăr de concentrare al Istoriei, organizat de poporul israelian, cu sprijinul deschis al usamericanilor şi al nostru, al europenilor. Temnicierii clamează ori de câte ori au ocazia că Gaza a fost “eliberată”, dar continuă să gestioneze unicul contact pe care această fâşie microscopică de teren o are cu lumea, lăsând legumele care se îndreaptă spre Egipt să putrezească la punctul de frontieră, furând taxele vamale ale palestinienilor, împiedicându-i pe bolnavi să ajungă la spitalele din Cairo. Gaza nu are aeroport şi nici port pentru navigaţie. Aşa au decis “eliberatorii” israelieni, că nu e voie. Gaza nu are curent electric decât câteva ore pe zi, iar petrolul vine din Israel. Petrolul iraqian nu are conductă directă spre Gaza, ci spre Haiffa.

Cu o densitate a populaţiei de cinci ori mai mare decât cea a Bangladesh-ului, unde se înregistrează cea mai mare densitate de pe glob conform statisticilor (care nu iau în seamă Gaza, pentru că Gaza nu există, ea nu se află nicăieri), Gaza este o... ceva fără nume, nu e ţară, nu e judeţ sau o formă de organizare administrativă, teoretic se află sub jurisdicţia Autorităţii Palestiniene, dar fantoşa asta politică e de tot râsul, cu un preşedinte măscărici care se ia în serios mai mult decât îl ia oricine de pe lumea asta. Gaza e, ca şi Cisiordania, o bucată de pământ care geme de oameni, rezultat al erorii istorice din 1948. Niciodată până atunci o adunătură de oameni politici nu a votat ruperea în două a unei ţări în favoarea unor colonişti, şi nici de atunci încoace. Tembelismul celor care şi-au imaginat că un asemenea gest va rămâne privat de consecinţe ar fi probabil unic la scară istorică, dacă n-ar fi dublat de tembelismul celor care de la alegerea Hamas încoace vor cu orice preţ să frângă cerbicea arabilor palestinieni. Asediindu-i, privându-i de curent electric, de apă potabilă, de hrană. Gaza este lagărul de concentrare şi de exterminare cu care sunt eu contemporan. Gaza este un Holocaust, este rezultatul deciziei asumate a unor oameni de a-i face pe alţii să dispară din Istorie, să renunţe la identitatea proprie, să devină sclavi pentru o fărâmă de pâine în două cu lacrimi.

Uniunea Europeană se vrea o democraţie. Poporul este consultat periodic cui îi încredinţează pentru viitorii ani destinul. Se promite mai multă pâine, bilete mai ieftine la circ. Toată lumea crapă de mulţumire gâdilăcioasă. Politica externă nu se discută. Nici un referendum nu s-a organizat pentru subiectul: “Îi mai înfometăm pe cei din Gaza pentru că vor să găsească în Islam resursele rezistenţei lor la Ocupaţie?” Nu. Ar fi prea scump. Inutil. Îi înfomentăm deci.

Democraţia responsabilizează poporul. Nu mai poţi spune că trăieşti în democraţie şi n-ai drept de decizie. Războiul din Afghanistan, cel din Iraq, ştrangularea Teritoriilor Palestiniene, toate sunt pe umerii noştri, ai oamenilor liberi să alegem ce este mai bun pentru noi şi pentru omenire. Sângele celor ucişi e pe mâinile noastre, fiecare îmbucătură în plus pentru noi e furată de la gura unui palestinian care rabdă de foame pentru că noi am decis asta. Ar trebui să ne dezbătăm odată din iluzii, noi, euroamericanii, suntem predatorii planetei. În urma jucăriilor noastre hipertehnologizate rămân munţi de cadavre. Furtul şi crima sunt actele pe care ştim cel mai bine să le facem. Lagărul de concentrare este modul nostru de a pune în practică ingineria sociologică. Poluăm cu fiecare expiraţie. Civilizaţia noastră este o formă clară de cancer, care acum, ajunsă la o hidoasă metastază, ameninţă să omoare organismul pe care îl parazitează. Iar suferinţa atroce a Gazei e lecţia zilnică ce ne învaţă că Răul este cu putinţă.

UE şi USA au decis reluarea ajutorului pentru palestinienii din Cisiordania, după ce Hamas a proclamat controlul asupra Gazei. Cei care cândva au hăcuit Palestina în două au decis să mai plătească puţin din eroarea de atunci. Pentru Gaza, nimic. Să crape de foame şi de sete. Gaza e pământul de nicăieri, nici măcar în Palestina nu mai este loc pentru ea... În ce mă priveşte, mi-e o imensă silă să constat că şi atunci când facem ceva corect, o facem în modul cel mai mizerabil posibil.

Viva la revolución para siempre!

Staţi puţin să caut din ochi un perete, că nuca o am în dreapta, gata de trântit: mă declar fanul lui Hugo Chavez. Mă declar admiratorul fără rezerve al unuia din puţinii oameni politici de pe planetă care nu ezită să-i ridiculizeze pe naziştii de la White House, să fugărească din ţara lui multinaţionalele fără neam şi fără lege, să întrerupă legăturile diplomatice cu Israelul în urma bombardării lagărului de concentrare din Gaza şi a invadării Libanului în timpul verii lui 2006. Îi urez succes în iniţiativa creării Băncii Sudului, alternativa la instrumentele postcolonialismului euro-american: pseudo-Banca-Mondială şi FeMeí. Acum, Hugo Chavez a refuzat să reînnoiască licenţa de funcţionare a unei televiziuni, RCTV.

De mult nu mă mai necăjeşte modul în care este prezentat unul din preşedinţii sud-americani care beneficiază de suport popular real. Ba clown, ba dictator însetat de putere, asta e tot ce ne poate oferi mass-media românească. Discursurile lui anti-Bush ne sunt servite drept forme de nebunie trecătoare. Discursul lui la ONU din 20 noiembrie 2006, mostră de logică şi de bun simţ, nu a ajuns în presa românească. S-a decupat doar afirmaţia lui Chavez că “el diable” (Bush) a fost pe acolo, şi că în urma lui a rămas un miros de sulf, la care sala a râs. Atât. Nici ideile, nici acuzaţiile la adresa crimelor de război americane, nici aplauzele diplomaţilor Adunării Generale. Nu cadrau cu “imaginea” personajului, aşa că au fost suprimate. Totuşi, nu sunt supărat. Am ajuns demult la concluzia că majoritatea ziariştilor sunt idioţi, îndeosebi cei din televiziune, cei care transmit “realitatea aşa cum este ea”, nu-i aşa?

De câteva zile presa mondială abundă în acuzaţii la adresa preşedintelui venezuelean Chavez. Atentat la libertatea cuvântului! De ca şi cum reînnoirea licenţei de emisie a unei televiziuni ar fi un drept implicit al televiziunii respective, fără nici o datorie. De ca şi cum posesia instrumentelor de împrăştiere în masă a cuvintelor ar aduce cu sine şi libertatea, fără nici un efort şi pentru totdeauna!

Hai să stăm strâmb şi să judecăm drept: unde este libertatea cuvântului în “Din dragoste”? În megaposibilitatea etalării chiloţilor sufletului pe la nasul naţiunii? Unde este libertatea cuvântului în “De trei ori femeie”? sau în “Duminica în familie”? Libertatea ca o femeie cu cetăţenie israeliană să-mi ureze mie Crăciun fericit, în condiţiile în care ţara căreia ea i-a jurat fidelitate interzice accesul cetăţenilor palestinieni din Gaza la Liturghia de Crăciun din Bethleem? Deh, ce să-i faci, doar nu facem rating cu creştinii arabi, facem cu cei din România... Ce-ar pierde poporul român dacă s-ar închide o televiziune două acolo, pentru emisiuni cretinoide, pentru propagare în masă a subculturii, pentru imoralitatea filmelor difuzate, pentru arta proastă promovată? Staţi să mă gândesc... ce-ar pierde... ce-ar pierde?... Ştirile de la ora 5! Aşa-i c-am ghicit? Universitari şi psihologi au tras deja un semnal de alarmă în privinţa efectelor perfide şi nocive, de drog dulce, pe care îl are televiziunea în anihilarea intelectuală a copiilor. De ceva ani constat la elevii mei recrudescenţa lipsei de concentrare... Şi totuşi, în societatea noastră schizoidă nimănui nu-i trece prin cap să închidă spălătoriile automate de creiere pentru batjocorirea tuturor criteriilor de valoare...

Dar nu pentru asta a stricat Chavez târgul cu RCTV. În 2002, în timpul unei lovituri de stat susţinute de americani, venezuelienii au coborât într-o proporţie formidabilă în stradă, în sprijinul preşedintelui lor. Se vorbeşte de manifestaţii care ar fi atins 2 milioane de oameni. Ei bine, în exact zilele acelea, RCTV a transmis... desene animate. Da, ştiu, libertatea cuvântului, cum să nu? A cuvântului celui care decide ce anume trebuie să vezi tu la televizor! Îmi amintesc de o caricatură pe care am văzut-o în anii studenţiei într-un album, una din acele lucrări ale cărei încărcătură ideatică îi permit să fie transmisă şi altfel, de exemplu, povestită. Am să povestesc deci imaginea aceea, cine spune că numai romanele s-ar preta ecranizării? Un omuleţ fără trăsături specifice, cu o traistă de mâncare, traversează o stradă pustie, între blocuri care îl domină. De undeva de sus, o voce fără chip îi aruncă: “N-ai să apari niciodată la televizor!” Omuleţul fără trăsături specifice e terifiat, viaţa lui pare să se termine acolo. Viaţa unuia care şi-a făcut un scop în viaţă în cele 15 minute de celebritate. La televizor, desigur, singurul loc unde se dă celebritate la cei suficienţi de norocoşi ca să ajungă acolo.

Ei bine, n-am să ajung niciodată la televizor. Pentru mine nu e fatalitate, e o decizie. Nici tu, care mă citeşti acum, n-ai să ajungi acolo. Diferenţa între mine şi omuleţul lui Wolinski (sau Plantu?), este că mie mi se rupe. Sper că şi ţie, iar dacă încă nu, a venit momentul să ţi se. Şi asta pentru că la televizor nu apar cuvintele tale în virtutea libertăţii lor, nici ale mele, ci ale cuiva care decide ce anume trebuie să spună chipul meu/tău pe sticlă. Iar atunci când cuvintele intră în pană, în faţa eşecului ingineriei sociale, se difuzează desene animate. Ca în Venezuela. O echipă irlandeză a făcut un documentar cu titlu semnificativ despre lovitura de stat din aprilie 2002: The Revolution Will Not Be Televised. E foarte uşor de găsit pentru cel care-l caută. Cei care-l vor viziona vor cântări şi singuri cât mai rămâne din libertatea cuvântului sub dictatul ratingului şi a acumulării mass-mediei în mâna câtorva oameni pe toată planeta.

Mi-am început textul căutând un zid pe care să trăznesc o nucă. L-am scris cu sentimentul zădărniciei gestului, oricum lumea se va spăla pe creier cu televizorul atâta timp cât vom avea curent electric. Inclusiv tu, care m-ai citit şi pe undeva mă aprobi, eşti pierdut pentru asta, ţi-a intrat televizorul în sânge, îl asociezi cu calmul şi cu relaxarea. Dar ştii de ce îmi pare rău în toată tevatura asta cu Chavez? Că nu se face primăvara cu o singură floare...

De ce profesorii sunt prost plătiţi

Într-o zi, un coleg francez mi-a spus adevărata cauză pentru care profesorii sunt prost plătiţi. Pentru că în Antichitatea greco-romană, această meserie era exercitată de sclavi instruiţi.

Ma bucur din nou (a câta oară?) că m-am născut într-o civilizaţie inspirată de lumea greco-romană, în care oamenii liberi detestă să se ocupe cu transmiterea cunoaşterii.