Capitolul XVIII din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

Scriam zilele trecute pe bookblog un mic comentariu la un fragment foarte interesant din ultima carte a Bibliei. Am fost, atât cât anumite imperative autoimpuse mi-o permiteau, nu atât clar cât sugestiv. Voi relua textul, dorind acum, dimpotrivă, să fiu atât de clar cât posibilităţile mele de expresie o permit. Teza rămâne aceeaşi: Capitolul XVIII din Apocalipsa după Ioan Teologul este profeţia încheierii modernităţii, cel puţin a unora din semnele ei exterioare.

Elementul central al acestui fragment este “căderea Babilonului”, cărora multora le-a sugerat o conexiune oarecare cu războiul recent din Iraq. Această versiune s-ar baza pe un literalism care nu are nimic în comun cu adevărata exegeză a textelor sacre. În realitate, “Babilonul” este în Vechiul Testament efigia degenerescenţei şi a degradării spirituale, o prezenţă niciodată alungată din conştiinţa religiei iudeo-creştine. El trebuie căutat peste tot unde se întâlneşte semnul căderii omului în animalitate, şi nu într-un loc anume geografic de pe planetă. Punerea semnului egal între Babilon şi o femeie “îmbracată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei” (17: 4) ne indică justeţea acestei premise exegetice.

În ordinea versetelor, aflăm despre căderea Babilonului mai înainte de a putea pricepe bine în ce fel se depărtase el de Principiu. Mai ştim că “a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte” (versetul 2). Imaginile sunt foarte sugestive. Babilonul a murit, dar într-un anume fel îşi supravieţuieşte sieşi sub forma unui cimitir în care sunt fixaţi “demonii”, “duhurile necurate” şi “păsările spurcate şi urâte”. Este destul de riscant să identificăm pe fiecare dintre aceste trei tipuri de elemente, la fel cum este uşor să sesizăm că “cetatea cea mare” este aruncată, de un eveniment greu de înţeles, într-un imobilism care se află în contrast cu tot ceea ce a caracterizat-o mai înainte: dinamismul exacerbat. “Demonii” babilonieni nu mai circulă, sunt închişi într-un spaţiu post-babilonian din care nu mai pot evada. Avem dreptul să ne gândim că sub numele de “demon” se ascunde tot ceea ce însufleţeşte modernitatea, vectorii ei fundamentali? Versetele următoare ne-o vor confirma cu prisosinţă.

Undeva în Spiritul timpului, Edgar Morin scrie despre dimensiunea spectrală a televizorului: oameni bidimensionali vorbesc, cântă, se agită, transmit emoţii pe un ecran de sticlă. Spectre. Adică duhuri. Să însemne oare “închisoarea duhurilor necurate” o oprire finală a tuturor transmisiunilor de televiziune? Este foarte probabil ca Ioan Teologul, având în viziunea sa intuiţia acestui fantastic mecanism de uniformizare a gândurilor şi a visurilor omeneşti, să-l fi numit, cu instrumentele semantice de care dispunea: “duhuri necurate”, adică imagini înşelătoare, nesfinte. Cât despre “păsările spurcate şi urâte”, cum altfel ar putea fi numite avioanele şi elicopterele? Cele două adjective ar fi altfel foarte şocante în raport fie şi cu o cioară.

Versetul al treilea ne spune ceva despre “vinul aprinderii desfrânării”, cu care Babilonul are o relaţie instrumentală. Din el beau “toate neamurile”. Este licoarea dezechilibrului, a des-frânării, a pierderii calmului, cu care sunt contaminate civilizaţiile înconjurătoare, la nivel global. Cetatea cea mare îşi extinde o ciudată dominaţie, ameţind lumea prin nemăsurare şi prin înmulţirea plăcerilor. Versetul este nodal pentru priceperea întregului capitol, mai cu seamă că tot aici apar “împăraţii” şi “negustorii”. Primii se desfrânează, asemeni neamurilor lumii, ceilalţi se îmbogăţesc.

Biblia cunoaşte mai multe feluri de conducere politică, cea mai importantă fiind, fireşte, teocraţia instaurată de Moise. Cu nimic mai puţin legitimă este regalitatea, ilustrată de Melhisedec, regele Salemului, de David şi Solomon, regii-profeţi, şi de Iisus Hristos, numit ironic de Pilat din Pont “regele iudeilor”. Împăraţii din textele Vechiului Testament sunt însă, fără excepţii, execrabili, culminând cu Nabucodonosor, model al degradării infraumane. Cezarul din vremea lui Iisus este un rău necesar, o prezenţă obiectivă a istoriei, dar ştearsă. El este acceptat, dar ca simplu element de decor lipsit de foarte mare importanţă. De aceea pomenirea ultimilor lideri cu numele de “împăraţi” şi nu de "regi" pune deja pe un drum.

Nimic despre alegerea împăraţilor prin sufragiul poporului, nimic care să sugereze că Apocalipsa lui Ioan Teologul ar lua în calcul mecanismul democratic. Conform adagiului: “ceea ce nu există în textul sacru este lipsit de valoare ontologică”, suntem îndreptăţiţi să concluzionăm că tot tămbălăul despre validarea puterii prin voinţa populară nu are mai mare greutate decât nişte fire de praf purtate de un vânt năuc. În rest, citim în versetul 23 că “neguţătorii tăi [ai Babilonului] erau stăpânitorii lumii”, ceea ce ne arată adevăratul raport de forţe din social: marii oameni de afaceri sunt cei care îi domină pe împăraţi, deci economicul domină politicul. În timp ce împăraţii ucid în numele celor mai mari decât ei: “Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ.” (versetul 24) În termeni hinduşi, se poate vorbi despre o anomalie socială profund: casta negustorilor domină casta războinicilor, iar casta războinicilor asasinează membrii castei brahmanilor. Adică exact raportul normal luat pe dos: brahmanii ar trebui să-i protejeze cu autoritatea lor spirituală puterea castei kşatriya, care la rândul lor să-i protejeze pe vaisya cei bogaţi.

Despre negustori avem tot dreptul să ne întrebăm dacă ei înşişi mai sunt ceea ce ar trebui să fie. Ştim despre ei că posedă tot ce merită să fie posedat: “marfă de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare, vison şi porfiră, mătase şi stofă stacojie, tot felul de lemn bine mirositor şî tot felul de lucruri de fildeş, de lemn de mare preţ şi marfă de aramă şi de fier şi de marmură, şi scorţişoară şi balsam şi mirodenii şi mir şi tămâie şi vin şi untdelemn şi făină de grâu curat şi grâu şi vite şi oi şi cai şi căruţe” (versetele 12-13). Totul? Nu, ceva mai mult chiar de cât totul: “şi trupuri şi suflete de oameni”. Sfârşitul celui de-al treisprezecelea verset este cutremurător: negustorii au ceea ce niciun proprietar de sclavi n-a visat vreodată, adică sufletul oamenilor-marfă peste care e stăpân. Să recapitulăm: oamenii de afaceri rătăcesc neamurile cu fermecătorii (versetul 23), mânuiesc după plac duhuri necurate (versetul 2), sunt stăpânitorii lumii, deci mai presus de împăraţi (versetul 23), se îmbogăţesc vânzând plăcere (versetul 3), posedă oameni sfâşiaţi în două obiecte de inventar: trupuri şi suflete (versetul 13). Dacă în toate acestea nu se vorbeşte despre victoria cvasi-deplină a paradigmei economice, atunci nu ştiu despre ce este vorba...

Spuneam că victoria este cvasi-deplină. Răul niciodată nu poate domina totul, el tinde tembel să-şi sugrume contrariul, ceea ce frizează imposibilul. Răul nu ştie că efortul lui e zadarnic, şi din această cauză toate religiile îl mai numesc într-un fel: Ignoranţa. Versetele 4-6 ne vorbesc despre oamenii care, în Babilon fiind, nu-i aparţin. Marea tragedie poartă în sine seminţele renaşterii viitoare, pe care “un glas din cer” le numeşte “poporul meu”.

Aceştia primesc un sfat greu de priceput: “Daţi-i înapoi [Babilonului], precum v-a dat şi ea şi, după faptele ei, cu măsură îndoită, îndoit măsuraţi-i; în paharul în care v-a turnat, turnaţi-i de două ori.” Greu de înţeles, teribil de greu ar fi dacă nu ar aminti de un alt verset, din Tao Te King: “Înţeleptul, atunci când toată lumea tulbură apele, el le tulbură şi mai tare.” Nu revoltă, dar nici pactizare cu ale lumii, ci ironizare a ei: “Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei.” Atitudine aparent contradictorie: pe de o parte li se spune să plece, pe de alta să dea înapoi dublu, “precum a dat şi ea”.

Versetele gravitează în jurul a trei cuvinte-cheie: imperativul verbului “a ieşi”, substantivele “faptă” şi “pahar”. Poporul lui Dumnezeu este îndemnat să iasă din Babilon, dar nu în mod fizic, ci la nivelul unor disocieri intime cu mentalitatea babiloniană. Să respingă deci duhurile, farmecele, desfrâul şi plăcerea. Altă evadare dintr-o paradigmă globală nu există, în afara evadării interioare. La nivel vizibil însă ei dau după ceea ce primesc, “fapte” care până la un punct nu ies cu nimic în evidenţă. Ei păstrează aparenţele înşelătoare ale babilonienilor obişnuiţi, turnând de două ori în acelaşi “pahar”. Vocea din cer nu spune că trebuie luptat în mod făţiş împotriva Babilonului, nici nu recomandă disidenţa scandalizată. Dimpotrivă, confundarea în peisaj ca soluţie de supravieţuire. Oamenii lui Dumnezeu sunt chemaţi să deturneze modernitatea cu armele modernităţii, dând înapoi faptă înnobilată de intenţia bună pentru faptă ignobilă. Nu lupta deschisă, care n-ar face decât să alimenteze Răul, ci subminarea lui, subversiunea...

Ineluctabil, Babilonul se va nărui “într-o singură zi” (versetul 8), “într-un ceas” (versetele 10, 16, 19), ba chiar şi mai puţin, cât ar cădea un bolovan în apă (versetul 21). Mai ştim că sfârşitul va coincide cu apogeul (versetul 18), iar pedeapsa va fi teribilă: un dezastru prin foc (versetele 8 şi 18), încetarea muzicii, a meşteşugurilor şi absenţa hranei (versetul 22), plonjarea în întuneric, pustiirea de oameni (versetul 23). Actul de acuzare? “pentru că neguţătorii tăi erau stăpânitorii lumii şi pentru că toate neamurile s-au rătăcit cu fermecătoria ta” (versetul 23).

De ce oare “fermecătorie”? Suntem educaţi să credem că ne aflăm într-o lume “ştiinţifică”, una care luptă împotriva “obscurantismului”. C. S. Lewis face undeva o observaţie tulburătoare: omul aflat la baza “metodei ştiinţifice”, Francis Bacon, fusese interesat în prealabil de vrăjitorie, pe care sfârşeşte prin a o respinge vehement. Realitatea însă nu este aceea că ar fi înţeles despre ce este vorba, departe de asta. Bacon a fost de la început şi până la sfârşit un amator, a fost un vrăjitor ignorant, care şi-a ratat prima pasiune, preschimbând-o în singurul lucru care în acel moment nu avea niciun expert: o nouă paradigmă. Una, din nefericire, şi nu mă joc cu cuvintele aici, adânc tributară ignoranţei celui ce a fundamentat-o şi apucăturilor sale vrăjitoreşti.

Acest din urmă paragraf ar merita, fie şi numai el, o dezvoltare mai mare chiar decât întreg comentariul scris deja. Nu o voi face în detaliu, dar nu voi omite, de teama ciudăţeniei ei, nici concluzia. Ni se pare că trăim într-o societate în care farmecele ar fi dispărut cu desăvârşire, şi este foarte uşor s-o credem, din simplul motiv că nu avem despre vrăjitorie decât o imagine prefabricată, ridiculizată, colportată de mass-media. Însă Ioan Teologul este mult mai cunoscător decât noi, şi dincolo de faţada tehnică cei care ştiu într-adevăr în ce constă şi cu ce preţ există ea, nu se pot înşela. Lumea noastră nu este, în fapt, mai puţin demonică decât cea din urmă cu câteva sute sau mii de ani. Doar că lipsesc acut oamenii capabili să vadă dracii şi să-i fixeze. Restul, marea masă, au fost dresaţi să se obişnuiască cu vrăjitoria, cu aceeaşi seninătate cu care preţuiesc plăcerea şi admit că “fiecare are un preţ”. Fiecare trup, fiecare suflet...

Somn adânc, Babilon!

Toţi diferiţi, toţi inegali

Într-un text fulminant despre inegalitatea cu care ne naştem înainte de a ne cufunda în ea pentru totdeauna, Boris Vian scrie să se nasc mult mai puţini oameni dotaţi pentru box decât pentru ortografie, acest fiind motivul suficient pentru care numărul profesorilor de franceză îl depăşeşte pe cel al campionilor din ring. Nu, nu ne naştem egali. Nici nu trăim egali, şi nici după moarte nu putem spera la vreo egalitate. Mai rămâne, se mângâie fervenţii acestei idei, egalitatea în faţa legii.

Ei bine, unul din aspectele artificiale ale dreptului modern este încercarea de a reduce oamenii la ceea ce numim, din comoditate, “egalitatea în faţa legii”. Alături de încercarea de a reglementa fiecare aspect al vieţii, delir legislator care încearcă în van să plombeze cu sute de legi stufoase absenţa Legii din inimă, reducerea omului la ceea ce s-ar putea numi “unitatea cetăţenească” este o altă iluzie a Justiţiei...

În fapt, oamenii nu sunt egali, şi nu pot fi, în raport cu ea, cum nu sunt egali nici în privinţa posibilităţii de a urca în ring... Legile sacre de tipul celor ale lui Manu stabilesc cu prisosinţă inegalitatea în faţa legii: “Amenda unui Sudra pentru un furt oarecare trebuie să fie de opt ori mai mare decât pedeapsa obişnuită, cea a unui Vaisya de şaisprezece ori, cea a unui Kşatriya de treizeci şi două de ori, cea a unui Brahman de şaizeci şi patru de ori, sau de o sută de ori, sau chiar de o sută douăzeci şi opt de ori mai considerabilă, atunci când fiecare dintre ei cunoaşte perfect binele şi răul din acţiunile sale.” (Legile lui Manu, Cartea a VIII-a, Funcţia judecătorilor. Legi pentru afacerile civile şi infracţiuni, versete 337-338) Cei cărora li se pare că servitorii (Sudra) sunt defavorizaţi, iar preoţii (Brahmanii) un fel de castă dictatorială, pot vedea că cei a căror viaţă a fost dedicată cunoaşterii sunt cei care plătesc cel mai scump abaterile.

Undeva în versetele despre adulter, în acelaşi spirit, se spune că un Sudra trebuie să fie mutilat pentru asta, unui Vaisya i se confiscă averea, un Kşatriya trebuie uns pe creştet cu urina unui măgar, iar un Brahman trebuie alungat din regat fără să i se clintească un fir de păr din cap. Aparent, principiul inegalităţii e în favoarea preotului. Eronat! Pedeapsa purifică, iar cel pedepsit de întâlneşte cu Devaşii pur: servitorul prin mutilare, negustorul prin sărăcire, războinicul prin umilire. Brahmanului însă i se refuză purificarea: alungat din regat fără ca cineva să ridice mâna împotriva lui, pedeapsa care i se cuvine este cea a damnării şi a infernului. Pentru astfel de erori inconceptibile pentru un preot, pentru care Justiţia lui Manu nu admite răscumpărare.

Există un preţ al cunoaşterii autentice care e departe de tristeţile de căţeluş pe care le încearcă Bouvard şi Pécuchet după ce frecventează haotic muzee, teatre şi cursuri la Collège de France. E ceea ce spune Vasile Lovinescu despre Ivan Turbincă: nimeni nu se întoarce de la Poarta Paradisului acelaşi, dintr-un punct încolo eşecurile cele mai mici au consecinţe incalculabile, mergând până la transformarea aspirantului în contrariul căutărilor sale... Brahmanii plătesc cel mai scump pentru erorile lor...

Protocopyrightul sacru

Există un verset al Legilor lui Manu, pe care la o primă lectură n-am fost suficient de inspirat să-l notez anume, care avertizează împotriva citirii textelor sacre fără autorizarea venită din partea unui maestru. Cei care se fac vinovaţi de această encartadă sunt egali, spun Legile, cu hoţii ordinari. A citi Vedele fără permisiune este deci un furt...

Unul din lucrurile pe care nu le pot înţelege şi deci nici accepta este pretenţia modernilor de a avea proprietate “intelectuală” asupra unor idei, vorbe, imagini, sunete. Dacă autorul Mioriţei ar fi avut ideea neghioabă de a adăuga la finalul baladei: (c) Badea Scârţan - toate drepturile rezervate, cred că azi manualele de română ar fi pierdut câteva pagini interesante, iar cunoscătorii simbolurilor sacre din acest text o adevărată mină de aur tradiţională...

O civilizaţie trebuie să-şi piardă complet axul ortodocsiei pentru a-l putea înlocui cu această necroză a dreptului de proprietate care este copyrightul. Undeva Guénon lămureşte cu prisosinţă nerozia: ceea ce este corect aparţine tuturor, şi nimeni nu poate pretinde vreo posesie oarecare asupra unei idei juste, în vreme ce arogarea posesiei asupra unei tâmpenii nu face cinste nimănui. De ce să spui, deci, că un anume text îţi aparţine, câtă vreme corectitudinea lui îl face suficient de impersonal încât să fi putut fi abordat de oricinear fi avut nivelul respectiv?

Şi uite, am descoperit că totuşi un anume copyright, pe care am decis să-l denumesc protocopyrightul sacru, este cu putinţă: cel care descurajează heirupismul hermeneutic. Cel care-l obligă pe ucenic să se supună unei tradiţii de lectură, să-şi însuşească o cuminţenie poate insuportabilă la început, dar singura capabilă să-l formeze şi să alunge pentru el spectrul hidos al heterodoxiei doctrinare. Avva a zis... Sfântul a zis... Preafericitul a zis... Rabbi a zis... Ibn a zis... – trebuie să ştii tot ce au zis uriaşii dinaintea ta pentru ca tu, piticul, măcar să afli pe umerii cui trebuie să urci. Altfel, cu părere de rău, dragă Luther, dar eşti doar un hoţ de texte sacre!

Sura Vacii

Michel Houellebecq, scriitorul care a izbutit să reducă literatura la posibilitatea unei insule, se ofuschează într-un număr din Lire apărut în 2001: “Religia cea mai cretină este totuşi islamul. Când citeşti Coranul eşti terminat, pur şi simplu terminat.” Apoi continuă particularizând elementar: “Cu Biblia e însă altceva, evreii cel puţin au un talent literar dat naibii.”

Sura Vacii (Al-Baqara) – lentă ruminaţie de versete sacre... “Noi credem în Dumnezeu, în ceea ce a pogorât asupra noastră, în ceea ce a pogorât asupra lui Abraham, Ismail, Isaac, Iacob, asupra triburilor, în ceea ce i-a fost dat lui Moise, lui Iisus, profeţilor, de la Domnul lor. Noi nu facem deosebire între ei, căci noi Lui îi suntem supuşi.” (Al-Imran, 84). A doua sură după Al-Fatiha (Deschizătoarea) leagă Coranul de profeţii biblici şi de cei necunoscuţi, mestecând molcom cele ce vin din negura timpului.

Nimic poetic, nimic frumos. Doar respiraţia caldă a unei ierbivore care-nvârteşte şiragul îmbucăturilor, asemenea unui derviş ce cheamă Numele lui Dumnezeu. Undeva, în ugerele de sub pântece, se adună şuvoiul laptelui.

Legile lui Manu despre adulter

Citim în versetele 352 şi 353: “Regele să alunge, după ce i-a pedepsit cu mutilări profunde, pe cei cărora le place să seducă femeile altora. Căci din adulter se naşte în lume amestecul castelor, şi din amestecul castelor provine violarea îndatoririlor, amestecul rasei umane, care conduce la pierderea universului.”

Comentariu: Noi, euroamericanii, suntem obişnuiţi să credem că dragostea justifică şi scuză totul. Denis de Rougemont, în Dragostea şi Occidentul, remarca preferinţa unică, perversă, pe care lumea noastră o are pentru pasiunea ilicită, aflată în afara şi împotriva cutumelor. Tristan şi Isolda este o poveste de dragoste sublimă, nefericită şi ilegală. Dom Juan pozează în ideal erotic. Suntem atât de obişnuiţi cu aceste repere mentale încât nu le mai sesizăm monstruozitatea. Adulterul este opţiunea pe care lumea noastră a făcut-o în favoarea lui Eros, renunţând la Agapé.

Or, în societăţile în care Principiul n-a fost obliterat, flacăra pasiunii necontenite nu este iertată. Vechii evrei şi musulmanii lapidau cu pietre acest tip de transgresare. În ţările islamice adulterul, ca şi violul, este pedepsit si azi cu moartea. Hinduismul nu face nici el excepţie. În Legile lui Manu se spune că regele trebuie să-i pedpsească groaznic pe toţi cei care sunt dovediţi în această situaţie. În funcţie de caste, un şudra (din casta servitorilor) este omorât, un vaisya (din casta negustorilor şi a agricultorilor) este deposedat de bunuri, un kşatriya (din casta războinicilor) este schingiuit sălbatic, în vreme ce un brahman este alungat din regat. Aparent, preotul scapă cel mai uşor, dar în realitate lucrurile nu stau aşa. Pedeapsa purifică, şi cu cât este mai mare cu atât iertarea e mai uşor de obţinut în Ceruri. Neştiutorul serv este aproape absolvit de vină prin condamnarea la moarte, negustorul îşi capătă iertarea prin sărăcie, războinicul prin umilire. Preotul însă care, nevătămat, părăseşte regatul rătăcind în lume, devine prefigurarea acelor ce nu ating nici Raiul, dar nici Iadul, fără a se fixa undeva. El nu expiază nimic, fiind doar îndepărtat ca o monstruozitate cosmică, un lepros moral, o formă malignă a cancerului. Brahmanul adulter devine un om sub toate castele, mai jos decât un servitor, un paria fără căpătâi, un damnat în viaţă, pe care nici Infernul nu-l mai vrea...

Şi toate acestea pentru că adulterul este o pură goană după plăcere josnică fără asumarea niciunei consecinţe. Trebuie să fii european ca să nu pricepi că între poligamie şi adulter distanţa este ca de la cer la pământ. Trebuie să fii european de tot ca să mai vorbeşti de lumea noastră ca de una a monogamiei... Un gest banalizat acum şi aici este văzut într-unul din cele mai vechi texte sacre ale hinduismului ca un atentat la structura însăşi a lumii, ca un catalizator nepermis al degenerării inevitabile. Oroarea pentru “amestecul castelor” ţine de momentul acela care se pierde în negura timpurilor, în care Hamsa, casta primordială, s-a despărţit în preoţi, războinici, negustori şi servitori, pentru că Omul a suferit o decădere masivă, împotriva căreia una dintre reacţii a fost interdicţia procreării altfel decât în cazul unor grupuri cvasi-închise. Nu românii au fost primii care au ştiut că aşchia nu sare departe de trunchi, adevăr universal care implică faptul că urmaşii unui cuplu luminos vor duce mai departe lumina, în vreme ce copiii tenebrelor sunt ineluctabil de partea întunecimii.

Interesantă este “pierderea universului”, precedată de “amestecul rasei umane”. Uniformizarea şi lipsa de discernământ (sau "toleranţa", cum i se spune în newspeak) sunt semnele infailibile ce prevestesc catastrofa finală. Faptul că la Buenos Aires şi la Adunaţii-Copăceni se ascultă aceeaşi muzică, se bea aceeaşi băutură şi se difuzează aceleaşi filme este simptomul uniformizării care şi-a propus să nu ierte nici locuri, nici oameni. Agenda Occidentului ce bate darbana “democraţiei” şi a “drepturilor omului” (două sintagme ce nu pot păcăli nici un observator avizat în privinţa planului anti-tradiţional al mondializării) călcând în picioare culturi, mentalităţi, cutume locale va conduce, în cele din urmă, la “munţii de lână” despre care vorbeşte Coranul atunci când evocă Ziua cea de pe Urmă, adică înmuierea tuturor asperităţilor ce marchează Verticalitatea care defineşte OMUL.

Rãdãcina sanscritã a lui Bau-bau

Pentru cine nu este clarã filiatia sanscritã a limbii române am sã evoc un prieten din Khashmirul pakistanez venit sã studieze în România în urmã cu câtiva ani. Kashmirul este o regiune aflatã la poalele Muntilor Himalaya, împãrtitã într-o parte indianã si o parte pakistanezã, având o limbã proprie si o culturã în care modelul familial hindus si religia islamicã coexistã într-o sintezã unicã. În plus, limba kashmiri are o relatie de înrudire foarte puternicã cu limba sacrã a hinduismului. Ei bine, atunci când prietenul meu a ajuns în Ardeal a constatat cã întelege mai bine de 30% din comunicarea în limba românã (la început credea cã are halucinatii, îi venea sã-si dea palme). A devenit aproape fãrã efort vorbitor al limbii noastre (mã rog, aici a contribuit si faptul cã pe lângã limba maternã mai stia si british cum se cuvine, cã doar fãcuse scoalã în limba colonialistã, apoi si urdu si pashto, limbi de circulatie în Pakistan, basca ceva arabã coranicã nu tocmai putinã. L-am amintit pe himalayezul meu aici pentru cã un verset din Legile lui Manu mi-a atras atentia într-un mod deosebit.

Printre multele prevedere privind traditia vedicã, Legile cuprind si pe cele despre salut. Se zice de exemplu cã tinerii trebuie sã-i salute pe vârstnici prin ridicarea în picioare (dacã stau jos) si prin retinerea respiratiei (mã rog, probabil nu pânã la învinetire). Iar cel ce face asta va vedea crescând în el: durata vietii, stiinta, renumele si forta. Un Brahman care abordeazã un om mai în vârstã ca el trebuie sã-si pronuntele numele spunând în sanscritã: “Eu sunt cutare.” Iar apoi, celor ce nu înteleg limba sacrã: “Acesta sunt eu.”

Pânã aici, parcã merge. Numai cã ritualul salutului brahmanic se încheie cu pronuntarea silabei “Bhau”, “pentru cã Sfintii (rishi) considerã cã Bhau are proprietatea de a reprezenta numele persoanei cãreia ne adresãm” (verset 124). Asadar, Bhau este totuna cu “tu”. Cine-i acolo? Bhau-Bau. Cine întreabã. De ce te temi cel mai tare? De Bau-Bau (adicã de mine însumi, prin translatie). Fantasticul Bau-Bau din limbajul copiilor ar fi exteriorizarea propriilor temeri, “fiintã” plãmãditã de noi însine, capabilã sã supravietuiascã tot atâta cât si Demiurgul: cât timp stãm noi sub stãpânirea lui.

Legile lui Manu e un text vechi, foarte vechi. Silaba “Bhau” este în el deja învãluitã într-o negurã: “pentru cã rishi considerã”, acesta este argumentul care introduce formula de adresare benignã cine-stie-cum întoarsã spre sinele brahmanului în câmpul românesc.

Bhau!

O absenţă care invadează tot spaţiul

Katha-Upanişad e un text centrat pe întâlnirea dintre Nachiketas şi Yama, Îngerul Morţii. Nachiketas era fiul unui brahman care dăduse de pomană nişte vaci, gest foarte valorizat în hinduism. Dar Nachiketas râsese de tatăl său – de ce să renunţe la nişte vaci, care oricum nu-i sunt foarte necesare, de ce, dacă vrea să renunţe cu adevărat la ceva, nu caută ceva mare şi care să-i fie cu adevărat drag? Brahmanul îşi jertfeşte deci băiatul, astfel acesta ajunge la Yama, şi-l întreabă despre moarte. Katha-Upanişad este povestea unei discuţii despre viaţă, despre samsara (lanţul metempsihozei) şi despre mokşa (eliberarea).

Zice undeva Yama că există două căi: una duce la Dumnezeu, cealaltă la plăcere. Cine urmează una dintre căi, întoarce spatele celeilalte în mod inevitabil, pentru că între ele este un conflict. Aşadar, asceza, pe care o considerăm îndeobşte o absenţă (să nu, să nu, să nu), împiedică prin simpla ei existenţă tentaţiile. Dacă asceza ocupă tot spaţiul Căii, atunci ea nu este dureroasă, pentru că în toată absenţa asta ceva este, şi acel ceva elimină plăcerea prin propria saturaţie. “Şi nu ne duce pe noi în ispită” – şi nu lăsa asceza noastră să lâncezească, Doamne!