Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (III)

Se dau propoziţiile:

Evul Mediu a fost o epocă întunecată. Poliţiştii sunt foarte tâmpiţi, dau întotdeauna kiks când trebuie să înşurubeze un bec. La doctor trebuie să dai, altfel te lasă să mori. Profesorii se descurcă: fac meditaţii.

Cerinţă: ce au în comun toate aceste construcţii? Răspunsul la coada manualului.

Afirmaţiile de mai sus au fost numite idei-de-gata. Sau idei de-a gata. Idei prefabricate. Idei pe care toată lumea le ştie, toată lumea le repetă, toată lumea le crede. Repere care nu mai au nevoie de nici o testare, la care toată lumea se raportează cu voioşie, uşor de reţinut şi obligatorii în “cultura generală” a tuturor. Nu trebuie să fii specialist ca să ai capul baniţă de idei de-a gata. Şi vai de specialistul care îndrăzneşte să contrazică vreun sfertodoct pe teritoriul unde el e şef, cel al ideilor de-a gata.

Or realitatea este că, la nivel intelectual, epoca modernă are motive imense să invidieze Evul Mediu. Pe lângă dezbaterile medievale la care participa un Bernard de Clairvaux – în Occident, sau un Shankaracharya – în Orient, talk show-urile noastre sunt nişte discuţii absolut cretine între puţoi nesupravegheaţi. Poliţiştii nu sunt tâmpiţi, nu mai tâmpiţi decât restul populaţiei. De fapt, cunosc poliţişti care sunt oameni cât se poate de manieraţi, cu caracter plăcut. Unii dintre ei au foarte mari calităţi şi constituie exemple pentru cei din jurul lor. În privinţa doctorilor, mulţi nu iau şpagă pentru simplul motiv că nu au de la cine – nu toţi cei care au făcut medicina sunt chirurgi! Serios: cine a dat vreodata bani la dermatolog? Mai ştiu medici care-şi tratează bolnavii gratuit, şi nu vorbesc de exemple din marea literatură universală. Ştiu din surse foarte apropiate de un medic care, atunci când unul dintre pacienţi i-a zis că n-are bani, i-a replicat liniştit: “Doar n-am să te dau acum afară”. Discuţia avea loc în cabinetul lui privat, pentru care plătea impozite. Timp de vreo doi ani pacientul respectiv a fost tratat în mod consecvent fără să plătească nimic, pentru că situaţia materială nu-i permitea asta. E drept, când a putut, s-a dus la doctor să-i dea totul retroactiv, evaluând îngrijirea din ochi, la vreo 500 de euro. Nici atunci medicul cu pricina n-a vrut să intre în amănunte, n-a căutat în nici o evidenţă, pur şi simplu a luat banii (pe un lung şir de consultaţii private, reamintesc) şi a zis că e bine. Marea problemă a ideilor-de-gata este că în practică se lovesc consecvent de excepţii...

Iar profesorii fac meditaţii. E una din multele idei-de-gata pe care dacă nu le ştii, vai de steaua ta, înseamnă că habar n-ai pe ce lume trăieşti. Adică eşti prost. Şi ce dacă profesorii au salarii mici, se descurcă ei, fac meditaţii. Toată lumea ştie prea bine asta, nu poţi face excepţie. Zilele trecute eram la Cinci femei în tranziţie, piesa Rodicăi Popescu-Bitănescu. Unul dintre personaje e o profă care, la o seară între femei, îşi aduce de corectat teze. Gazda îi zice: “Fii, tu, mai generoasă!” Profa bagă replica: “Şi cine mai vine la meditaţii?” Auzi-auzi, deci profii pun note intenţionat mai mici, ca să facă bani acasă, într-un sistem paraşcolar, nu? În urmă cu ceva ani citeam într-o schiţă literaroida cum profesorul Ionescu le pune note slabe elevilor 1, 2 şi 3, cărora le recomandă apoi să meargă să facă meditaţii cu profesorul Popescu. El nu, nu se ocupă aşa ceva, cum v-aţi putut gândi. Apoi profesorul Popescu îi dă telefon profesorului Ionescu ca să-i confirme că au început meditaţii, prilej cu care profesorul Ionescu îl asigură că le va da lui 1, 2 şi 3 câte o notă mai bunişoară, ca să vadă părinţii “ce progrese au făcut”. Apoi îl întreabă dacă e rost de noi aranjamente pentru săptămâna viitoare.

Nu mai ţin minte cine a scris bucăţica asta tembeluţă, sigur este vorba despre un scriitor, cum altfel? Ideea este însă interesantă: un profesor pune note proaste, pentru a trimite copiii la meditaţii cu un confrate. Serviciul e reciproc, noi cu drag ne umplem de bani. Ce eficace, ce odios! Există o singură problemă: dacă acest sistem perfect verosimil a fost pus vreodată la punct, el este excepţia, şi nu regula în învăţământ. Or, aşa cum pornind de la faptul ca există oameni care se deplasează în scaunul cu rotile, e periculos şi cu totul fals să se creadă că întreaga umanitate are nevoie de scaune cu rotile pentru a merge de colo-colo, tot asa e abuziv sa generalizezi de la un exemplu izolat.

Şi asta pentru că, principial, profesorii NU dau meditaţii. În ce mă priveşte, am zis clar, eu nu dau pentru că nu rezist, după şase ore la şcoală, să mai fac încă 2-4 acasă. În plus, de ceva vreme nici nu mai am nevoie financiar vorbind. Iar marea majoritate a colegilor nu sunt într-o situaţie diferită de a mea. Adică nu dau nici ei meditaţii, din diverse motive. Celor mai mulţi dintre profesori nu le solicită nimeni niciodată aşa ceva. Nimeni nu vrea meditaţii la sport, la muzică, la desen, la religie, de exemplu. Mai sunt un număr foarte important de discipline unde numărul de elevi care ar avea nevoie de pregătire suplimentară este atât de mic, încât se poate spune că există 2 profesori cu ceva meditaţii la 50 fără nici una: biologie, chimie, istorie, geografie, fizică. Nu dau liste exhaustive. Mai rămân româna şi limbile străine. Aici se mai fac. Nu cred că foarte multe. Şi nici cine ştie ce bine plătite. Dar se mai fac. Cu caracter de activitate sezonieră: în vacanţe şi în septembrie-octombrie nu sunt deloc. Ar mai fi vreo 8-9 luni pe an când treaba merge.

Cazul matematicii este cu totul special. Aici da, ştiu că se poate. Nu e obligatoriu, dar există cerere, şi profesorii de matematică fac “simultane” cu câte 4-5 elevi. Nu toţi profesorii, de acord, dar cei mai mulţi, dacă au disponibilitatea, pot face bani frumoşi acasă. Însă profesorii de matematică nu sunt norma, ci excepţia în lumea didactică. Şi în mod cert nu toţi îşi pot rotunji veniturile astfel, ci şi aici concură o multitudine de factori care asigură reuşita: vechimea, spaţiul de care dispun, locul unde sunt titulari ş.a.m.d.

Aşadar, există o mână de oameni care fac bani din meditaţii pentru fiecare sută de cadre didactice, şi din mâna aceasta de oameni mai este câte unul care scoate bani buni, dacă este dispus să plătească preţul pentru această ocupaţie, adică să nu se ocupe aproape niciodată de copiii lui, să nu citească nimic, să nu studieze el însuşi decât cu preţul renunţării la ceasuri de somn. Nimic nu e gratis, cine-a zis contrariul? Pe baza unor exemple izolate şi absolut atipice s-a construit însă o idee-de-gata pe care toată lumea o stăpâneşte la perfecţie: profesorii se descurcă, doar dau meditaţii. Dacă faci tentativa s-o ignori cumva, să nu te miri dacă vei fi taxat cu agresivitate drept naiv...

Instrumente şi proteze

Trei dintre unchii mei au fost tâmplari. Doi dintre ei au avut ateliere de tăiat şi comercializat sticla. Fiecare şi-a făcut câteva rânduri de case, de la fundaţie şi până la instalaţia electrică. Au făcut parte, în perioada comunistă, din categoria rară a micilor meşteşugari care aveau voie să deţină propriile ateliere, pentru care Statul le percepea un impozit fix, în schimbul libertăţii nestingherite de a desfăşura activităţi lucrative.

Când eram copil, mă impresiona faptul că nu locuiau la bloc, ci la marginea oraşului, în locuri cu case şi grădini mare, unde oamenii ţineau încă animale şi aveau pomi. Azi însă, dacă stau şi mă gândesc, cel mai mult ma uimeşte o abilitate pe care, chiar dacă nu în aceeaşi proporţie, o aveau cu toţii: aceea de a evalua dimensiunile fără să se slujească de metrul de tâmplărie, "din ochi". Toţi trei puteau spune cu o toleranţă de 2-3 milimetri care sunt dimensiunile unui obiect, dacă niciuna dintre ele nu exceda 55 de centimetri. Unul dintre ei ştia din ochi să-ţi zică numărul de milimetri, dacă evaluarea se oprea undeva pe la 17 centimetri cu totul. Aveau ateliere mari, în care uscau cheresteaua şi îmbinau mobila, dar în care cea mai complicată sculă era circulara cu care debitau buştenii sau tăiau scândura de-a lungul. Au folosit toată viaţa instrumente care azi ar fi considerate rudimentare şi dispreţuite, iar când au ajuns în România aparatele complicate de azi doi erau prea bătrâni şi unul prea mort ca să aibă tragere de inimă pentru ele. Unchii mei s-au petrecut într-o lume în care meşterul nu rata nici un unghi drept şi nu monta uşile unui dulap una mai sus şi cealaltă mai jos, şi au făcut cu toţii avere bucurându-se de zilele în care peştii erau mici dar mulţi ca şi de cele în care veneau mari şi rari.

Zilele trecute am fost într-un supermarket. Mi-aş fi luat un storcător de citrice. M-am oprit în faţa unui robot de bucătărie, când vânzătoarea m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. Am pus-o să-mi explice cam ce face o chestie din asta. Păi cică toacă, lustruieşte, amestecă, zornăie şi apoi împrăştie artistic. Aha, zic. Şi de ce ăsta costă n lei în vreme ce ăsta tocmai ţ lei? Păi, cel de ţ lei toacă trei tone de frunze de salcâm pe minut, adică mult mai mult decât e foarte mult la cel de n lei. Aha, mai zic. Păi, eu nu gătesc pentru armata română, deci nu iau. N-am vrut să-i buşesc targhetul de vânzări, dar eu, când îmi propun să fac frişcă pentru tort folosesc zbanghina aia de-i zice tel, când fac maioneză tot cu telul mă joc, şi când amestec pentru clătite (aţi ghicit!), tot la biceps rotopercutez telul în compoziţia formată din ouă, făină, lapte, unt, esenţă de rom şi puţină sare.

Dar ceva tot am înţeles eu acolo în faţa monstrului acela de ţ lei: aveam în faţa mea o proteză. O prelungire monstruoasă a unui corp care trebuia, înainte de a o achiziţiona, să admită resemnat că fără ea e handicapat. Mi se propunea achiziţionarea unui pseudopod multifuncţional, hiper-rentabil şi ultra-eficace. M-am cutremurat. N-am cumpărat nici măcar un tel de rezervă, pentru situaţiile în care l-aş pierde pe cel pe care-l am deja. La ce bun? Pot bate frişca şi cu o furculiţă. Odată, în studenţie, am folosit pentru asta un creion, am muncit ceva mai mult, dar rezultatul a fost pasabil. Ştiu, o să-mi spuneţi, cu protezele se câştigă timp. Veşnica amăgire a tehnicii e promisiunea restituirii temporalităţii. Nu, mulţumesc, eu deja am pus deoparte o cutie de timp: nu voi învăţa niciodată cum se foloseşte un robot de bucătărie!

Religia e o chestiune pragmatică

Discutam zilele trecute cu un seamăn de-al meu (căruia riguros îi semăn şi eu) despre diferenţa dintre scopuri şi idealuri. Şi-i spuneam că, în ciuda a ceea ce se gândeşte îndeobşte, religia lucrează cu chestiuni eminamente pragmatice, deci cu scopuri. Cum aşa? Să te trezeşti înainte de ridicatul zorilor ca să te rogi, asta se poate faci, este deci un scop şi nu un ideal. O zi de post până la asfinţitul soarelui, fără apă şi fără pâine, este tot un scop. Lectura textului sacru, învaţărea limbii Revelaţiei, şi acestea sunt tot scopuri. Au saţ, le poţi atinge (fără să vorbim musai de lucruri palpabile, tactile), deci sunt scopuri. Diferenţa fundamentală dintre scopuri şi idealuri ţine de tangibilitatea lor: primele pot fi capturate şi domesticite, a doua categorie e vânare de vânt şi deşertăciunea deşertăciunilor. Egalitatea oamenilor este un ideal. Fericirea tuturor e din aceeaşi nefastă categorie din care fac parte: o lume mai bună, democraţia, drepturile omului. Pe scopuri te poţi urca şi de acolo, călare, scrutezi lumea. Idealurile au nevoie de un grădinar sisific, workaholic şi tembel.

Şi mai e un lucru. Religia are o funcţie strict utilitarista, e un vehicul, nu un capăt. Vocaţia ei este instrumentală, şi nu finală. Religia este o barcă menită să te ajute să treci Styxul, nu un idol căruia să i te închini. Comparaţiile între religii din care ar trebui să reiasă superioritatea uneia faţă de alta amintesc de bancul care se încheia cu concluzia: “Mercedesul meu e mai lung decât al tău”. Bărcile sunt bărci, atâta vreme cât îşi îndeplinesc menirea. Atunci când acest lucru nu se mai întâmplă, din vina vremurilor, bărcile iau apă şi se scufundă, dar oamenii pragmatici nu, pentru că întotdeauna se află la îndemână un alt vehicul cu care să traversezi Styxul.

Şi-ar mai fi ceva. Religiile sunt muritoare. Nu în Absolut, unde nimic nu moare vreodată, şi unde religiile se retrag ca nişte corăbii prea obosite într-un ostrov departe de furtuni, ci aici, pe pământ. Religiile trăiesc prin oameni, şi sunt viabile atâta vreme cât există suportul uman care să le actualizeze şi să le facă să strălucească aşa cum merită. Atunci când oamenii religioşi devin meschini, calculatori contabili şi trişori impenitenţi cu cele sacre, religiile se colbăiesc şi încep să pută, exteriorizând dimensiunea josnic-magică. Atunci şi doar atunci se ucide în numele religiei, se minte cu textul sacru în mână...

Obsesia “obiectivităţii”, sau credinţa în terţul inclus

Cu ceva săptămâni în urmă, un bun prieten cu solidă formaţie istorică, mi-a reproşat, pornind de la ceva răsfoiri ale paginilor de pe blogul Palestina, lacrima mea, că nu sunt obiectiv. Şi i-am dat dreptate, da, sunt absolut părtinitor. Sunt de partea celor cărora li s-a furat ţara, de partea celor ucişi mişeleşte de bogaţii care-şi permit să risipească banii pe tehnologiile morţii, de partea celor umiliţi, înfometaţi, alungaţi din Istorie.

Prietenul meu se supune, din nefericire, unor condiţionări universitare. A fi “obiectiv” ar însemna, conform nu-ştiu-căror-insipide-păreri-cu-greutate, să nu te implici afectiv în cercetare, nefiind nici de-o parte nici de alta. Să stai deoparte şi să reflectezi, cu alte cuvinte. Dacă această atitudine ar avea o acoperire oarecare, atunci ar trebui să poată fi probată şi în alte tipuri de situaţie. Să zicem că într-o zi am auzi că un hoţ a intrat în casa cuiva şi, nemulţumindu-se să-i fure gospodăreşte banii, i-ar mai da proprietarului şi o mamă de bătaie. Să mai zicem că proprietarul, neîmpăcându-se cu situaţia de victimă până la capăt, ar mai pune mâna şi el pe una-alta, un cuţit, un revolver, ce ţine omul în casă pentru situaţii din astea, şi l-ar atinge pe nemernic la mir. Cum ar spuna o analiză “obiectivă” într-o asemenea situaţie? Ne-am putea cumva forţa intelectul până într-acolo încât să afirmăm că hoţul a greşit, dar el nu trebuia nicicum transformat într-o victimă de către proprietarul coleric? Am putea oare afirma că proprietarul surprins în ale lui s-a dovedit lipsit de măsură atunci când i-a însângerat hoţului urechea, nasul şi i-a crestat pulpa dreapta spate? Ridicolul n-a fost prea des atât de tare încercat...

Ar fi bine ca de fiecare dată când ne vizitează supunerea pavloviană faţă de vreun precept la modă, să încercăm să-l probăm în lumina Revelaţiei. Nu cunosc vreun text sacru în care să apară cuvântul “obiectivitate”. Nu pot lua în serios superstiţiile lingvistice ale (post)modernităţii. Iar discernământul nostru trebuie să fie de natură apocaliptică: separând fără iluzii şi fără milă oile de capre. Nu putem fi concomitent de partea naziştilor şi a evreilor din lagăre, de partea israelienilor şi a palestinienilor ocupaţi. Iar a nu alege în astfel de circumstanţe nu înseamnă să fii “obiectiv”, ci, de fapt, de acord cu starea de fapt şi alături de cei puternici.

Lumea noastră nu-şi ascunde ura pentru filosofie şi dispreţul nătâng pentru logică. Obsesia “obiectivităţii” este simptomul ilogic al terţului inclus, aberaţia “credinţei” într-o a treia posibilitate acolo unde anticii şi medievalii afirmau fără putinţă de tăgadă că se aplică principiul terţului exclus: ori aşa, ori aşa, şi nicidecum altfel.

Cărţile despre dragoni şi balauri, sau ce ar trebui să ştii dacă ţi se întâmplă vreodată să te naşti pe Pământ

Înainte de toate ar trebui să ştii că dragonii şi balaurii nu sunt Tyranosaurus Rex (à propos, ce nume prost: Tiranul Rege, trebuie să fii om de neştiinţă ca să închipui aşa ceva!), şi nici alte niscai autobuze pe care le poţi vedea pe post de pokemoni în atlasele zoologice. Ba dimpotrivă, dragonii şi balaurii au exista aievea, şi continuă să existe până când lumea va mai catacdisi să fie.

Cumintele şi harnicul popor chinez, al cărui memorie consemnată scripturistic şi riguros organizată depăşeşte cu mult ceea ce euroamericanii numesc “Istorie”, ne-a lăsat o sumedenie de povestiri şi de aforisme despre dragoni. Într-un moment care ar putea coincide cu începutul Vârstei Sumbre, în Imperiul de Mijloc s-a produs o ruptură între tradiţia exoterică (ulterior cunoscută sub numele de confucianism) şi cea esoterică (numită o vreme taoism, înveşmântată mai târziu în formele buddhismului zen). O astfel de povestire foarte adevărată tocmai pentru că e neverosimilă, zice cum Kong-Zi, maestrul ceremoniilor Imperiului, s-ar fi întâlnit cu teribilul Lao Zi, autorul legendar al tratatului Tao Te King. Nu se ştie ce au discutat cei doi, nici măcar dacă au făcut mai mult decât să bea o ceşcuţă de ceai chinezesc, dar se spune că mai tânărul Kong-Zi ar fi exclamat la plecare pierdut: “Peştii înoată în apele mării, dar năvoadele îi pot prinde. Păsările zboară în înaltul cerului, dar săgeata le poate doborâ. Numai dragonul se ridică mai sus de nori, acolo unde nimeni şi nimic nu-l poate ajunge.”

Undeva în Cântecul Nibelungilor este consemnat episodul iniţiatic al luptei dintre Sigfried şi balaurul care păzeşte comoara piticilor. Sigfried izbuteşte să-l înfrângă, şi apoi se scaldă în sângele negru al fiarei, devenind invincibil, cu excepţia unui punct pe corp, acoperit din nebăgare de seamă de o frunză căzută dintr-un copac. Dar Sigfried nu înţelege că invulnerabilitatea lui e condiţionată tocmai de contrariul ei cuibărit pe umărul stâng, că ea nu poate fi totală, pentru că doar Dumnezeu este Cel Invincibil, şi nimeni altul. Iar această incapacitate de a-şi înţelege natura limitată în cele din urmă îl va pierde.

Fundamental, cărţile care cu adevărat merită citite sunt cele despre dragonul care se ridică dincolo de nori şi despre omorârea balaurului care păzeşte comoara piticilor. În viaţa mea am dat peste câteva, în jurul cărora mă învârt ca lupul în dosul stânei, şi dacă aş ceda tentaţiei să vorbesc despre fiecare dintre ele singurul lucru care ar sări cuiva în ochi este cât de puţine am priceput din ce-am citit. Iar dincolo de pudicitate omeneasca atunci când este vorba de puţina mea capacitate, mai este şi imperativul pedagogic formulat de rabinul Moise Maimonide, conform căruia nici celor înţelepţi nu trebuie să le fie explicate lucrurile în detaliu, ci doar trebuie să li se dea câteva puncte de pornire subtile, de la care cei aleşi vor parcurge singuri drumul...

Despre dreptul femeii de a dispune de corpul pe care nu-l are

În urmă cu câteva săptămâni parcă, un regizor român a luat niscai premiu pe la Cannes cu un film despre avort. Am scris atunci la cald un text prin intermediul căruia îi sfătuiam pe cei care se ambalaseră din cauza prezenţei româneşti pe Côte d’Azur să se mai relaxeze, festivităţile de acest gen având, pentru cei care n-au aflat încă, o încărcătură politică deloc neglijabilă. Şi m-am trezit cu o întrebare: dom’le, da' ai văzut filmul?

Nu. Nu l-am văzut. Nici de atunci încoace nu m-am executat. Şi totuşi, textul scris de mine era adecvat şi corect, continui să fiu convins. Şi asta pentru că nu m-a interesat dimensiunea artistică a operei lui Mungiu, ci cea ideatică. Iar ideea era aceea că dictatura nu permite cetăţenei să avorteze liber. Subînţelegând că da, democraţia şi libertatea permit avortul, vai ce grozav! Juriul de la Cannes a premiat, publicul a aplaudat şi uite aşa se construieşte gloria mundi.

Cei care cred ca am ceva mai bun decât să urmăresc timp de o oră şi jumătate spectacolul halucinant care se încheie cu aruncarea uno făt la tomberon sunt nişte simploizi. Asta ar însemna concomitent că trebuie să citesc toate volumele lui Proust ca să concluzionez că A la recherche du temps perdu este o mare mizerie (era să zic du temps perdu). Sau ar trebui să citesc toată creaţia lui Gide ca să tranşez acelaşi lucru şi despre el. Nu. Este suficient, arhisuficient să înţeleg de ce căutarea senzaţiilor subiective şi ideea gestului pur, gratuit, sunt două subproducţii "intelectuale" jenante şi ignobile. O anecdotă spune că un editor a primit reproşurile unui scriitor care-l acuza că nu i-ar fi citit manuscrisul pe care-l trimisese spre publicare. Pe ce cunoşti, întreabă editorul? Am lipit paginile optsprezece, nouăsprezece şi douăzeci, iar la întoarcerea textului acestea continuau să fie lipite. Dragă, a fost replica editorului, eu ca să mă conving că un ou este stricat nu am nevoie să-l mănânc până la ultima lingură. Filmul lui Mungiu, ca şi multe dintre creaţiile romaneşti ale secolului XX, este un ou împuţit. Şi pentru sentinţa asta ajunge ideea de la baza lui aşa cum decurge ea din lectura unor cronici laudative, nu e nevoie de vizionare.

Recent, undeva pe un forum s-a stârnit o dezbatere aprinsă în jurul acestei pelicule. Rapid inflamată şi compromisă de gesturi de-a dreptul disperate de construire a propriei imagini (cutare zice de exemplu că ştie patru limbi străine, ba altul că opt, cutărică zice că nevastă-sa îi doctor în filozofie, ş.a.m.d) contracarate de ironii şi persiflări din partea celor care nu se pot lăuda cu mai mult de patru clase temeinic parcurse. Asta e partea amuzantă a unei discuţii pe internet cu oameni care dispun de un bagaj de timp pletoric dar stăpânesc prea puţin pragmatica acestui tip de comunicare. Totuşi, revine adesea un argument pro-Mungiu (sau pro-avort, mă rog, cam acelaşi lucru): femeia are dreptul să decidă singură în privinţa corpului ei. Asupra lui merită adăstat preţ de câteva paragrafe, dar nu mai mult.

Oricât ne-am obişnuit, şi oricât de vehement ar caracteriza-o Constituţia (a noastră sau a altora), ideea de proprietate nu este foarte nouă pentru Om. Probabil că a început, într-o formă edulcorată, odată cu sedentarizarea păstorilor şi a vânătorilor. Adam şi Eva n-au avut proprietatea Raiului, ci doar uzufructul lui. Epopeile hinduse vorbesc despre un popor migrator, care vine din Hiperboreea şi se stabileşte în actuala Peninsulă Indiană. Nicăieri pe traseu nu se arogă stăpânirea vreunui colţ de pământ, iar acolo unde se aşează în sfârşit, proprietatea pământului este colectivă, transmisibilă din generaţie în generaţie şi imposibil de înstrăinat în cadrul unei înţelegeri comerciale.

Manualele de istorie ne-au învăţat că în Evul Mediu ţăranii erau legaţi de moşie. Ce omit manualele este că şi nobilii erau legaţi de moşiei. Pământul nu putea fi nici cumpărat, nici vândut, nici părăsit în numele unei “vieţi mai bune”. Nu pământul era al oamenilor, ci oamenii erau ai pământului. Satul şi vatra erau lumea, patria. În secolele XVII-XVIII pentru prima oară pământul începe să se vândă, adică să fie schimbat pe nişte hârtii. Ideea că ceva stabil şi cvasi-imuabil ar putea fi dat în schimbul unei convenţii valorice i-a şocat enorm pe oamenii acelor vremuri. Timpurile începeau să se lichefieze, erau primele note ale sarabandei capitalului.

Azi, pandantul acelei mutaţii în domeniul mentalităţii este extinderea proprietăţii asupra corpului. Comercializarea propriilor organe, avortul şi eutanasia se bazează toate pe aceeaşi premiză: cea a dispariţiei lui “a fi” în favoarea lui “a avea”. Sunt sigur că, ajunşi în acest punct, atât ateul cât şi credinciosul sunt de acord cu diagnosticul meu. Numai că unul îl va accepta ca pe o evidenţă, în vreme ce al doilea îl va respinge, împreună cu implicaţiile pe care le conţine.

Îmi amintesc că la o clasă de biologie din liceu, profesoara ne-a spus, cu tonul cel mai natural din lume, că deşi există nenumărate teorii care să explice viaţa, totuşi o explicaţie fără rest a viului, împreună cu un experiment care să conducă la apariţia vieţii din nimic nu există. A fost probabil prima şi ultima oară la vremea aceea când am luat cunoştinţă cu îndoiala epistemologică a postmodernităţii. La ce slujeşte un manual de biologie dacă primul şi cel mai important obiect de studiu al său ne este inaccesibil? Putem clasa, adnota, înregistra, putem să ne pierdem într-o indefinitate de detalii, dar lucrul cel mai important şi cel mai preţios rămâne un mister: viaţa.

Ei bine, ateul tranşează misterul înlocuind “a fi” cu “a avea”: nu contează ceea ce este viaţa, ceea ce este sigur este că o am. Reducând misterul la dimensiunea lui cea mai accesibilă, “dispare” şi monstruozitatea deciziilor de tipul eutanasiei (care devine un simplu "a nu mai avea viaţa") şi a avortului ("a nu permite cuiva să aibă viaţă"). Circumscrisă lui “a fi”, viaţa capătă sens prin moarte, redusă la “a avea”, viaţa e o marfă ca oricare alta, a cărei penurie nu e mai semnificativă ca un depozit gol.

Însă credinciosul nu se va împăca auzind că proprietatea înlocuieşte fiinţarea. Şi asta pentru că aceasta i se va părea o monstruozitate, o uzurpare, o catastrofă. Ceea ce este îşi trage validitatea de la Cel ce Este, în vreme ce ceea ce am ţine de manifestare şi de iluziile ei. Altfel spus, portmoneul nu are dimensiune ontologică. Din cel mai înalt unghi posibil, oamenii nu posedă nimic, nici măcar rodul mâinilor lor. Pericopa evanghelică a bogatului care, văzându-se cu hambarele pline, se îndeamnă pe sine spre petreceri, ni-l arată pe acesta murind în aceeaşi noapte (Luca 12, 16-20). Credinciosul ştie deci că înlocuirea lui “a fi” cu “a avea” e o escrocherie.

Ce mai rămâne în cele din urmă de pretentia femeii de a dispune de propriul său corp? Cam cât din planul bogatului de a se bucura de bogăţia sa...

Vulturul, furnica si Furnicul (parabola modernizata tare)

A fost odata ca niciodata un vultur ca toti vulturii. Adica dupa toate standardele speciei, cum nu se poate mai banal. Si cum zbura el, fara nici o tinta manifesta, bucurandu-se de soare, de vant, de baia de aer, dar nici de astea prea tare, ca doar asta facuse in toate zilele vietii lui pana in ziua aceea a vietii lui – vazu, asa, o stanca. Drept pentru care a zis, respectând legea cauzalitatii: uite o stanca.

Langa stanca respectiva era un musuroi de furnici. O mare lume a furnicilor. Adica, din punctul de vedere al unei mici furnici, o lume imensa populata numai si numai cu furnici. In acelasi moment in care vulturul emitea, la ani si ani lumina (conform stiintei furnicesti) butada de mai sus, o furnica se despartea cu inima stransa de lumea ei, pentru a investiga gogoloiul din vecinatatea musuroiului. S-a intors l-a sfarsitul unei vieti dedicate parcurgerii stancii cu harnicie si abnegatie, de dimineata pana seara, în lung si în lat. Spune-ne si noua ce ai vazut in tot acest timp, îi zisera furnicile ramase acasa. Am vazut o stanca, le-a raspuns cu emotie furnica-explorator, si a fost crezuta, nu atat pentru explicatii, cat pentru parul ei alb.

Dar setea de cunoastere a poporului furnicesc nu s-a oprit aici, periodic a trimis noi si noi furnici pentru a petrece ceva vreme pe stanca, una spre vest, alta spre est, cu consemnul de aceasta data sa analizeze o portiune precis delimitata, si sa se intoarca cu date in vederea centralizarii. Incetul cu incetul, vreme de mai multe generatii, lucrari stiintifice valoroase au inceput sa umple bibliotecile: „Contributii despre pata verde a marginii concave in unghi de 37 de grade”, „Asupra unor asperitati obtuze in preajma marilor muschi verzi”, „Ipoteze furnicoloidale despre forma concavitatilor acvatice din partea superioara” – si ma limitez sa le citez numai pe cele mai cunoscute.

Intr-o zi, un geniu neasteptat si cu totul improbabil se nascu in neamul furnicesc. I se spuse devreme: Furnicul, pentru curiozitatea iesita din comun cu care devora, una dupa alta, lucrare dupa lucrare, informatie cu informatie despre stanca. Cu adevarat, furnicile isi puneau toate sperantele in tânarul savant, care promitea sa lamureasca misterul stancii, despre care se stiau, în ciuda tuturor eforturilor, atat de putine lucruri.

Iar furnicul, dupa multa truda in biblioteci, convoca toata suflarea pentru a disipa misterul care-i apasa pe toti dintotdeauna: cu siguranta in voce si umor, ajutat de numeroase planse si un retroproiector, explica el ca, în fond, stanca era o superstitie a generatiilor anterioare, care simteau nevoia sa-si exteriorizeze angoasele sub forma unor elemente nestapânite ale mediului înconjurator ostil. Or, în mod practic, stânca nu avea cum sa aiba existenta tangibila, fiind vorba doar de o infinitate de mici fire de praf oarecum aglutinate, într-un mod pe care noi nu ni-l putem explica decât printr-o doua teorii partiale, pe care le-a expus audientei vrajite, sub forma câtorva ecuatii superbe, ale caror demonstratii au umplut cateva table. Tangential, furnicul a vorbit si de legenda vulturului, despre care se pastrasera câteva fragmente dintr-un manuscris anonim din epoca pre-exploratorie, si pentru care a propus impresionanta paradigma Furnicul (care ii poarta de atunci numele). Geniala solutie, uimitoare in simplitatea ei, poate fi rezumata in propozitia urmatoare: vulturul este proiectia unui furnic urias zburator, o exteriorizare sublimata a dorintei de a zbura resimtita intotdeauna de neamul furnicesc.

Activitatea Furnicului a fost încununata cu premiul Nobel pentru stiinta, iar numele sau a fost trecut cu litere de aur în cartea de onoare a musuroiului. Inteligenta, metoda si probitatea lui iesite din comun sunt de atunci tinta si modelul oricarui furnic de stiinta.

Ce voi fi când am să cresc mare?

La întrebarea de mai sus eu am găsit deja răspunsul, şi l-aş mânia pe Dumnezeu dacă aş spune că sunt nefericit de alegerea mea. Drept este că n-a venit nici dintr-o dată, şi după ce am trecut de faza în care voiam să fiu când marinar, când aviator, ca toţi băieţii, n-am fost nici mai “realist”, nici mai decis (ba, dacă stau şi judec bine, mai decis decât atunci când voiam să fiu comisar, ofiţer sau medic legist n-am fost nicicând mai apoi).

Pe de altă parte, tu care citeşti aceste rânduri ai tranşat şi tu problema cu mult timp în urmă, iar azi te feliciţi sau îţi dau cu tesla în cap, după caz, însă oricum ar fi reflecţiile care vor urma nu te vor mai ajuta de nici un fel, pentru că răul oricum s-a produs, faci amereul până la pensie (morganatică pensia asta, aud că vor s-o trimită pe la vreo 65 de ani pentru bărbaţi, c-aşa recomanda escrocii de la Banca Mondială, ceea ce e totuna cu a lua contribuţiile oamenilor dejaba, mai cu seamă a celora care se vor încăpăţâna să moară fix la 64 de ani ş-un pic), şi în linii mari invidiezi roboţelul de bucătărie care stă poponeţ în dulap în vreme ce tu lucri ca un robot 8-10-12 ore pe zi, excepţie când prestezi ore suplimentare şi atunci se fac 14-16.

Aşa că nu pentru mine am să scriu chestiile astea, şi după cum am stabilit nici pentru tine. Suntem amândoi în aceeaşi oală, a celor pentru care problema se pune tardiv de târziu, vorba poetului, deci mă îndrept spre urmaşii urmaşilor noştri, nevoind să mai adaug un post la categoria frecţiilor la piciorul tău de lemn. Şi cum îmi plac lucrurile concrete şi care vor întotdeauna duse în braţe sau ceva bun, mă voi adresa fetiţei mele care este întotdeauna mare, excepţie situaţia în care trebuie să-i suflu în ceai, să-i tai carnea în farfurie, să-i aşez hăinuţele în dulap şi să-i fac ordine în păpuşile măcelărite pentru că au fost obraznice şi rele.

Aşadar, draga mea dragă, află că există trei metode să-ţi câştigi pâinea (eventual şi friptura, dar nu obligatoriu). Tatăl tău are o experienţă bunişoară pe piaţa muncii, unde s-a vândut ca orice curvă proletară unor proxeneţi de patroni darnici la promisiuni şi strânşi la pungă, iar acum sunt gata s-o partajez cu universul. În linii mari, la taraba angajărilor ai posibilitatea să vinzi unul din aceste trei lucruri: mintea, braţele sau cinstea. Le voi lua pe rând, arătându-ţi avantajele şi dezavantajele, urmând ca în cele din urmă să decizi liberă ceea ce vreau eu mai bun pentru tine.

Cea mai valorizată social este implicarea care presupune să-ţi vinzi mintea. Dacă ai ghinionul să fii deşteaptă după scara Coeficientului de Inteligenţă, buna la mate, română şi fizică, tentaţia asta te va vizita la sigur. Vreau să spun că asaltul e catastrofal, începe cu primul febeu pe care ţi-l dă doamna învăţătoare şi culminează cu revistele de tipul Cosmopolitan, Tabu şi alte greţoşenii pentru femei de carieră. Ca să te ferească Dumnezeu de aşa ţeapă ordinară, am să-ţi explic în ce constă procesul de vânzare-cumpărare: dai tot ce ai mai bun pe trei fârţâci şi nişte schimonoseli plictisitoare. Dacă ai ghinionul să ajungi manager sau supervisor prin cine ştie ce firmă haioasă, ţi se va cere să te îmbraci besebeje, să surâzi tot timpul la mocofani, să te baţi pentru fiecare gură de aer respirată acolo (chestia asta se numeşte pompos “competitivitate”) şi cel mai grav, să-ţi pui toată forţa intelectuală în slujba... chiar aşa, în slujba a ce? Habar n-am. Cert este că, odată ajunsă acasă, ai să-ţi baţi copilul ca să scapi de frustările de la scârbici, ai să te uiţi ca o vacă la televizor pentru că după 8-10-12-14 ore de concentrare chiar şi deşteptul tău tată ar ceda, şi pe la 40 ani ai să fii exact ceea ce vor ei să fii: o madamă fiţoasă, divorţată a ţâşpea oară, complet abrutizată dar teribil de eficace. Mersi, asta nu. Tata tău a gustat porţia, fiind manager în două firme pe vremea lupchilor albi, şi poţi să mergi pe mâna mea, e teribil de amară.

A doua opţiune am cunoscut-o fulgerător, într-o zi de coasă pe un deal din Moldova. După cum ştii, tăticul tău nu comentează dacă trebuie să te ducă 5 km pe umeri, şi nu regretă nici o clipă că eşti fetiţa lui dacă adormi la el în braţe pentru următorii 5 km. Ei, cam aşa era şi în ziua aceea de coasă. Un deal care nu cunoscuse stâlpii electrici nici în filmele lui Sergiu Nicolaescu, o coasă şi o cute, soarele moldovenesc pe cer (ăla de te face să bei două găleţi cu apă şi să le elimini prin transpiraţie până seara), şi un singur reper: trenul de ora 5. Undeva trecea trenul de Dorohoi-Iaşi, şi ăla era semnalul că strângem sculele, greblăm ceva iarbă pentru cai şi valea acasă, încă un ceas de trap, şi mai rămânea fix suficient timp ca să avem grijă de restul dobitoacelor din bătătură, înainte de a încheia ziua apoteotic cu un pachet de “Plai” din Basarabia Saudită şi câteva beri proaste da' bune foc! Ei bine, în dimineaţa aceea, la ora în care încă nu se ridicase roua de pe frunze, nefiind câtuşi de puţin copleşit de ziua care se întindea cât vezi cu ochii în faţa ochilor, mi-am ieşit din calmul bovin împlinindu-se în mine o senzaţie de libertate pe care n-am încercat-o niciodată până atunci: aveam în faţa mea o zi întreagă ca să gândesc.

Aici s-ar putea să fii puţin uimită, pentru că cei mai mulţi oameni cred că a avea acoperiş la gât este condiţia necesară şi suficientă pentru a gândi. Sigur, dacă am admite condescendent că “vreau să mănânc” sau “mă trece un pişu” sunt gânduri, atunci planeta întreagă ar fi încinsă la roşu de procese cognifive sălbatice, dar realitatea e cu mult mai selectivă şi poate mai tristă. Cei mai mulţi dintre noi nu învaţă niciodată nici ce se poate gândi, nici cum s-o facă. De fapt, există o întreagă conjuraţie împotriva acestei nobile apucături, dar asta e o altă poveste, pentru care trebuie să creşti mai mare. Revenind la coasa aceea pe care o excitam cu cutea, la greierii ăia care se excitau cu florile de trifoi, brusc mi-a ţâşnit în cap copleşitoarea certitudine a unei zile în care voi putea reflecta pe îndelete la 2-3 chestii musai importante, fără să mă tem că mă va întrerupe tata, el fiind, după cum bine se ştie, singurul om cu care se poate purta o conversaţie la 20-30 minute distanţă între replici (iar eu singurul care nu se crizează pe aspectul ăsta temeinic al lui).

Aşadar, draga taichii, dacă ghibuieşti o meserie în care să lucrezi cu braţele de o chestie eşti sigură, nimeni n-o să se atingă de bibilica ta. Şi dacă în paralel şi cu totul separat vei izbuti să înveţi să gândeşti, şi în egală măsură ce trebuie gândit, atunci se cheamă că vei fi o femeie împlinită, care nu va fi obligată să-şi bată copilul exceptie la nevoie, şi care va lăsa televizorul acolo unde îi este locul, adică la Flanco sau la Domo.

Cât despre vândutul cinstei, asta e o trebuşoară teribil de deşteaptă, dacă pricepi despre ce e vorba şi cum se poate aduce asta la o artă. Ştiu că unii îşi imaginează deja niscai reţete de corupţie, şi las minţile lor unidimensionale în plata necazului lor curent. În realitate, a vinde cinstea nu e cu nimic diferit de a vinde mintea, cu diferenţa esenţială că cinstea rămâne acolo, intangibilă şi fără eroziune, în timp ce mintea se duce pe gheaţă. Mi-am vândut cinstea cândva unui prieten bijutier, am zis de multă vreme c-am să scriu despre tagma asta deloc numeroasă, a bijutierilor născuţi au făcuţi, şi despre suferinţa aurului în modernitatea târzie, şi dacă n-am făcut-o încă ori n-am fost convins că nu încalc un contract de confidenţialitate, ori pur şi simplu nu s-a ivit încă ocazia. Tot ce voi spune acum este că tronam pe câteva kile de aur şi tot ce aveam de făcut cât era ziulica de lungă era să culc cartea din mână şi să le las pe cucoane să probeze câte un inel, câte o pereche de cercei, câte o brăţară, excepţie fireşte situaţiile când voiau să probeze câte douăzeci de modele din fiecare, sub ochii mei extaziaţi de cât de bine le stă împopoţonate. Treabă care îmi lua în gros cam 2 ceasuri pe zi într-o zi superaglomerată. În rest, studiu de voie. Şi voia asta nu m-a abandonat decât în cele două perioade de surmenaj pe care le-am cunoscut de când mă ştiu pe lumea asta.

De departe, bebeleaua mea, dacă nu găseşti un băiat frumos, inteligent, cinstit, bogat şi cu credinţă în Dumnezeu care să te ia de nevastă şi să te ţină acasă, unde a fost locul tău de când te-am adus de la maternitate şi până în ziua de azi, a-ţi vinde cinstea e cea mai bună soluţie. Adică să lucrezi într-un loc în care cuvântul şi comportamentul tău să fie ireproşabile, dar în care implicarea ta intelectuală să fie undeva între 0,0001% şi 0,00011%, şi te rog să consideri cea de-a doua cifră ca pe un compromis îngrozitor. Rămânând, fireşte, să-ţi dedici restul intelectului lucrurilor care cu adevărat contează. Nu uita că pe vremea când încă nu se apucase de furnizat metode de ucidere în masă, Einstein spunea că “Pentru un om de ştiinţă, cea mai bună slujbă este aceea de paznic la far.” Păcat că s-a lăsat furat de maimuţăreli şi a plecat de la farul acela, vezi şi tu puiule că l-au păcălit, l-au făcut Profesor într-o universitate, i-au dat casă, masă, şi apoi i-au zis să le facă o bombă, numai una, dar cu care să poată ucide juma de milion de japi. Când ajungi să semnezi statul de plată pentru chestii din astea viaţa ultimei cotarle din Hiroshima e infinit mai plină de satisfacţii şi de realizări.

Sper, fetiţa mea, că înţelegi de ce n-am să mă crizez deloc când vei veni mai târziu să-mi spui că ai luat 3 în teză la chimie. Ba chiar dimpotriva!

Despre divorţ

Modernii divorţează uşor pentru că nu-şi iubesc cu adevărat copiii. De fapt, se iubesc pe sine mai mult decât îşi iubesc urmaşii. Nefericirea în căsnicie a existat întotdeauna, mai mult sau mai puţin. Dar nefericitul dinainte consimţea să-şi dea viaţa, să şi-o piardă pentru a nu-şi tulbura pruncul prin absenţa unui model. A consimţi la nefericirea proprie este probabil unul dintre cele mai mari sacrificii cu putinţă, dar e nu mai puţin a-ţi pierde viaţa pentru a ţi-o câştiga, cum spune Biblia. Dreptul la fericire, căutarea zănatică la care s-a ajuns azi, e cu preţul nefericirii urmaşilor, şi prin asta a întregii lumi. Pentru că pruncul crescut fără mamă, sau fără tată, are numai jumătate din arhetip, şi e constrâns la inventarea jumătăţii lipsă, care nu e facilă. Despre mama sau despre tata poţi citi, îi poţi şi vedea pe stradă, la petreceri, în familiile altora, dar nimic nu se compară cu părinţii adevăraţi, care te trăiesc şi pe care îi trăieşti.

Din punctul acesta de vedere, al dăruirii de sine şi al sacrificiului, problema „ce oferi copilului tău?” nu se dezleagă în termeni de casă, maşină, obiecte, bani, excursii. Copilului tău trebuie să fii pregătit să i te oferi tu însuţi, oricum pe tine te va copia, şi în asta te va moşteni înainte de toate (şi mai la urmă!). Şi tot copilul este un motiv suficient (deja!), să cauţi împărăţia lui Dumnezeu, pentru că pruncul pe care l-ai facut e aşchia ta…

Pentru o istorie non-evenimenţială

Manualele de istorie sunt ziarele de scandal ale diacroniei. Un milion de oameni cuminţi nu-şi găsesc în ele locul unui nebun care „face istoria”. Dereglarea este preferată normei, o lună de război ocupă mai mult loc ca 10 ani de pace.

Analiza istorică obiectivă ar fi mai nesfârşită decât istoria însăşi: povestea fiecărui minut trăit de fiecare om al fiecărui regat din această lume. Principiul analizei exclude odată pentru totdeauna sinteza, din cauza presiunii infinitului pe care o poartă cu sine. Privilegierea evenimentului istoric este o superstiţie fără fundament, pentru care neputinţa noastră de a şti totul nu este decât o scuză nevolnică.

Vulgarizarea à la Alexandru Mitru privilegiază evenimentul mitologic în defavoarea detaliilor. Impurificată prin lipsa buturugilor mici, cititorului i se oferă, „pe înţelesul său”, ziarul de scandal al Olimpului. Manualele de istorie sunt pentru înţelesul nostru, dar este oare înţelesul nostru pe măsura Istoriei?

Împotriva logicii superstiţioase a lui „mai bine ceva, decât deloc”, eu spun că mai bine deloc, decât aşa ceva…

Idei în ţiplă

Zilele trecute îmi zice o cunoştinţă: “Nu există reţete de viaţă.” Ba da, zic, fireşte că există, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Predica de pe Munte ce este? Halakha evreilor nu-i o reţetă? Şari’ah islamică... Dharma hindusă... Reţete locale, vezi bine, dar reţete de viaţă. Modernitatea e singura abordare care-şi propune să fie “creativă”. Fiţi voi înşine - de ca şi cum ar ajunge să te cheme Ion ca să ai automat şi implicit dimensiune ontologică! Totul e să ai experienţă – de ca si cum suma tuturor eşecurilor ar putea furniza empiric o reţetă de viaţă valabilă. Marile tradiţii n-au încătuşat omul, ci l-au eliberat, conferindu-i cadrul uneori rigid al unor precepte fundamentale. Dar dacă n-am avea cadrul cumva rigid al scheletului osos, vreau să-l văd eu pe cel care ar izbuti nu doar să facă doi paşi, ci măcar să-şi asume banala staţiune bipedă.

În vidul lăsat de absenţa tensiunilor tradiţionale proliferează sfaturile de hypermarket, ideile-în-ţiplă. Acestea sunt fraze apărute în ultima sută de ani, unele chiar şi mai recent, şi care, repetate cu obstinaţie, sfârşesc prin a fi “repere” indiscutabile în mentalul colectiv. Pentru cel pasionat de istoria ideilor, de logică şi de gândire autentică tradiţională, găunoşenia lor e facil de văzut. Hai să aruncăm o privire asupra modului în care funcţionează maşinăria de produs sfaturi postmoderne. Exemplele abundă, genul e ieftin, ajunge să ştii regula acordului în gen şi număr dintre subiect şi predicat ca să poţi comite săptămânal aberaţii din astea. Daniela Nane nu este decât un exemplu oarecare dintr-un maldăr. Fetişoara asta se zbate între fad şi tâmpit, iar ceea ce ia drept “inspiraţie” e reciclarea mediocră a unor pseudo-principii New Age. Banal!

Zice ea: “De câte ori nu ţi s-a întâmplat să realizezi în timp că situaţii care păreau greu de trăit s-au dovedit a fi cele mai bune oportunităţi de evoluţie?” Confuzia e la ea acasă. Substantivul “evoluţie” este de sorginte darwinistă, şi presupune ca undeva, într-o specie dată, la un număr de indivizi fitted (adică potriviţi, nu superiori) să apară încă un rând de urechi. Sau un nas. Sau o mână. Caracterul, consolidat prin reproducere, ar duce la apariţia unei noi specii, mai bine adaptată. Fireşte, singura problemă este că aşa ceva nu s-a produs niciodată, dar ne limităm la o explicaţie pur lexicală. Revenind la ideea-în-ţiplă a Danielei Nane, este legitim să ne întrebăm de ce nu foloseşte creştinescul “purificare”. Sau “pocăinţă”? Sau “sfinţire”? Pentru că locul de unde-şi culege ea ideile, şi anume textele lui Osho & Co, valorizează lexemul de tip New Age “evoluţie”. Am zis că aşa ceva nu există? Cred că da...

Mai zice: “Parteneriatele carora le lipseste aceasta baza se destrama. Casatoriile aranjate de parinti, cele pentru zestre, pentru faima sau pentru pozitie sociala nu au viitor. Toate uniunile fericite sunt mutual dorite si bazate pe legaminte de iubire.” Recitim, vă rog: căsătoriile aranjate de părinţi + căsătoriile pentru zestre + căsătoriile pentru faimă + căsătoriile pentru poziţie socială = chix. Recitim: 1 căsătorie exprimată cauzal + 3 tipuri de căsătorie exprimate final = chix. De ce-or fi dând rateu căsătoriile pentru zestre/faimă/poziţie? Pentru că scopul lor este în afara căsătoriei. Şi e discutabil, aproape ignobil. Clar? Clar. Dar de ce le este asociată căsătoria aranjată de părinţi? Mister... Daniela Nane nu ne zice. Însă prin contingenţă, şi aceasta devine ignobilă. Mesajul a trecut, sper, şi la voi...

Prin liceu, citindu-l pe Balzac, Physiologie du mariage, dau de o afirmaţie care m-a lăsat cu gura căscată. Cică un anume personaj era îndrăgostit de tânăra lui soţie, aleasă de părinţii săi. Stai aşa, cum vine asta, păi părinţii, aceste fiinţe ignobile, care stabilesc mariaje pornind de la criterii jegoase, cum se poate?... V-aţi întrebat vreodată de ce aproape fără excepţie literatura prezintă mariajele convenite de părinţi ca fiind nişte dezastre? Ideea a apărut prin secolul XIX, a scandalizat, dar azi este unanim acceptată. Daniela Nane a scos-o dintr-un raft la care are acces toată lumea, e un bun comun şi azi nu mai şochează pe nimeni. Ea se bazează pe sugestia că după o anumită vârstă oamenii devin automat josnici, ei nu mai pot decide nimic pentru cei tineri, iar cei tineri posedă în ei tot adevărul şi toată puritatea de care au nevoie în viaţă. Cât sunt tineri, pentru că va veni o vreme când şi ei vor fi libidinoşi şi mârlani, nu-i aşa? Cam ca Daniela Nane pe la 40 de ani, când expiră tinereţea...

Hai să vă zgâlţâi puţin. În urmă cu ceva vreme discutam cu un prieten arab. L-am întrebat cum se petrece căsătoria în Maghreb. Aproape fără excepţie, mariajele sunt aranjate de părinţi, zice. Viitorul mire poate să-şi caute şi singur mireasa, dar binecuvântarea părinţilor este necesară, mai zice. Mireasa poate să respingă oricâte propuneri, nu poate să acceptă una fără să fie consimţită şi de părinţi, zice. L-am întrebat, ce se întâmplă dacă cei doi, el şi ea, decid să se căsătorească fără acceptul părinţilor. A râs, aşa ceva e cu neputinţă. Dar dacă? E cu neputinţă, zice. Dar dacă, am insistat. Ei bine, în cazul acela cei doi se rup de familie şi de întreg tribul, caz în care toată protecţia care decurgea din apartenenţa lor la un clan numeros este pierdută, zice. În mod normal, nimeni nu face aşa ceva în lumea arabă. Prietenul meu este căsătorit, şi absolut fericit de alegerea pe care au făcut-o părinţii lui.

Hopa sus, încercaţi să aruncaţi o privire de ansamblu. În afara occidentului şi extremului-occident, căsătoriile sunt încă organizate de părinţi. Şi ştiţi ceva, rata spectaculoasă a divorţurilor este tot o specialitate euro-americană. E de rău? e de bine? Eu zic că e de rău.

Mai zice Daniela Nane: “Fiecare dintre noi am venit pe lume pentru a invata lectiile noastre de viata, ale noastre, nu ale altcuiva sau prin altcineva.” Aici n-am să mă lungesc. Primii care au enunţat ideea vieţii-ca-şcoală sunt spiritiştii, apăruţi în Statele Unite la sfârşitul secolului XIX. Dacă aş vrea să mă distrez la adresa enormităţilor spuse de ei, aş avea exemple cu toptanul. Au fost printre tâmpiţii cei mai decorativi pe care i-a excretat omenirea în partea ei cea mai bolnavă.

Tot Daniela Nane ne mai încântă cu : “Cum putem sti ca nu gresim? In general, exista un foarte puternic sentiment care te face sa fii sigur atunci cand ai o datorie.” Aşadar, ne explică faptul că sentimentele sunt superioare intelectului, de vreme ce datoriile nu pot fi surprinse mental, ci zac într-un colţ de suflet. Stupefiant...

Altă vrăjeală: “Cand vad oameni care se chinuiesc sa se conformeze unor modele imposibile, urmand sfaturile vanzatorilor de iluzii sau ale unor "experti" in diverse specialitati pe care mass-media ni-i ofera din ce in ce mai des, ma intreb daca n-ar trebui sa existe si cineva care sa atraga atentia si sa reaminteasca faptul ca fiecare dintre noi este unic. Fiecare ar trebui sa-si utilizeze talentele fara sa se confrunte cu altcineva in afara de sine, fara sa se raporteze la modelele impuse obsesiv de moda sau societate.” Fragment cu iz autobiografic.

Încă una: “Autentic inseamna sa fii absolut cinstit si corect cu tine insuti. Sa ai o desavarsita incredere in tine si sa faci ceva doar pentru ca e important pentru tine, nu pentru felul in care te pot percepe ceilalti. Cand esti tu insuti si exprimi propriul si simplul tau adevar, traiesti autentic si fericit, traiesti in iubire.” Ideea superiorităţii valorilor “de sinceritate” a apărut în filmografia anilor ’60. A detronat superioritatea valorilor “de fidelitate”, de sorginte tradiţională.

Partea cea mai drăguţă am lăsat-o pentru final: “Daca alegi sa te dezvolti, curand sosesc si ajutoarele specifice tipului de activitate pe care vrei sa o desfasori. Atunci cand intentiile sunt luminoase, dorind binele tuturor, vin ingeri sau ghizi spirituali care te sprijina si te indruma. Cum intri in legatura cu ei devine o problema care se rezolva doar atunci cand intelegi un fapt: cu cat te concentrezi mai mult pe telurile personale, pe gratificarea egoului si pe ambitie cu atat mai mica este sansa de a patrunde in domeniile mai profunde ale existentei. Imi asum azi riscul de a descrie felul in care intru eu in comunicare cu ingerii. Cand am de luat o hotarare importanta caut un spatiu linistit ca sa pot sta comod cateva minute. Inchid ochii, ma detasez de zgomotele ambientale cu intentia de a auzi mesaje de la ingerii mei, ma vad inconjurata de lumina alb-aurie si cer protectie divina, cer ca doar entitatile din surse inalte sa intre in spatiul meu, pentru ca nimeni altcineva sa nu aiba acces la mine. Cer claritate absoluta in receptarea mesajelor, apoi pun intrebarea la care doresc raspuns. Stau linistita, simtind pacea si linistea din jur, respirand relaxat, comandand mintii doar sa asculte, multumesc ingerilor si ghizilor pentru ca se afla cu mine si, incet-incet, incep sa simt raspunsurile. Vei afla cum numai atunci cand vei incerca si tu. Ori niciodata."

Povestioara asta e foarte hazlie, şi aş propune o dramatizare. Nu poate fi sesizată în enormitatea ei decât la nivel vizual, adică în răspăr cu lexicul de caieţel de expresii frumoase pe care-l utilizează Daniela Nane.

Reluat frust, farmecul se duce în aia mă-si:

Faza 1: Daniela Nane alege conştient şi conştiincios să se dezvolte.

Faza 2: Vin la ea îngerii. Sau ghizii spirituali. Nu e sigur. Dar ce contează. Ideea e că vin la Daniela Nane, care încă mai vrea să se dezvolte. Nu fiţi cârcotaşi.

Faza 3: Daniela Nane caută un spaţiu. Nimereşte în dormitor. E un spaţiu? E.

Faza 4: Daniela Nane se detaşează de zgomotele ambientale: “Închide, Lache, manelele!” Daniela se mai dezvoltă un pic.

Faza 5: Daniela Nane este în sfârşit înconjurată de lumina alb-aurie (a neonului din dormitor).

Faza 6: Daniela Nane cere ca entităţile din surse înalte să aibă acces în dormitor. Entităţile de la parter şi Lache pleacă la o bere. Daniela se mai dezvoltă un pic mic.

Faza 7: Daniela Nane: “Băi, entităţilor, vorbiţi mai clar şi nu mai scuipaţi pe covor!”

Faza 8: Daniela Nane simte răspunsurile. (cenzurat) Daniela s-a dezvoltat la maxim pentru seara aceea.

Faza 9: Daniela Nane adoarme pulbere de obosită. Mâine trebuie să se trezească de dimineaţă. Are de croşetat un articol pentru Evenimentul Zilei. Tema: “Cum să intri în armonie cu Universul, adică cu soacra, cu şeful de la scârbici şi cu poliţaiul care ţi-a confiscat carnetul pentru că ai călcat o babă pe roşu.” Greu, greu, dar îngerii o vor ajuta şi de data asta s-o scoată la capăt.

Care capăt? Şi ce să scoată?!

Nu ştiu voi, dar eu m-am stricat de râs. Ca idee generală, sursa ultimelor dihănii à la Daniela Nane se găseşte în relatările bioenergeticienilor, pas cu pas. Farsorul Lobsang Rampa a descris şi el “întâlniri” asemănătoare. Genul ăsta de abordări “magice” eu personal îl deconseiez, pentru că cel care le încearcă nu este pregătit să discearnă între influenţele rătăcitoare cu care intră în contact, şi avertizările venite din partea celor care ştiau ce zic sunt cât de poate de categorice. Trebuie să fii Daniela Nane tare de tot ca să-ţi imaginezi că triajul se face “cerând ca doar entităţile înalte să intre în spaţiu”, ca şi cum ai trimite ferparuri la o sindrofie fiţoasă.

Oricum, râdem noi ce râdem, dar dacă astfel de poluări mentale au loc în spaţiul public, şi mai sunt şi atât de uşor accesibile, atunci lumea noastră ar trebui să ne provoace multă milă. Cam cât un canceros care nu mai are nici o şansă... Ideile autentice, cele care ar putea purifica individul, sunt înlocuite acum cu idei-în-ţiplă: atrăgătoare dar cu termen de garanţie limitat şi care nu ţin de nimic. Ba, dacă le dai ambalajul jos, ai să vezi că nici cine ştie ce estetice nu sunt.

P.S. Degeabatologul de serviciu vine cu o propunere constructivă pentru vedeta Daniela Nane. Terapie pură!

Wrestling - Barbie vs. Ileana Cosânzeana

Luaţi loc, scoateţi-vă căştile din urechi, înfingeţi-vă paiul cu carbogazoasă în gură şi zdrobiţi silenţios popcornul între fălci: meciul începe! În tribune, Eric o susţine gălăgios pe Barbie, sugând o acadea roz. Făt-Frumos e undeva departe, pe unul din imensele câmpuri de tomate ale marii noastre Uniuni Europene. Munceşte ca să plătească rata la casă.

În ring, imaginea lui Barbie (a Bărbiei?): 90-60-90, păr blond, buric gol, picioare lungi până în pământ, dezgolite. Imaginea e acolo, dar Barbie nu, din imposibilitate ontologică. Jumătatea ei de ring este blocată de câteva sute de pachete, pacheţele şi ambalaje, produsul ultimei şedinţe de şoping, başca ce n-a mai avut chef/putere/răbdare să despacheteze de la ultimele trei ieşiri în oraş. Ideea şopingului e în actul însuşi, nu în dejecţiile rezultate. Ileana Cosânzeana nu are nici o imagine asociată, pentru că basmele româneşti sunt zicere în jurul vetrei şi nu ilustrare cu succes de marketing. Ileana Cosânzeana nu are deci imagine, dar este. Meciul se anunţă pasionant, între o imagine uzurpatoare a fiinţei şi o existenţă fără aderenţă iconică. Puteţi începe să încurajaţi concurenta favorită. Şuieratul, huiduitul şi înjurăturile sunt permise!

Barbie, împreună cu marca ei, temuta culoare roz, parazitează minţile fetiţelor de 1-17 ani. Toate vor să s-o imite, de la preferinţele ei vestimentare, apucăturile ei de loazir şi până la silueta ei himerică de nefemeie cu celular roz tip scoică. Întrebaţi orice fetiţă ce-ar alege: Barbie sau Ileana Cosânzeana. Cine e Ileana Cosânzeana? O muiere care-l aşteaptă pe Făt-Frumos, plecat să dea cu gheaba în Spania, am precizat deja.

Stimaţi spectatori, meciul stă să înceapă, încă mai e timp să pariaţi. Barbie versus Ileana Cosânzeana, 2 la 1, Ileana Cosânzeana versus Barbie, 50 la 1. Barbie are corp şi pachete de aruncat, îşi poate îngropa orice oponentă. Aţi pariat deja? Pot să mă uit pe belet? Vai de capul vostru, pierdeţi banii la sigur, pentru că nu ştiţi să priviţi în perspectivă. Păi, măi oameni buni, spre finalul partidei Barbie a voastră îşi va extirpa sânii scăpând dintr-un foc (mă rog, din două focuri) de pericolul cancerului mamar. Logic, nu? Doar că nimic nu e mai adaptabil decât cancerul, care o va plezni fulgerător la ovare, chestie îmbucurătoare pentru cineva care devenise dependent de consumarea pastilelor anti-baby. Tot răul e spre bine. După care chimioterapia îi va trimite tot părul de pe cap la găleata de gunoi, chestie care iarăşi e bună, pentru că nimic nu e mai igienic pentru cap decât o chelie deasă, căreia şamponul de marcă îi conferă volum. Eric nu va face faţă noilor metamorfoze şi o va părăsi pentru o altă matracucă, moment în care feminista Barbie va deveni lesbiană, pentru că, nu-i aşa? dragostea învinge totul. După care va muri de cancer la colon, nu înainte de a i se face o operaţie de anus fals.

Cât despre Ileana Cosânzeana, ea va face exact ce ştie mai bine, ca-n poveste, adică va trăi fericită alături de Făt-Frumos până la adânci bătrâneţe. Aţi prins ideea? Atunci, fuguţa, mergeţi şi mai băgaţi un pariu, să spargem casa!

Bărbatul si femeia (manual de utilizare)

Ce iaste misoginismu' dupe dictionariu? Misognismu' iaste ura/dispretul/sictirul barbatului pentru toate femeile in vrac si pentru fiecare femeie in parte. De exemplu... unde gasim niste exemple? De exemplu homosexualul, care prefera sa se iubeasca cu un alt homosexual, in ciuda heterosexualelor dragute. Daca epoca noastra ar fi coerenta, li s-ar pune in vedere homosexualilor natura profund misogina a optiunilor lor erotice, limitandu-se toleranta acestei perversiuni la lesbiene, care in primul rand nu sunt misogine si apoi ele au pata pusa doar pe barbati, fapt care dupa cum se stie nu conteaza...

Un alt exemplu simpatic este calugarul, care si el prefera sa nu se lungeasca prea mult cu femeile, de frica sa nu-l distraga de la rugaciune. Calugarul este misogin. Homosexualul este si el un misogin, conform paragrafului de mai sus. Daca "misoginul" ar avea acoperire ontica, atunci calugarul ar avea ceva in comun cu homosexualul. Nu stiu voi cum va simtiti, dar la mine se zburleste gandul...

In realitate, monstruozitatea la care am ajuns se explica prin punctul de plecare absurd de la care am pornit: acela ca "misoginismul" ar exista. El insa nu exista, e morganatic, spectral, un soi de iluzie colectiva benevol impartasita. "Misoginismul" nu exista, nu mai mult ca "terorismul", "democratia", "progresul", "civilizatia", "conflictul dintre generatii", "refularea" si alte asemenea aberatii de ultima ora. Si toate acestea sunt usor de verificat. Musulmanii spun ca ceea ce nu exista in Coran, nu exista nici in realitatea. Altfel spus, toata ontologia este concentrata in cele vreo 6000 de versete coranice. Acelasi lucru poate fi spus despre orice text sacru. Si pot baga mana in foc ca nimic care sa poata trece drept "misoginism" nu exista nici in Vede, nici in Biblie, nici in Coran. In nici un text shruti.

Ce exista totusi in textele sacre? Fundamental, se admite faptul ca femeia si barbatul sunt diferiti. Aproape doua subspecii diferite, ar fi declarat Darwin daca apuca sa defineasca pseudo-conceptul de specie. In "Legile lui Manu" ritualurile de initiere sunt rezervate exclusiv barbatilor. Despre femeie se spune ca e suficient sa-si slujeasca barbatul, acesta servindu-i de transmitator al influentei spirituale. Misoginism? Daca ar fi asa, de ce tot "Legile..." spun ca un tata valoreaza cat o suta de invatatori, iar o mama cat o mie? Probabil ca pur si simplu femeia poate prelua ceea ce barbatul nici nu se chinuie sa dea... Tot "Legile..." spun raspicat ca o familie in care femeile traiesc in tristete se stinge. Versetul 56 din capitolul II: "Peste tot unde femeile sunt onorate, Divinitatile sunt satisfacute. Dar acolo unde ele nu sunt onorate, toate actele pioase sunt sterile." Dumnezeu nu deschide urechea spre rugile brahmanului care se poarta urat cu femeia sa...

In Islam, Profetul a stabilit ca "acela dintre oameni va fi mai bun musulman care se va purta mai bine cu sotia lui". Esti bineplacut lui Dumnezeu daca te porti frumos cu femeia ta... Acelasi respect urias pentru femeia-mama: intrebat cine conteaza cel mai mult in familie, Muhammad a raspuns de trei ori "mama" si abia a patra oara "tata". Pare ca femeia este valorizata doar in masura in care da nastere pruncilor, dar trebuie stiut ca barbatul care nu avea familie nu avea cuvant in adunare, nefiind considerat responsabil. Pruncii apartin ambilor parinti... Unde este misoginismul?

In crestinism, Apostolul Pavel a recomandat femeilor supunere fata de barbati, iar barbatilor sa-si iubeasca femeia asa cum Hristos si-a iubit Biserica. El insusi nu s-a ferit sa spuna ca abstinenta este preferabila casatoriei, dar casatoria era o solutie acceptabila pentru cei care nu puteau rezista asaltului simturilor. Era oare Apostolul Pavel misogin? (zic si eu asa, pentru efect retoric, meciul zic ca e gata castigat, dar ma mai fandosesc putin inainte de a incheia textul). Hristos a murit pentru Biserica. Orice barbat trebuie sa poata face oricand asta pentru femeia lui..

Si niste chestii care indeobste nu se zic, dar pe care eu n-am sa le ascund. De exemplu in Hinduism este stabilit ca se pot da de pomana: vacile, mancarea si fetele. Versetul 213-214, din aceleasi "Legi...": "Este in natura sexului feminin sa caute in lumea noastra sa-i corupa pe barbati, si din aceasta cauza inteleptul nu se abandoneaza niciodata seductiilor femeilor. Intr-adevar, o femeie poate in aceasta lume sa-l indeparteze de la calea dreapta nu doar pe nebun, ci si pe barbatul cu experienta, si sa-l supuna jugului dragostei si al pasiunii." Femeia demon e o potentialitate care insoteste cea a femeii-inger. Nu exista plus fara minus, ciocolata fara calorii... Trebuie sa fii modern, adica sa-ti asumi o forma de tembelism bine studiat, ca sa faci din femeia anorexica (virtual sterila) si cu sani proeminenti (potentialitate a fecunditatii) un ideal estetic... Modernitatea e pariul ca se poate si cu faina in pod, si cu buzele unse.

In Coran, un verset spune ca barbatul poate trage o scatoalca femeii sale: "Barbatii sunt mai presus decat femeile, fiindca Dumnezeu le-a dat intaietate asupra lor si fiindca ei cheltuiesc din averi pentru ele. Femeile cinstite sunt pioase, pastrand in taina ceea ce Dumnezeu pastreaza. Dojeniti-le pe cele de a caror neascultare va este teama! Parasiti-le in asternuturi! Loviti-le! Nu le cautati insa galceava, daca va dau apoi ascultare. Dumnezeu este Inalt, Mare." (Surat an-Nisa, 34). Pentru cei care insa sunt atenti, procedura este: explicatii privind comportamentul corect; in caz de esec se trece la embargoul sexual; abia in cele din urma corectia fizica. Mai apoi ramane solutia divortului. Paradigma civilizationala traditionala se executa, nu se negociaza.

Pildele lui Solomon au si ele cateva versete referitoare la femei: "certurile unei femei [sunt] un jgheab care curge intruna" (19, 13); "Mai degraba sa locuiesti intr-un colt pe acoperis, decat cu o femeie certareata intr-o casa mare" (21, 9); "Caci femeia desfranata este o groapa adanca si cea straina un put stramt." (23, 27).

Recapituland, Hinduismul avertizeaza despre un anume potential negativ venind dinspre femeie. Islamul reglementeaza violenta conjugala, iar versetul citat trebuie pus in conexiune cu celelalte din prima parte a acestui text, conform principiului care stabileste ca textele unei religii sunt intr-o continuitate de tip organic. Nu in ultima instanta, un hadith spune ca "Acela este mai mare razboinic care stie sa-si stapaneasca mai bine mania." In Iudaism, femeia inteleapta este un "dar al lui Dumnezeu", rivalizand asadar cu miracolul.

O anume rezerva fata de femeie exista in toate societatile traditionale. Adulata ca mama si ca sotie model, ea nu are voie sa se amestece cu lumea barbatilor. In Iudaism, stralucitorul Moise Maimonide refuza orice acces al femeilor la studiile metafizice, si justifica aspectul antropomorf al scrierilor sacre prin aceea ca numai asa pot avea acces la ele copiii, barbatii limitati intelectual si femeile. In Islam, desi o femeie are absolut acelasi drept sa conduca rugaciunea comuna ca si un barbat, totusi sub nici o forma acest lucru nu are loc (exceptie o rugaciune la care participa doar femei). In Crestinism, sacerdotiul este strict masculin, si asta dintr-o vreme in care vestalele inca oficiau in temple. In Confucianism, femeii ii este dedicat interiorul casei, in vreme ce barbatului exteriorul, si aceasta separare este una din conditiile fericirii. Ce legatura ar avea acestea cu "misoginismul"? Niciuna. Pur si simplu sunt oglinzile in care se reflecta o realitate ontologica fundamentala: diferenta dintre femei si barbati. Rog barbatii care nu sunt de acord cu mine sa-si faca programare la ginecolog. Pe femei le provoc la o zi de coasa sub soarele din Moldova (45-48 de grade Celsius, in absenta insasi a ideii de umbra). Daca nu se poate, inseamna ca pur si simplu nu se poate...

Damblaua modernitatii este de a paria pe egalitatea si intersanjabilitatea barbatului cu femeia. Desigur, in conditiile in care femeie este "mai" tandra, "mai" sufletista, "mai" responsabila. O egalitate in care femeia este superioara. Sa nu fim socati, daca admitem ca avem de-a face cu o nebunie, culoarea ei nu mai conteaza. Si da, femeia este "mai", s-a vazut la Abu Ghraib, unde gingasia soldatilor americani de sex feminin s-a dat in asa masura in stamba, incat o oafa lesbiana de mare angajament a inceput sa se indoiasca de idealul lumii ideale fara barbati. Dar si-a revenit repede, semn ca momentul a fost depasit cu succes.

Crime de lez-banalitate

Se poartă vedetismul şi anti-vedetismul. Cutare fotbaliator loveşte năpraznic în balon, atunci musai trebuie să ne intereseze şi cât plăteşte pensie alimentară. Suntem surprinşi dacă în urmă cu plata la întreţinerea lu’ ăla micu’, ce imoral, dom’le!, dă-l naibii dacă nici ăsta n-are bani – aceasta este logica anti-vedetismului, care până la urmă merge pe un mecanism al falsei surprize.

Două fete silitoare de la Cotidianul s-au gândit să ne spună ce volane mai învârt oamenii care (se) stresează în cultura română. Gest înălţător, o datorie mai veche de şcoler vrednic achitată de la tribuna unui cotidian. Un mare brava, fetelor! Acuma trăgeţi-vă sufletul după aşa efort şi reveniţi cu o bombă şi mai şi: culoarea boxerilor lui Patapievici şi adevăratul motiv pentru care Andre Pleşu nu s-a împăcat niciodată cu scufia de noapte. N-ar fi rău să vă concentraţi şi asupra cântecului de leagăn cu care doamna Liiceanu îl adormea pe micuţul Gabriel în anii ‘50 şi de ce. N-ar risca să negociaţi cu vedetele culturii un procent din vânzări, vă spun că la sigur toată lumea bună a scumpei noastre patrii îşi va dori în bibliotecă un metru de Omul recent, Apel către lichele şi Despre îngeri. De la librari vă puteţi alege măcar cu nişte bonuri de masă, bune şi alea dacă masa e din mahon.

Mai dăm o geană şi peste relaţia seculară om-maşinămică, exemplificată în naraţiunea noastră de posesiile a trei feţi-frumoşi. Ei bine, actualmente Pleşu şi Patapievici sunt combinaţi fiecare cu câte o Volvo, iar Liiceanu e bigam, întreţinând relaţii asidue cu o BMW şi o Alfa-Romeo (n-am priceput niciodată de ce reflexul personalizării râului-ramului a condus limba română la masculinizarea unor maşini – o maşină, două maşini, coromânii mei!). Cei trei sunt solid ancoraţi în Germania culturii, de ce n-ar avea bolizi din Germania untului? E drept că Noica le-a văzut undeva disjuncte, dar nu e datoria ucenicilor de a-şi întrece maestrul?

Undeva prin Pour une critique de l’économie politique du signe, Baudrillard îl acuză pe Marx de a se fi înşelat atunci când a definit valoarea unui produs printr-o adiţiune simplistă, de tip contabiloid, pe care o cunoaşte orice elev de-a XI-a. În fapt, Marx omite un termen esenţial, cel care de fapt contează cel mai mult: valoarea-semn. Astfel, ceea ce ne face să achiziţionăm un produs cu o anumită sumă nu e preţul materiilor prime incorporate, cât despre munca umană ni se rupe în paişpe. Ceea ce ne împinge să băgăm mână până la cot în cartea de credit, sau să ne condiţionăm fericirea de un anume obiect este valoarea-semn pe care o acordăm în urma unui proces de condiţionare încheiat cu succes (numit publicitate, marketing, cum vreţi voi...). Dacă admitem că o maşină este fundamental un vehicul capabil să facă translaţia din punctul A în punctul B cu fundurile noastre în el, atunci nu există nici o diferenţă la nivel formal între o Dacie, o Volgă sau o Bentley. Dar preţul diferă în funcţie de valoarea-semn socialmente conferită.

Filosofii noştri se fac aşadar vinovaţi de crima de lez-banalitate. Dacă erudiţia, logica, raţionamentele bine strunite şi perindatul prin cultura bună ar fi izbăvitoare, cei trei n-ar fi cedat seducţiei valorii-semn, preferând în schimb maşini care să-i translateze dintr-un punct A într-un punct B, ca nişte adevăraţi băieţi care n-au nimic de demonstrat cu maşinile lor. Dar aşa, ce mai înseamnă cărţile dacă în final cedezi tentaţiei de a cumpăra aceeaşi maşină cu cea a unui buticar “care a reuşit în viaţă”? Trecut prin acelaşi ciur în urmă cu vreo două săptămâni, sefenautul Cristian-Tudor Popescu afirmă că a băgat 300.000 de euro în Gândul, dar n-ar cheltui mai mult de 10.000 de euro pentru maşina din dotare.

În mod normal textul acesta ar fi trebuit să se termine aici, nici excesiv de ironic (la urma urmei formarea mea datorează suficient cărţilor scrise de cei de mai sus), nici prea dezamăgit: ştiu foarte bine că oamenii sunt suficient de incongruenţi încât criticul acerb al modernităţii care este Horia-Roman Patapievici să poată rosti senin o frază demnă de un cârnăţar debil: „Cind am trecut de la Espero la Mégane era ca si cind as fi trecut la o naveta spatiala. Dar de la Mégane la Volvo... Volvo e din alta lume“. La urma urmei, ridicolul n-a omorât pe nimeni niciodată!

Însă când credeam c-a picat mingea la sol şi s-a chifligit, vine Gabriel Liiceanu şi serveşte una scurtă în geamul cancelariei, un remake rococo la balada Novac şi Corbul (manualul de citire din clasa a V-a, teorie literară: procedeul stilistic al personificării). Domnul filosof se plânge că a fost surprins cu intimitatea pe vine, lucru neîndoios, şi mai cu seamă inutil (a vinde ziarul nu e un criteriu de utilitate in ochii mei). Sunt multe moduri de a plânge, plaja oscilând generos de la lacrimi curgând şiroaie din ochi împăienjeniţi şi până la lovituri frenetice cu capul de pereţi, trecând prin sfâşierea hainelor de firmă à la Caiafa. Ei bine, domnul Liiceanu alege să facă ca trenul. Să facă ca trenul, aţi citit bine.

Imaginaţi-vă un tren prins de mâncărimi camera de producere a vaporilor, şi care brusc se încovoaie într-o râlă ca să se scarpine cu roata dreapta spate. Cam aşa procedează într-un drept la replică ce ar putea fi rezumată scurt: “Bre, oamenilor, mi-aţi călcat cu cramponii peste intimitate, dar priviţi măcar ce frumos atârnă!” Cred că scrisoarea lui Liiceanu s-a vrut un exerciţiu de stil zglobiu, dar din păcate undeva filosoful a alunecat pe o pată de ulei slobozită neglijet de Siegfried, şi rezultatul a fost tragic, altfel nu-mi pot explica nonşalanţa cu care cineva poate povesti despre cum l-a scos pe bemveu’ Bubico din gura lui Bismarck al Papadopolinii, şi ce crai este el, de trebuie pupat în ţeava de eşapament după ce citeşte Cotidianu... Cât despre “intimitatea” de care face atâta caz domnul Liiceanu, de vreme ce fătucile cu articolul au putut afla numele de botez ale maşinilor din componenţa parcului său auto, hm, trebuie să fie ceva ca un fel de gară...

Prefer de departe absenţa comentariilor lui Pleşu la adresa maşinii sale. Da. Am o Volvo. Da, şi? Nu pot discuta despre asta, n-are semnificaţie gnoseologică. Despre blancheuri da, dar mă grăbesc, poate altădată.

În ce scop, domnule preşedinte?

Aflat la Sibiu cu ocazia slujbei de Rusalii, preşedintele Băsescu teologizează: “Sunt alesul lui Dumnezeu”. Butada are la bază următorul raţionament: “Poporul a exprimat voinţa lui Dumnezeu pe 19 mai”, “Vos populi vox dei” ergo “Dumnezeu a decis ca eu să fiu preşedinte.”

Raţionamentul este inutil, pentru că e un lucru enunţat demult de teologia apofatică a ortodoxiei: nimic nu se petrece fără voinţa divină. De la zborul unei muşte la alegerile prezidenţiale, totul concordă cu Planul Providenţei. Preşedintele Băsescu spune adevărul, şi pentru asta trebuie felicitat, în ciuda faptului că semnul egal dintre voinţa populară şi voinţa divină e exagerat: Dumnezeu se poate exprima prin intermediul urnelor, şi asta nu pentru că urnele ar fi vocea adevărului, ci pentru că El nu are preferinţe, putând acţiona prin naşterea unui munte sau prin zborul unui fluture la fel de bine.

Ce nu sesizează însă ilustrul personaj este un corolar al omnipotenţei divine: TOATE alegerile prezidenţiale reprezintă Planul Providenţei. Da, şi cele ale lui George Bush II, criminalul din Irak. Da, şi cele ale lui Ehud Olmert, criminalul din Liban şi Gaza. Desigur, şi cele ale lui Hitler, criminalul notoriu al celui de-al doilea război mondial. Democraţia nu garantează nimic, monştrii ieşiţi din urne îşi dau arama pe faţă în cursul evenimentelor ulterioare şi în general n-au nici un scrupul să se cramponeze de putere atunci când popularitatea lor scade la cota de avarie.

Şi mai grav este faptul că preşedintele nostru nu face diferenţa între “alesului lui Dumnezeu” şi “unsul lui Dumnezeu”, două lucruri complet diferite. Pentru al doilea titlu trebuie să fii rege, educat pentru a domni, pentru prima sintagmă ajunge şi un preşedinte. Cel ce a primit mirungerea accede la binecuvântarea divină, cel de-al doilea ar trebui să se întrebe: “În ce scop?” Istoria ne-a arătat “aleşi ai lui Dumnezeu” care şi-au târât naţiunile în catastrofe. Singurul lucru care ar trebui să mă liniştească este faptul că suntem români, şi vorba lui Patapievici, “românilor nici dezastrele nu le reuşesc”...

În rest dacă stau şi mă gândesc bine, şi eu am fost ales de Dumnezeu ca să fac blogul care este...

Primavera stă cu mâna la pedală

Nu ştiu ce m-a prins deunăzi, în timpul unei ore de conversaţie la a zecea, să-i întreb (în franceză, fireşte, doar era oră de conversaţie, nu spuneam?) de ce adolescentele au din ce mai puţine inhibiţii când este vorba de alcool. Tema e niţel de dirigenţie, dar nivelul elevilor respectivi, cu care am comunicat bine anul acesta, justifica abordarea.

Mi-au confirmat, întâi de toate, obiceiul răspândit printre fete al celor 50-100 g de vodkă, ocazional, fireşte. Atât de curentă e apucătura încât nu mai şochează pe nimeni, deşi o încărcătură de semnificaţii există, şi nu e neglijabilă. Am insistat: de ce fetele înjură din ce în ce mai uşor, la fel de setos ca şi băieţii? De ce vodkă şi înjurături? Et pour cause...

De plăcere, a fost primul răspuns. Nu i-a convins nici pe ei, dar pe mine. Plăcerea e prea lesne de descompus ca să servească de justificare la ceva. Plăcerea are pene, creastă şi gheare, numai nepricepuţii o bagă întreagă în tigaie. Mediul, a mai spus cineva... Nu ţine nici asta, mediul ţi-l alegi, ţi-l faci şi singur.

Brusc, mi-am adus aminte de fetiţa mea, care a învăţat să scrie aproape înainte de a învăţa să citească, care ştie deja “o sută de litere” înainte de a împlini cinci ani, şi care nu se înşeală nici o clipă asupra alfabetului în care sunt redactate cărţile mele în arabă. Mediul, aceeaşi presiune a mediului care stârneşte reacţiile copiilor, dar alt mediu în două situaţii. De o parte dovedirea maturităţii cu ţigara în gură şi cu alcoolul, de cealaltă dorinţa de a semăna unui tată care petrece câteva ore pe zi (sau pe noapte) citind. Bruscheţea limbajului şi transferul de poveste la un copil care imită tonul celui ce citeşte basme.

Am avut, în ora aceea de conversaţie franceză ca niciodată sentimentul fragilităţii elevilor mei, a dependenţei lor faţă de mediu. Şi certitudinea că fac parte ineluctabil din altă generaţie. Când am terminat facultatea (în secolul trecut), am cunoscut cazul unei fete care făcea furori prin pasiunea ei pentru vodkă. Să nu înţelegeţi greşit, nu era vorba de alcoolism, cum nici întrebarea mea nu viza cazuri grave, încă rare la anumite vârste. Ci de acelaşi gest de a azvârli neglijet pe gât un păhărel aromat care-ţi irită papilele. Undeva într-un cerc de prieteni care s-a spart demult gravita o astfel de fată. Mai era cunoscută şi pentru faptul că se lăuda în gura mare cu un himen lax şi-i invita pe toţi băieţii neîncrezători să rezolve problema. Îmi pare rău pentru curiozitatea cititorilor acestui blog dacă nu pot aduce şi deznodământul dramei trăite de făptura care nu-şi asorta manierele cu chipul...

Mi-ar place să pot încheia într-o notă optimistă, dar vorba unei femei căreia nu-i lipsea simţul umorului: “există posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”. Suntem undeva sub incidenţa ultimei categorii. Vremurile se opacizează, şi Primavera lui Botticelli devine grea ca lutul. Uitaţi-vă cu atenţie la tabloul de mai sus: delicata fecioară întinde mâna stângă pudic în faţă, într-un gest care mai mult dezvăluie decât ascunde. Cel puţin aşa a văzut-o Renaşterea italiană. Astăzi, grobieni cum ne-am făcut, am putea spune că Primavera stă cu mâna la pedală. Meşterul a văzut-o plutind, cu gravitaţia în ceruri. Noi ne-o mai putem imagina doar scărpindându-se, înainte de a-şi înnăbuşi un căscat de plictiseală...

Hipertelie informatică

Primul calculator PC pe care l-am avut avea un procesor de tip 80386, 4 megi de RAM (pur şi simplu RAM, fără SD şi fără DD în faţă), 512 Kb de memorie video şi 260 Mb în hard-disk, adică echivalentul a 520 de dischete de 720 Kb fiecare pe care le utilizasem până atunci la un HC-91 de producţie românească. Cu el făceam aproximativ ce fac şi azi.

De atunci am schimbat vreo 10 calculatoare, nici eu nu mai ştiu câte. Ultimul l-am scos pur şi simplu în stradă pentru că se rupsese o urechiuşă de pe soclul cooler-ului, care făcea improprie utilizarea plăcii de bază. Am recuperat hard-disk-urile, placa video, memori şi inscriptorul de DVD-uri, după care mi-am cumpărat în aceeaşi zi un server antic dintr-un magazin de aparate second. Şi cu acesta fac aproximativ ce făceam şi cu primul PC.

Nu, nu vreau ultima versiune de WinZip. Cea pe care o am face tot ce vreau eu. Nu vreau nici măcar să văd cum arată Windows Vista, în materie de Windows cel mai mult regret că am abandonat 98SE, s-ar fi mişcat ca fulgerul pe calculatorul actual. Consider că goana după viteză a ultimelor computere e o tâmpenie, oricum niciodată nici un aparat nu va fi mai rapid sau mai deştept decât utilizatorul lui (chestia asta îmi aminteşte de Luky Luke, eroul benzilor desenate care trăgea cu Coltul mai repede decât umbra lui, chiar am dezumflat într-o zi un fan al vitezei cu întrebarea: “Scula ta se mişcă mai înainte decât să-i comanzi tu?”).

Procesoare de 3 GB, HDD-uri de 1 TB, cheşuri grase, plăci video lăbărţate, două miezuri în proace şi două layere la DVD-uri. N-aveţi senzaţia că lumea calculatoarelor a devenit de la o vreme din ce în ce mai obeză?