O recomandare din partea cui trebuie

Probabil unul din semnele sigure ale rafinamentului în ale lecturii este refuzul de a mai pleca de unul singur în căutarea unui autor bun, şi al unei cărţi bune. Dacă eşti gurmand, nu mai deschizi uşa speluncilor, doar-doar vei da de o mâncare gătită aşa cum trebuie. Cu cărţile e la fel, nu mai vrei să rişti, n-ai chef de surprize, pentru că ştii prea bine că de la un prag încolo, surprizele sunt mai prea des proaste... Un singur lucru te mai poate scoate din plăcuta rutină: o recomandare din partea cui trebuie. Ca între gurmanzi, fireşte.

Am urmărit de ceva vreme două recenzii la Ovidiu Hurduzeu (Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley si Unabomber. Profetul ucigas). Le-am citit, în elaborarea lui Silviu Man, şi uite aşa am dat de un autor care merită. Cărţile lui încă nu le-am citit, n-am intrat încă în librăria care să le aibă, dar nu cred că ziua aceea e prea departe. Am reţinut însă autorul. Şi, zilele trecute, nu mică mi-a fost bucuria când am putut citi şi interviul pe care Silviu îl lua aceluiaşi Ovidiu Hurduzeu. Rar dau de un autor din familia lui Julius Evola, a lui Nicolae Berdiaev şi a lui Petre Ţuţea (fără a de putea vorbi de identitate, cred că ceva din fiecare este topit în românul acesta aparent adaptat la America, dar cu certitudine român, şi ortodox!). Cum să nu fiu atent la ce are de zis, fie şi în cadrul convivial al unui interviu?

Aşa am pescuit două nume noi: Jacques Llul şi Guy-Ernest Debord. Despre primul, asocierea lui cu tema conjuraţiei: deşi opera este amplă şi originală, Occidentul l-a trecut, tacit, la index. Despre al doilea, un adjectiv: “filosof inclasabil”. Ador inclasabilii. Mă dau în vânt după indivizii pentru care Occidentul nu dispune de clasificare, deci de “clasă”. Sunt unii dintre puţinii care au ceva să-mi spună. L-am căutat, şi am găsit chiar lucrarea pe care o pomeneşte Hurduzeu: Societatea spectacol. Am citit deja primul capitol, sunt vreo nouă, deci voi scrie încă 8 texte pe seama acestui volum care nu m-a dezamăgit.

Lucrarea este o înşiruire de fragmente-enunţ, fără argumentare. Ideile sunt enunţate, nuanţate, înşirate – şi atât. Autorul e apodictic, aerul general al rezultatului este acela al unui diagnostic; aţi văzut vreodată un medic care să scrie, la căpătâiul bolnavului, ceva care să aducă pe departe cu “poate e cancer”? Spune vreodată judecătorul vreo formulă retorică care să îndulcească sentinţa, de genul “după umila mea părere, acuzatul primeşte pedeapsa capitală”? Guy-Ernest Debord este concomitent medic şi judecător, el diagnostichează o maladie şi judecă o infracţiune.

O parte dintre idei, cât să deschidă interesul pentru volum, dar nici pe departe de natură să înlocuiască lectura acestuia, le-am înşirat în cele ce urmează. Sunt extrase din capitolul I, Separaţia împlinită:

1. Societăţile în care domnesc condiţiile moderne de producţie sunt o imensă acumulare de spectacole.

2. Spectacolul este o pseudo-lume separată, obiect de contemplaţie.

3. Spectacolul este sectorul care concentrează toate privirile şi toate conştiinţele. Deşi se prezintă ca instrument de unificare, unificarea pe care o săvârşeşte este limbajul oficial al separării generalizate.

4. Spectacolul este mai mult decât o acumulare de imagini. Este o viziune a lumii care s-a obiectivizat.

5. Spectacolul este miezul irealismului societăţii reale. Este afirmarea omniprezentă a alegerii deja făcute în producţie şi consumaţia sa corolară. Este modelul prezent al vieţii socialmente dominante.

6. Limbajul spectacular este constituit din semnele producţiei, care sunt concomitent finalitatea ultimă a acestei producţii.

7. Spectacolul este afirmarea aparenţei şi afirmarea oricărei vieţi umane ca aparenţă. El mai este însă şi o negaţie a vieţii.

8. Spectacolul nu spune nimic altceva decât că “tot ce apare este bun, şi tot ce este bun apare”.

9. Caracterul fundamental tautologic al spectacolului decurge din faptul că mijloacele sale îi sunt concomitent şi scop.

10. Societatea care trăieşte din industria modernă este ea însăşi o formă de spectacol: scopul ei, ca şi cel al spectacolului, nu există, totul constă în desfăşurare.

11. Spectacolul nu este nimic altceva decât reflexul fidel al producerii lucrurilor, şi obiectivarea infidelă a producătorilor.

12. Prima fază a dominaţiei economiei asupra vieţii sociale a antrenat degradarea verbului “a fi” în “a avea”. Prezenta fază a ocupării totale a vieţii sociale de către economie duce la degradarea lui “a avea” în “a părea”.

13. Acolo unde lumea reală se schimbă în simple imagini, simplele imagini devin fiinţe reale, şi motivaţiile unui comportament hipnotic. Vederea, simţul omenesc cel mai uşor de mistificat, devine mijlocul de interacţiune privilegiat.

14. Spectacolul este moştenitorul întregii slăbiciuni a proiectului filosofic occidental, care a fost o încercare de înţelegere a activităţii, dominată de categoria vizualului.

15. Spectacolul este reconstrucţia materială a iluziei religioase.

16. Spectacolul este visul urât al societăţii moderne înlănţuite, care nu exiprimă în cele din urmă decât dorinţa ei de a dormi.

17. La rădăcina spectacolului se află specializarea puterii.

18. Spectacolul este monologul elogios pe care ordinea prezentă îl ţine despre sine. Este autoportretul puterii.

19. Sensul cel mai important al spectacolului este acela de separaţie.

20. Cu separarea generalizată a muncitorului de produsul muncii sale, se pierde orice punct de vedere unitar asupra activităţii îndeplinite. De-a lungul progresului acumulării de produse, şi a concentrării procesului productiv, unitatea şi comunicarea devin atributul exclusiv al conducerii sistemului. Reuşita sistemului economic bazat pe separaţie este proletarizarea lumii.

21. Sistemul economic fondat pe izolare este o producere circulară a izolării. Izolarea fondează tehnica, iar tehnica fondează izolarea. De la automobil la televizor, toate bunurile selecţionate de sistemul spectacular sunt arme pentru accentuarea izolării.

22. Originea spectacolului este pierderea unităţii lumii. În spectacol, o parte a lumii se reprezintă în faţa lumii, şi-i este superioară.

23. Alienarea spectatorului în faţa obiectului contemplat se exprimă astfel: cu cât mai mult contemplă, cu atâta mai puţin trăieşte.

24. Spectacolul este harta la scara 1:1 a noii lumi.

25. Cu cât omul produce mai puternic detaliile lumii în care trăieşte, cu atât este mai separat de aceasta. Cu cât viaţa este produsul omului, cu atât omul este mai departe de viaţa lui.

26. Spectacolul este capitalul cu un asemenea nivel de acumulare încât devine imagine.

Contribuţia lui Horbiger la bucla paradigmatică nazistă

Se pare că unul dintre elementele pivot, cel puţin la nivel vizibil, al alunecării paradigmatice din Germania nazistă, a fost un personaj numit Hans Horbiger. Rolul lui în lumea ştiinţifică nu este cu nimic inferior celui jucat de Hitler la nivel politic şi militar, în ciuda faptului că astăzi el pare să fi fost dat uitării.

Bergier scrie că doctrina lui Horbiger era “o explicare a cosmosului în contradicţie cu astronomia şi matematicile oficiale, dar care justifica vechi mituri”. Doctrina gheţurilor veşnice. Aş vrea să-l contrazic, dar Bergier nu-mi dă niciun punct de pornire. Le descrie ceva mai încolo, dar nu precizează sursele, ori o face foarte vag. Plus că descrierea lui este atât de acordată la evoluţionismul academic, încât mă face să mă întreb dacă nu fabulează el însuşi, cu aerul unui fals rebel...

Horbiger a avut la dispoziţia lui o armată de scribi, o adevărată mişcare. A editat lucrări de doctrină, cărţi de popularizare, sute de broşuri. Chiar şi un magazin lunar de mare tiraj: Cheia evenimentelor mondiale. Avea zeci de mii de aderenţi. Aş fi foarte curios dacă această magmă de evenimente a dus la apariţia unor lucrări de doctorat, toate în jurul clivajului de la o mentalitate la alta. Doctrina lui Horbiger a fost creaţia unui cerc foarte redus de oameni, ajunsă la nivel de mişcare populară. Aşa ceva nu se întâmplă prea des. Undeva, Guénon face observaţia că în cursul Renaşterii s-a petrecut un lucru extraordinar: în trei generaţii oamenii au pierdut perceperea intelectuală a Evului Mediu. Adică l-au uitat, au început să nu-l mai priceapă. În mare, e tragic, dar dacă proiectăm observaţia asta la nivelul unei familii, se traduce prin faptul că nepotul n-a mai înţeles nimic despre coordonatele mentale ale bunicului. Ceea ce astăzi, fie vorba între noi, este mai degrabă norma, şi se numeşte pompos şi indolent: “conflictul dintre generaţii”.

Revenind la paradigma inaugurată de Horbiger şi doctrina Wel, se poate spune că înlocuirea unei mentalităţi cu alta s-a petrecut în câţiva ani, n-a mai fost nevoie de înlocuirea unei generaţii cu alta, ci aceeaşi oameni, treptat dar totuşi într-un termen microscopic la scară istorică, au devenit... alţii. Un proces de manipulare în masă, extrem de eficace, o spălare a creierului (ok, nu-mi place termenul, e fals şi alunecos, dar ce poate fi mai exact decât asta?) urmată de o remobilare a lui. În treacăt, îmi amintesc de ameniţarea lui Ţurcanu din Patimile după Piteşti, a lui Goma: „Aşa că n-o să vă ucidem trupuşorul, lejionari: o să vă umblăm olecuţă pe la sufleţelul de culoarea găinaţului de gâscă – ha-ha-ha, ce zici, Pop Cornel? O să vi-l demontăm, frumuşel, o să vi-l remontăm la loc după alte legi, după aceeaşi schemă. Cu sămnul schimbat.” Aici e toată cheia schimbării mentalităţii: se izolează elementele între ele, apoi se recombină, însă “cu semnul schimbat”. Aşa a fost în Renaştere, de exemplu. I s-a inoculat omului că el este centrul lumii. De fapt, era deja centrul Creaţiei divine. Aparent, nu s-a schimbat nimic, însă în realitate se lucrase la un detaliu: omul a rămas pe acelaşi loc central, într-un univers deşertic, fără repere. Centralitatea devenea, brusc, una periferică.

Horbiger este foarte posibil să fi avut nişte surse de inspiraţie sacre. Renaşterea şi ea s-a inspirat din creştinism. Nimic de mirare până aici. Însă Horbiger, aşa cum îl evocă Bergier, nu este practicantul niciunei religii. Este adoratorul unor mituri nordice, dar acestea, în absenţa unei iniţieri doctrinare şi ritualice, sunt lucruri moarte. Horbiger adora un cadavru legendar, deci. Aici nu voi face economie: dacă cineva doreşte să se îmbolnăvească profund, inclusiv pe plan fizic, cea mai scurtă metodă şi cea mai dinamitardă este să-şi imagineze că face parte dintr-o religie moartă. Fireşte, în practică poate face toată scălâmbăielile pseudo-ritualice, poate poseda artefacte, poate eventual să citească textele cu convingere, totul se petrece la nivelul imaginaţiei. Totul, mai puţin efectele, care vor fi vizibile, palpabile, si îl vor nărui. Transpusă la nivel social, tragedia este aceeaşi, doar amplitudinea ei va fi alta.

Horbiger, ca şi Hitler, par a fi doar partea vizibilă a maşinăriei. În spatele lor Bergier găseşte, fără prea mare efort, o grupare numită Ultima Thule, pe care el o numeşte, fără să cunoască valoarea termenului, “iniţiatică”, şi o leagă ba de Golden Down, ba de Rozicrucieni, de parcă ar fi unul şi acelaşi lucru. Esenţialul însă îl surprinde: Ultima Thule îşi propunea nimic altceva decât reînvierea vechii religii nordice.

Bergier nu sesizează implicaţiile a ceea ce voia această societate secretă. Nu tresare. Nu se indignează. Şi asta pentru că nu pricepe. Ceea ce s-a întâmplat cu Germania înainte de instaurarea nazismului este, la scară macrosocială, ceea ce a făcut Ţurcanu la Piteşti. Cineva, acolo, a descompus elementele mentalului şi le-a recompus cu alt semn. A schimbat ceva pe ici, a decupat ceva pe colo, şi la final a ieşit un monstru. Partea gravă, extrem de gravă a evenimentului este însă alta. Acel cineva, pe care convenţional îl putem numi Ultima Thule, n-a experimentat. A mers la sigur. Reuşita a fost prea mare ca să ne imaginăm că a bâjbâit. Nu. A fost o lovitură foarte rapidă şi foarte reuşită. Dintr-un popor altminteri civilizat şi paşnic s-a ajuns la instrumentul cu care Europa a fost scăldată în sânge. Iar cheia trebuie căutată aici: renunţarea la religia autentică în favoarea unei ficţiuni religioase. Căci despre vechea religie nordică nici nu poate fi vorba, la ea nu se poate ajunge cum nu se mai poate lua contactul cu morţii din morminte. Atunci când oamenii care actualizează o religie anume se duc, atunci când nu mai rămâne nimeni care s-o încarneze, religia moare. Odată pentru totdeauna. În urmă rămân texte, pe care nimeni nu le mai poate pricepe (pentru că nimeni nu le mai poate trăi, în cazul religiilor priceperea şi trăirea merg mână în mână, cum altfel?), rămân artefacte care nu mai slujesc niciunui scop legitim, pentru că ultimul om religios a luat cu el în mormânt nu numai mentalitatea, ci şi partea “practică”: ritualurile.

Oamenii Ultimei Thule n-au murit, iar cunoaşterea lor nici atât. Dacă am dreptate, Hitler şi Horbiger au fost doar doi pioni debili. Atunci când pregăteşti o operaţiune de manipulare de o asemenea amplitudine, nu faci vâlvă, nu ieşi la rampă, nu poţi fi concomitent atât de lucid încât să duci oamenii la paroxismul nebuniei şi să mai ai nevoie de puţoisme de genul gloriolei mediatice. Nu. Cine posedă în detaliu ştiinţa manipulării în masă nu mai are nevoie de compensaţii puerile, oamenii aceia respiră Puterea, şi puţine droguri sunt mai tari... Cine zicea că americanii i-au recuperat pe toţi germanii din Serviciile Secrete pe care i-au găsit?

Pe marginea Dimineţii magicienilor, am mai scris:

Bucla paradigmatică nazistă
Câteva repere la bucla paradigmatică nazistă

Câteva repere la bucla paradigmatică nazistă

Continui cele scrise zilele trecute şi, introducerea fiind făcută, trecem la nişte informaţii de detaliu, aşa cum le conferă Louis Pauwels şi Jacques Bergier în Dimineaţa magicienilor. Sar peste reflecţiile la natura Răului şi la ilustrarea lor prin scrierile lui Arthur Machen, despre care am de gând să vorbesc într-unul din textele următoare. Acum voi cât se poate de terre à terre, descriind o faţă a nazismului ce seamănă mai mult cu science-fiction, într-atât pare de neverosimilă.

Pământul este concav. Noi locuim înăuntrul lui. Astrele sunt nişte bloguri de gheaţă. Mai multe Luni au căzut deja pe Pământ. Va cădea şi a noastră. Istoria lumii se explicăin lupta dintre gheaţă şi foc. Omul este în pragul unei mutaţii formidabile, care îi va da puterile pe care cei vechi le atribuiau zeilor. Câteva exemplare din supraom există pe lume, venite poate dincolo de frontierele timpului şi ale spaţiului.

Acestea sunt câteva dintre teoriile pe care le-a alimentat nazismul originar, în care Hitler şi ai lui credeau. Poate părea ciudat, dar naţional-socialiştii au ars cărţile fizicienilor moderni împreună cu cele ale “iudeo-marxiştilor”. Azi nu se mai ştie însă în profitul cărui mod de a privi lumea au făcut ei aceste gesturi. Al doilea război mondial, înainte de a fi o hecatombă imensă, a fost un conflict spiritual.

Bergier nu greşeşte atunci când spune că ideea mutaţiei omenirii este una de sorginte esoterică, iar trimiterile lui la “Superiorii Necunoscuţi” şi la diverse organizaţii oculte, mai mult sau mai puţin deţinătoare ale unor informaţii de origine spirituală, sunt cât se poate de sugestive. Dar tâmpenia constă în preluarea acestei idei (pe parcursul întregii Dimineţi...) fără a o situa temeinic în istoria ideilor, deci fără a o pricepe cum se cuvine. Da, este adevărat, omul de acum nu este Omul. Un câmp teribil de posibilităţi zace neexploatat. Însă “mutaţia” nu trebuie căutată înainte, ci înapoi! Omul nu va fi, ci a fost, şi iremediabil s-a pierdut. El nu stă să eclozioneze, ca o larvă ce se va transforma în fluture, ci a decăzut în stadiul larvar Yuga după Yuga, epocă după epocă, cu fiecare erezie care l-a vizitat, cu fiecare eroare pe care a făcut-o, începând cu aceea mitologic denumită “izgonirea din Paradis”, care a avut la bază un păcat intelectual. Asta, Bergier nu poate pricepe, lui îi lipseşte şi studiul textelor sacre, şi o axiologie ortodoxă care să-i arate câte ceva despre validitatea ideilor. Tot ce are el, până la urmă, este speranţa tipic modernă în progres, şi în funcţie de ea construieşte una din axele Dimineţii...: ideea că vremea magicienilor stă să înceapă. Din punctul acesta de vedere, nu există nicio diferenţă între Pauwels & Bergier pe de o parte, şi ideologii nazismului pe de alta.

Ce nu poate nicicum Bergier să distingă, fiind lipsit de cel mai elementar sprijin doctrinar (care să-l ajute să separe licitul de ilicit, ca să nu zicem pur şi simplu binele de rău), este diferenţa dintre autentic şi contrafacere în spiritualitate. Ştiu că este subtil, dar e nu mai puţin necesar să fii capabil să ierarhizezi şi să respingi în domeniul ăsta, la fel cum este obligatoriu dacă vrei să-ţi păstrezi minţile să faci distincţii în domeniul sexualităţii, de exemplu. Bergier se conduce după criteriul “ştiinţific”: nimic din ceea ce există nu poate fi respins, la care adaugă corolarul: tot ceea ce există este automat şi legitim. Minunat, când avem de-a face cu specii de peşti, dar complet fals în cazul a tot ceea ce se revendică de la domeniul sexualităţii: necrofilia şi zoofilia nu pot fi privite cu aceeaşi ochi ca şi sexualitatea maritală, cu care au câteva lucruri în comun, fireşte. Spiritualitatea are şi ea legile ei, unele extrem de subtile, chiar deasupra limbajului, pe care nu-ţi poţi permite să le ignori... Bergier, care în ultimii ani ai vieţii susţinuse o emisiune numită L'Incollable (adică omul căruia nu i se poate pune nicio întrebare la care să nu aibă răspunsul corect) este un analfabet spiritual. De aici multiplele şi grosolanele confuzii şi entuziasme pe care le afişează peste tot în Dimineaţa magicienilor.

Totuşi Bergier are dreptate atunci când spune, referitor la teoria lumii îngheţate şi teoria pământului concav, doi piloni ai paradigmei naziste care au stat la baza multor decizii din cel de-al doilea război mondial: “Nu ştim de ce aceste teorii, atât de puternic afirmate, la care au aderat zeci de oameni şi mari spirite, pentru care s-au făcut mari sacrificii materiale şi umane, încă n-au fost studiate la noi şi chiar ne rămân necunoscute.” (p. 213) Lumea “ştiinţifică” se comportă în raport cu ceea ce nu intră în propria-i matrice ca o babă ţâfnoasă: refuză să răspundă. Bergier remarcă acest fapt nu o singură dată.

Alte detalii mirobolante despre bucla paradigmatică nazistă într-un text viitor...

Pe marginea Dimineţii magicienilor, am mai scris:

Bucla paradigmatică nazistă
Contribuţia lui Horbiger la bucla paradigmatică nazistă

Bucla paradigmatică nazistă

Cea mai bună şi cea mai proastă carte pe care am citit-o, recitit-o şi răscitit-o vreodată este Dimineaţa magicienilor, mirobolantul şi execrabilul volum al lui Louis Pauwels şi al lui Jacques Bergier. Nu că n-aş mai fi citit un maldăr de cărţi proaste la viaţa mea, nu că n-aş avea măcar vreo sută de cărţi mult mai bune în bibliotecă. Nu. Doar că niciuna dintre cărţile pe care mi-a fost dat să pun mâna nu întruneşte în mai mare măsură, şi în mai deplin echilibru, valoarea şi prostia. Datorez această întâlnire terfelită din biblioteca mea prietenului Tiberiu, şi anului acela în care am fost vecini pe culoarul aceluiaşi cămin... Un gând bun amândurora!

M-am decis să descos făcătura livrescă, să-i fac o vivisecţie fără anestezic, s-o fac şniţel, s-o ironizez, să-i plâng de milă, să vomit de silă, să aplaud şi s-o calc în picioare. Nu voi izbuti într-un singur text, îmi trebuie vreo zece. Sau douăzeci. N-am habar. Ştiu că încep un serial, nu ştiu unde mă va duce, nici când îi voi pune capăt. După Cronicile Narniei (nici acelea terminate, mai am un volum sau două de citit), Dimineaţa magicienilor. Voi vedea ce va fi după.

Partea a doua a Dimineţii... se numeşte Câţiva ani în straniul absolut, şi tratează perioada nazistă. Jacques Bergier, despre care se găsesc suficient de mulţi oameni care să afirme că a fost cel mai inteligent om al secolului XX, a cunoscut iadul nazist, fiind închis în lagărul de la Mauthausen. Ca cercetător, între cel care a trăit experienţa în mod direct şi cel care va redacta, ani mai târziu, un volum alături de Louis Pawels, distanţa este colosală. Nicio emoţie, nicio reflecţie despre unicitatea poporului evreu şi a holocaustului nu tulbură paginile halucinante. Nicio urmă de propagandă oarecare, doar reflecţii şi conjecturi pure, ca nişte demonstraţii halucinante. Până şi participarea directă la nebunia deceniului 4 nu este amintită decât în treacă, şi vorbind despre sine la persoana a treia. O frază rezumat: “Un autodidact delirant, înconjurat de câţiva megalomani, îl refuză pe Descartes, aruncă la gunoi cultura umanistă, striveşte raţiunea, îl invocă pe Lucifer şi cucereşte Europa, ratând cu puţin cucerirea lumii” (p. 183). Este corect şi exagerat în acelaşi timp. E drept şi stupid. Este Jacques Bergier în Dimineaţa magicienilor...

Bergier s-a născut în 1912 în Ucraina, la Odessa, şi a murit în 1978, la Paris. Wikipedia îl numeşte inginer chimist, spion, ziarist şi scriitor. La care adaugă: alchimist. Chestie care pe mine mă face să râd copios, dar nu vom discuta aici paginile lui Bergier despre alchimie, poate la o data viitoare. În 1943, în urma activităţii sale în Rezistenţa franceză, este arestat de Gestapo şi torturat în 44 de şedinţe. Petrece în lagărele naziste perioada dintre martie 1944 şi februarie 1945. Dimineaţa... a necesitat o documentare fantastică, timp de cinci ani. Dar toate aceste detalii pălesc când este vorba despre ideile acestui volum, unele deplin fondate, altele aberante.

Astfel, ideea de bază a capitolelor dedicate nazismului este aceea că societatea germană contemporană lui Hitler şi acoliţilor săi virase, încet dar sigur, într-o lume mentală aflată la mare distanţă de ceea ce numim: “occident”, “modernitate”, “Europa”, “secolul XX”. Dacă există ceva ce ignorăm cu cea mai mare uşurinţă, fiind concomitent de maximă importanţă şi imposibil de dat deoparte, este paradigma mentală. Toate filmele despre Evul Mediu şi Antichitate, cele mai multe dintre romanele ale căror subiecte se învârt în aceste perioade, ideile noastre comune despre lumile apuse sunt greşite din cauza ignorării diferenţelor de natura mentalităţilor. Nazismul este la fel de greu de imaginat ca şi Evul Mediu, ca şi Anticitatea creştină, ca şi codul samurailor... Pentru că, timp de câţiva ani, al treilea Reich a trăit după alte coordonate...

Bergier precizează undeva: “Credem că mica schiţă pe care o veţi citi îndată paote aduce un mic serviciu istoricilor ce vor să vină. Fie impulsie, fie repulsie. Luând ca obiect de studiu un aspect din Germania hitleristă, am vrut să indicăm în mare o direcţie de cercetări valabilă şi pentru alte obiecte. Am desenat nişte săgeţi pe pomii aflaţi la îndemâna noastră. Nu pretindem a fi făcut practicabilă toată părerea.” (p. 185) După ştirea noastră, gestul autorilor Dimineţii... este în continuare ex-centric. Lumea universitară şi istoricii “serioşi” nu pot lua în seamă decât ceea ce intră în capacitatea lor de clasificare, etichetare, organizare. Tot ceea ce nu pot pricepe cei care dau socoteală în privinţa trecutului – ei bine, nu există! Principiul conjuraţiei...

Ce va fi fost nazismul? Bergier şi Pawels nu-şi îndulcesc sentinţa: una dintre manifestările Răului absolut. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu o şleahtă de ticăloşi şi nebuni, ci una dintre chintesenţele luciferismului în acţiune. Cei doi autori nu sunt religioşi, în sensul obişnuit al cuvântului. Nu sunt deci nici nişte cunoscători, în sensul metafizic al cuvântului. Le lipseşte un sistem de valori care să le permită diagnoza exactă, fără greş. Au însă o deschidere spre “fantastic”, o ingenuitate a omului care nu are nimic de câştigat din ifose proaste, un spirit de frondă ştrengăresc care le permite să se apropie de adevăr... “Nu vom fi la adăpost de nazism, sau mai degrabă de anumite forme ale spiritului luciferic, decât atunci când vom fi perceput şi înfruntat în conştiinţa noastră cele mai fantastice aspecte ale aventurii sale.” (p. 188) Nu condamnări ofuscate, nu paradă de lacrimi, un îndemn intelectual prudent: nu ajunge să spunem că niciodată nu ar trebui să se petreacă aceste lucruri! Trebuie, înainte de toate, să înţelegem bine ce s-a petrecut. Pentru ca nu cumva lupul să se întoarcă printre noi sub altă piele...

De continuat zilele care urmează...

Pe marginea Dimineţii magicienilor, am mai scris:

Câteva repere la bucla paradigmatică nazistă
Contribuţia lui Horbiger la bucla paradigmatică nazistă

Capitolul XVIII din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

Scriam zilele trecute pe bookblog un mic comentariu la un fragment foarte interesant din ultima carte a Bibliei. Am fost, atât cât anumite imperative autoimpuse mi-o permiteau, nu atât clar cât sugestiv. Voi relua textul, dorind acum, dimpotrivă, să fiu atât de clar cât posibilităţile mele de expresie o permit. Teza rămâne aceeaşi: Capitolul XVIII din Apocalipsa după Ioan Teologul este profeţia încheierii modernităţii, cel puţin a unora din semnele ei exterioare.

Elementul central al acestui fragment este “căderea Babilonului”, cărora multora le-a sugerat o conexiune oarecare cu războiul recent din Iraq. Această versiune s-ar baza pe un literalism care nu are nimic în comun cu adevărata exegeză a textelor sacre. În realitate, “Babilonul” este în Vechiul Testament efigia degenerescenţei şi a degradării spirituale, o prezenţă niciodată alungată din conştiinţa religiei iudeo-creştine. El trebuie căutat peste tot unde se întâlneşte semnul căderii omului în animalitate, şi nu într-un loc anume geografic de pe planetă. Punerea semnului egal între Babilon şi o femeie “îmbracată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei” (17: 4) ne indică justeţea acestei premise exegetice.

În ordinea versetelor, aflăm despre căderea Babilonului mai înainte de a putea pricepe bine în ce fel se depărtase el de Principiu. Mai ştim că “a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte” (versetul 2). Imaginile sunt foarte sugestive. Babilonul a murit, dar într-un anume fel îşi supravieţuieşte sieşi sub forma unui cimitir în care sunt fixaţi “demonii”, “duhurile necurate” şi “păsările spurcate şi urâte”. Este destul de riscant să identificăm pe fiecare dintre aceste trei tipuri de elemente, la fel cum este uşor să sesizăm că “cetatea cea mare” este aruncată, de un eveniment greu de înţeles, într-un imobilism care se află în contrast cu tot ceea ce a caracterizat-o mai înainte: dinamismul exacerbat. “Demonii” babilonieni nu mai circulă, sunt închişi într-un spaţiu post-babilonian din care nu mai pot evada. Avem dreptul să ne gândim că sub numele de “demon” se ascunde tot ceea ce însufleţeşte modernitatea, vectorii ei fundamentali? Versetele următoare ne-o vor confirma cu prisosinţă.

Undeva în Spiritul timpului, Edgar Morin scrie despre dimensiunea spectrală a televizorului: oameni bidimensionali vorbesc, cântă, se agită, transmit emoţii pe un ecran de sticlă. Spectre. Adică duhuri. Să însemne oare “închisoarea duhurilor necurate” o oprire finală a tuturor transmisiunilor de televiziune? Este foarte probabil ca Ioan Teologul, având în viziunea sa intuiţia acestui fantastic mecanism de uniformizare a gândurilor şi a visurilor omeneşti, să-l fi numit, cu instrumentele semantice de care dispunea: “duhuri necurate”, adică imagini înşelătoare, nesfinte. Cât despre “păsările spurcate şi urâte”, cum altfel ar putea fi numite avioanele şi elicopterele? Cele două adjective ar fi altfel foarte şocante în raport fie şi cu o cioară.

Versetul al treilea ne spune ceva despre “vinul aprinderii desfrânării”, cu care Babilonul are o relaţie instrumentală. Din el beau “toate neamurile”. Este licoarea dezechilibrului, a des-frânării, a pierderii calmului, cu care sunt contaminate civilizaţiile înconjurătoare, la nivel global. Cetatea cea mare îşi extinde o ciudată dominaţie, ameţind lumea prin nemăsurare şi prin înmulţirea plăcerilor. Versetul este nodal pentru priceperea întregului capitol, mai cu seamă că tot aici apar “împăraţii” şi “negustorii”. Primii se desfrânează, asemeni neamurilor lumii, ceilalţi se îmbogăţesc.

Biblia cunoaşte mai multe feluri de conducere politică, cea mai importantă fiind, fireşte, teocraţia instaurată de Moise. Cu nimic mai puţin legitimă este regalitatea, ilustrată de Melhisedec, regele Salemului, de David şi Solomon, regii-profeţi, şi de Iisus Hristos, numit ironic de Pilat din Pont “regele iudeilor”. Împăraţii din textele Vechiului Testament sunt însă, fără excepţii, execrabili, culminând cu Nabucodonosor, model al degradării infraumane. Cezarul din vremea lui Iisus este un rău necesar, o prezenţă obiectivă a istoriei, dar ştearsă. El este acceptat, dar ca simplu element de decor lipsit de foarte mare importanţă. De aceea pomenirea ultimilor lideri cu numele de “împăraţi” şi nu de "regi" pune deja pe un drum.

Nimic despre alegerea împăraţilor prin sufragiul poporului, nimic care să sugereze că Apocalipsa lui Ioan Teologul ar lua în calcul mecanismul democratic. Conform adagiului: “ceea ce nu există în textul sacru este lipsit de valoare ontologică”, suntem îndreptăţiţi să concluzionăm că tot tămbălăul despre validarea puterii prin voinţa populară nu are mai mare greutate decât nişte fire de praf purtate de un vânt năuc. În rest, citim în versetul 23 că “neguţătorii tăi [ai Babilonului] erau stăpânitorii lumii”, ceea ce ne arată adevăratul raport de forţe din social: marii oameni de afaceri sunt cei care îi domină pe împăraţi, deci economicul domină politicul. În timp ce împăraţii ucid în numele celor mai mari decât ei: “Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ.” (versetul 24) În termeni hinduşi, se poate vorbi despre o anomalie socială profund: casta negustorilor domină casta războinicilor, iar casta războinicilor asasinează membrii castei brahmanilor. Adică exact raportul normal luat pe dos: brahmanii ar trebui să-i protejeze cu autoritatea lor spirituală puterea castei kşatriya, care la rândul lor să-i protejeze pe vaisya cei bogaţi.

Despre negustori avem tot dreptul să ne întrebăm dacă ei înşişi mai sunt ceea ce ar trebui să fie. Ştim despre ei că posedă tot ce merită să fie posedat: “marfă de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare, vison şi porfiră, mătase şi stofă stacojie, tot felul de lemn bine mirositor şî tot felul de lucruri de fildeş, de lemn de mare preţ şi marfă de aramă şi de fier şi de marmură, şi scorţişoară şi balsam şi mirodenii şi mir şi tămâie şi vin şi untdelemn şi făină de grâu curat şi grâu şi vite şi oi şi cai şi căruţe” (versetele 12-13). Totul? Nu, ceva mai mult chiar de cât totul: “şi trupuri şi suflete de oameni”. Sfârşitul celui de-al treisprezecelea verset este cutremurător: negustorii au ceea ce niciun proprietar de sclavi n-a visat vreodată, adică sufletul oamenilor-marfă peste care e stăpân. Să recapitulăm: oamenii de afaceri rătăcesc neamurile cu fermecătorii (versetul 23), mânuiesc după plac duhuri necurate (versetul 2), sunt stăpânitorii lumii, deci mai presus de împăraţi (versetul 23), se îmbogăţesc vânzând plăcere (versetul 3), posedă oameni sfâşiaţi în două obiecte de inventar: trupuri şi suflete (versetul 13). Dacă în toate acestea nu se vorbeşte despre victoria cvasi-deplină a paradigmei economice, atunci nu ştiu despre ce este vorba...

Spuneam că victoria este cvasi-deplină. Răul niciodată nu poate domina totul, el tinde tembel să-şi sugrume contrariul, ceea ce frizează imposibilul. Răul nu ştie că efortul lui e zadarnic, şi din această cauză toate religiile îl mai numesc într-un fel: Ignoranţa. Versetele 4-6 ne vorbesc despre oamenii care, în Babilon fiind, nu-i aparţin. Marea tragedie poartă în sine seminţele renaşterii viitoare, pe care “un glas din cer” le numeşte “poporul meu”.

Aceştia primesc un sfat greu de priceput: “Daţi-i înapoi [Babilonului], precum v-a dat şi ea şi, după faptele ei, cu măsură îndoită, îndoit măsuraţi-i; în paharul în care v-a turnat, turnaţi-i de două ori.” Greu de înţeles, teribil de greu ar fi dacă nu ar aminti de un alt verset, din Tao Te King: “Înţeleptul, atunci când toată lumea tulbură apele, el le tulbură şi mai tare.” Nu revoltă, dar nici pactizare cu ale lumii, ci ironizare a ei: “Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei.” Atitudine aparent contradictorie: pe de o parte li se spune să plece, pe de alta să dea înapoi dublu, “precum a dat şi ea”.

Versetele gravitează în jurul a trei cuvinte-cheie: imperativul verbului “a ieşi”, substantivele “faptă” şi “pahar”. Poporul lui Dumnezeu este îndemnat să iasă din Babilon, dar nu în mod fizic, ci la nivelul unor disocieri intime cu mentalitatea babiloniană. Să respingă deci duhurile, farmecele, desfrâul şi plăcerea. Altă evadare dintr-o paradigmă globală nu există, în afara evadării interioare. La nivel vizibil însă ei dau după ceea ce primesc, “fapte” care până la un punct nu ies cu nimic în evidenţă. Ei păstrează aparenţele înşelătoare ale babilonienilor obişnuiţi, turnând de două ori în acelaşi “pahar”. Vocea din cer nu spune că trebuie luptat în mod făţiş împotriva Babilonului, nici nu recomandă disidenţa scandalizată. Dimpotrivă, confundarea în peisaj ca soluţie de supravieţuire. Oamenii lui Dumnezeu sunt chemaţi să deturneze modernitatea cu armele modernităţii, dând înapoi faptă înnobilată de intenţia bună pentru faptă ignobilă. Nu lupta deschisă, care n-ar face decât să alimenteze Răul, ci subminarea lui, subversiunea...

Ineluctabil, Babilonul se va nărui “într-o singură zi” (versetul 8), “într-un ceas” (versetele 10, 16, 19), ba chiar şi mai puţin, cât ar cădea un bolovan în apă (versetul 21). Mai ştim că sfârşitul va coincide cu apogeul (versetul 18), iar pedeapsa va fi teribilă: un dezastru prin foc (versetele 8 şi 18), încetarea muzicii, a meşteşugurilor şi absenţa hranei (versetul 22), plonjarea în întuneric, pustiirea de oameni (versetul 23). Actul de acuzare? “pentru că neguţătorii tăi erau stăpânitorii lumii şi pentru că toate neamurile s-au rătăcit cu fermecătoria ta” (versetul 23).

De ce oare “fermecătorie”? Suntem educaţi să credem că ne aflăm într-o lume “ştiinţifică”, una care luptă împotriva “obscurantismului”. C. S. Lewis face undeva o observaţie tulburătoare: omul aflat la baza “metodei ştiinţifice”, Francis Bacon, fusese interesat în prealabil de vrăjitorie, pe care sfârşeşte prin a o respinge vehement. Realitatea însă nu este aceea că ar fi înţeles despre ce este vorba, departe de asta. Bacon a fost de la început şi până la sfârşit un amator, a fost un vrăjitor ignorant, care şi-a ratat prima pasiune, preschimbând-o în singurul lucru care în acel moment nu avea niciun expert: o nouă paradigmă. Una, din nefericire, şi nu mă joc cu cuvintele aici, adânc tributară ignoranţei celui ce a fundamentat-o şi apucăturilor sale vrăjitoreşti.

Acest din urmă paragraf ar merita, fie şi numai el, o dezvoltare mai mare chiar decât întreg comentariul scris deja. Nu o voi face în detaliu, dar nu voi omite, de teama ciudăţeniei ei, nici concluzia. Ni se pare că trăim într-o societate în care farmecele ar fi dispărut cu desăvârşire, şi este foarte uşor s-o credem, din simplul motiv că nu avem despre vrăjitorie decât o imagine prefabricată, ridiculizată, colportată de mass-media. Însă Ioan Teologul este mult mai cunoscător decât noi, şi dincolo de faţada tehnică cei care ştiu într-adevăr în ce constă şi cu ce preţ există ea, nu se pot înşela. Lumea noastră nu este, în fapt, mai puţin demonică decât cea din urmă cu câteva sute sau mii de ani. Doar că lipsesc acut oamenii capabili să vadă dracii şi să-i fixeze. Restul, marea masă, au fost dresaţi să se obişnuiască cu vrăjitoria, cu aceeaşi seninătate cu care preţuiesc plăcerea şi admit că “fiecare are un preţ”. Fiecare trup, fiecare suflet...

Somn adânc, Babilon!

Înţeleptul

Tânărul se apropie de Înţelept şi, cu voce entuziastă, îi spuse:

- Ştii atât de multe! Eşti adânc şi nepătruns, Înţeleptule! Mă pui pe gânduri, iar întâlnirile cu tine îmi sunt momente de sărbătoare! Sunt uimit de fiecare dată când te aud vorbind... şi mai dădu să-i spună cât de mult îl aprecia, şi-ar mai fi spus şi altele, când un gest al Înţeleptului îl opri:

- Bunule prieten, te înşeli. Tot ceea ce crezi tu despre mine porneşte de la un truc învăţat cu ani în urmă. Am deprins meşteşugul celor care nu vorbesc decât despre ceea ce ştiu bine. Fiecare om ştie câte ceva, dar aproape toţi au despre priceperea lor o idee deşănţată. Mulţumindu-mă să spun doar ceea ce cunosc şi înţeleg, e foarte uşor să trec în ochii tăi şi ai altora drept un om cu mult mai cunoscător decât sunt în adevăr. Te-aş invidia pentru imaginea pe care o ai despre mine, dacă n-aş şti prea bine, din ceasurile în care nu zic nimic, cât de mare este noianul celor ce le ignor cu desăvârşire, până la însăşi existenţa lor.

Tânărul se ridică şi se duse. Înţeleptul tăcut, cu ochi întorşi, nu-i observă plecarea, cufundat în tăcerea locului-în-care-cuvintele-se-isprăvesc...

P.S. Iar în urma sugestiei de la Hiacint, se şi citeşte, cu vocea din dotare:

Despre lucruri ce nu se văd, în Cronicile Narniei

În vol. IV al Cronicilor, capitolul IX: “Lucy says: “Wouldn't it be dreadful if some day, in our own world, at home, men started going wild inside, like the animals here, and still looked like men, so that you'd never know which were which?"

Trebuie să fii extrem de ironic, dar concomitent deloc caustic, ca să formulezi undeva aşa cum face Lewis aici. Citeşti şi te minunezi, te împiedici şi te răstorni cu tot Carul Mare de-o buturugă aruncată parcă neglijet de un personaj... Dar bine, îţi vine să strigi, dar oamenii SUNT DEJA sălbatici pe dinăuntru, asemeni animalelor, şi şi-au păstrat cumva din inerţie aspectul convenţional omenesc, încât nu ştii prea uşor cine-i coţofana, cine-i lupul, unde-i hiena, de unde te încolţeşte bovanul... Nu o potenţialitate improbabilă, ci UN ACT în deplină desfăşurare este evocat de Lucy.

În cele din urmă, beţia intelectuală începută în renaştere şi continuată cu umanismul s-a împlinit. Rupt de Dumnezeu, omul se înfrăţeşte cu tot ce mişcă, râul, ramul, porcul şi viermele. Tragedia noastră este aceea că dacă vrem să fim noi înşine, trebuie să începem prin a fi mult mai mult decât atât. Iar dacă, pradă unui stupid “realism”, ne limităm la a fi doar noi înşine, sfârşim prin a fi mult mai puţin...

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre Răul Dumnezeu

Despre incertitudinile elective

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos

The Terrorism is Back

L-am cunoscut pe M. în urmă cu vreo trei ani. Avea, la momentul acela, vreo douăzeci şi şapte de ani, o afacere care mergea, nu aş spune de succes, dar mergea, cu angajaţi, cu camere video conform normelor europene, cu revolver la şold ca orice patron care duce sute de milioane în sacoşe de 1 leu, mă rog, viaţa unui om care face parale. Am uitat să spun că M. nu este român, ci turc, stabilit în ţara noastră şi căsătorit cu o româncă, cu care are o fetiţă... spuneţi voi ce adjectiv de pluş ştiţi şi ăla e bun, pentru că fetiţa lor este exact cum v-o imaginaţi voi.

Într-o zi M. a fost chemat la poliţie, “în legătură cu actele copilului”. Acolo a fost arestat, i s-au pus cătuşele la mâini, i s-a confiscat pistolul şi vreo o sută de milioane pe care le avea la el, după care a fost făcut pachet într-o dubă şi trimis la Bucureşti. Nu i s-a permis să dea telefon, soţia a aflat abia câteva ore mai târziu, împreună cu explicaţiile unui poliţai: “Cucoană, n-ai văzut câţi bani avea la el?” Dom’le, soţul meu duce şi un miliard la el, e bijutier, e normal. “Da, adaugă deloc convins omul legii, dar pistol, la ce-i trebuie lui pistol?” Dacă tu ai merge cu un milioard la tine, nu ar fi normal să ai pistol? Cu acte în regulă, legal... “Sigur a făcut el ceva, nu-l legau degeaba.” O să spuneţi că ficţionalizez, dar acest sigur a făcut el ceva a fost singura explicaţie pe care a primit-o de la reprezentanţii Statului român timp de luni şi luni de zile.

A zburat cu avionul de la Cluj la Bucureşti, şi cu greu a izbutit să-şi întâlnească soţul la aeroport. I se adusese la cunoştinţă că în urma unor acuzaţii extrem de grave, primise interdicţia de a reveni pe teritoriul României pentru următorii 15 ani. Maximum. Care acuzaţii? Nu avea voie să ştie, era secret. Dosarul lui era şi el secret. În urmă şi-a angajat avocaţi, dar aceştia nu au avut voie să consulte dosarul. Trebuiau să-l apere neştiind de ce este acuzat. Terorism. Ideea se impune. Nu, nu terorismul unui cetăţean turc care-şi trăia liniştit pe teritoriul României, întors de două săptămâni din pelerinajul de la Mekka, ci terorismul unui aparat de stat care nu considera că datorează o minimă politeţe unui om care plătise impozite ca oricare dintre noi. Trei gorile l-au condus pe M. la aeroport. Nu i-au dat voie să-şi îmbrăţişeze soţia, gestul putea fi periculos pentru siguranţa naţională, aşa că nu au riscat. Când aceasta le-a strigat, bocind, să se uite la ei, că-s fiecare cât uşa, gorilele au mimat puţină bunăvoinţă, dar n-au nimerit niciunul locul unde trebuia să se uite, aşa că indezirabilul a urcat în avion fără să-şi fi atins consoarta. Statul român, prin intermediul reprezentanţilor săi, îi pusese în vedere să-şi cumpere el însuşi bilet, altfel îşi pierdea şi dreptul de a se întoarce în România la proces.

Am să recapitulez faptele de până acum, pentru cei care vizualizează mai greu. Un turc stabilit în România, cu acte de rezidenţă în regulă, este chemat la poliţie sub un motiv futil, iar acolo i se pun cătuşele. Nu are voie să vadă un avocat, nu poate da un telefon. Cei de acasă se impacientează atunci când nu mai pot să-l contacteze pe celular, ştiind că tăcerea lui nu se poate justifica prin nimic. Poliţia nu poate da nicio explicaţie, nu mai mult decât pot nişte ţaţe cu mâna dusă ruşinos la gură. Este urcat în avion cu cătuşele la mâini, după ce i se pune în vedere că dreptul de a reveni la un proces poate fi pierdut dacă nu-şi plăteşte singur biletul. În lunile ce vor urma, cei din România se vor izbi de refuzul autorităţilor române de a le permite accesul la dosar. Terorism. În urmă, afacerea s-a gripat pur şi simplu, cu stocuri de marfă nevândute, cu parteneri care au refuzat să-şi mai onoreze datoriile, nu mici. Faliment provocat de reprezentanţii statului. Reprezentanţii Camerei de Comerţ a Turciei în România au înaintat o plângere, cerând explicaţii pentru cele suferite de conaţionalul lor. Au fost ignoraţi.

Probabil că vă aşteptaţi să vă povestesc o tragedie, sau despre cum poate mecanismul Puterii să macine destinele unor oameni. Nu. Poate altădată. Mai bine niciodată. După o perioadă de suferinţă, e adevărat, M. şi-a redeschis afacerea la Debreţin, în Ungaria, la câţiva kilometri de graniţa română. Acolo preţurile de desfacere erau chiar mai bune decât în România, iar ceea ce a pierdut închizând aici a recuperat dincolo. Vorbea suficient de bine ungureşte ca să nu aibă nevoie de mari eforturi de adaptare. Soţia lui a trecut în fiecare sfârşit de săptămână graniţa împreună cu fetiţa. Vorbea şi ea ungureşte, ca mulţi dintre românii din Ardeal, aşa că după o vreme s-a mutat în Debreţin.

Toate astea până mai ieri, când am aflat de la un prieten comun, turc şi el, că M. s-a întors la Cluj. Se ţinuse de cuvânt: dăduse în judecată Statul român la Curtea de la Haga pentru mascarada căreia îi căzuse victimă, şi câştigase procesul. Se anulase interdicţia de revenire pe teritoriul României, şi bănuiesc că “misterul” dosarului se lămurise acolo unde vrăjelile cu secretomania n-au mai ţinut. Mă bucur. Şi abia aştept să dau de el. Mai am o curiozitate, pe care până la urmă am să mi-o satisfac: vreau să ştiu cât a cerut despăgubiri omul care a fost nevoit să-şi ia un bilet dus simplu până în Ankara, din moftul unui funcţionar care a avut nevoie de activitate. Cred că este o sumă cu vreo cinci zerouri. Cine a zis că terorismul nu este o activitate scumpă în România?

René Guénon şi Mircea Eliade, sau ce se pierde atunci când se câştigă ceva

Într-un roman cu nume stupid (Trois sucettes à la menthe), Robert Sabatier surprinde o situaţie pe care am trăit-o, la un moment dat, fiecare dintre noi: ce vreau să mă fac când am să fiu mare? Micuţul Olivier Chateauneuf, după decesul părinţilor, este înfiat de unchiul Henri. Ce vrei să fii când ai să fii mare?, îl întreabă adultul. Totul, spune cel ce se visează cântăreţ de operă, marinar, pilot de curse, boxeur, campion de tenis, medic, explorator, cavaler, actor...

“În timpul unei lungi părţi a vieţii, îţi zici: Când am să fiu mare, voi face... sau: Mai târziu, voi deveni..., şi apoi, într-o dimineaţă, în timp ce-ţi tunzi barba, te priveşti în oglindă şi apare o evidenţă dictată de trecerea timpului: Când voi fi mare..., dar acum sunt mare, şi sunt negustor de hârtie, nu sunt nici actor, nici cântăreţ, nici dramaturg... Şi, dacă totul merge bine pentru tine, alţii afirmă: “Este un om realizat!”, în vreme ce tu n-ai realizat decât ceva, exact lucrul care te interesa cel mai puţin, şi le-ai ratat pe toate celelalte.”

Dacă cineva m-ar întreba care este exact momentul când se maturizează un om, aş spune fără greş că e clipa când decide să nu facă ceva anume, dar ceva ce poate face. Când întoarce spatele unei perspective perfect fezabile. Adolescenţa şi prima parte a tinereţii sunt momente ale opţiunilor. Maturitatea şi bătrâneţea e al florilor şi al roadelor. Devii adult atunci când decizi să nu mai începi ceva de la zero, eşti încă tânăr câtă vreme poţi da cu piciorul la ceva important, şi să râzi senin după aceea. Nebunia poate fi altfel: am cunoscut un tip care a aruncat peste bord în câţiva ani trei lucruri importante: o carieră universitară, o carieră în radio şi o carieră în afaceri. Pe fiecare le-a avut într-un mod care friza superlativul: ca student colaborase cu consultantul ştiinţific al facultăţii la elaborarea unui dicţionar, ca ziarist îi luase directorului de la BBC un interviu, ca om de afaceri pornise de la zero şi ajunsese departe. La vreo treizeci de ani s-a trezit fără nimic, dar cu dorinţa de a nu mai renunţa la ceea ce avea să câştige. Devenise, fără să ştie, adult...

Nu m-am putut împiedica să mă gândesc la aceste lucruri atunci când am decis, în sfârşit, scrierea unui text despre Guénon şi Eliade, a cărui idee s-a născut prin decembrie, în cursul unor discuţii cu nenea Ştefan şi cu nenea Insurgiam. Nu le ascundeam dispreţul pe care-l am pentru ultimul, şi nu e un secret admiraţia pe care o nutresc pentru primul. Motivele sunt, cu prisosinţă, întemeiate. Până la un punct amândoi au un destin similar: aviditate intelectuală şi putere de studiu, atracţie pentru sacru şi îndeobşte pentru India. Anii căutărilor nu-i pot prea uşor deosebi. Până într-un punct, când fiecare decid. Negustor de hârtie vs. ceea ce doresc realmente.

Pentru René Guénon, momentul este teza de doctorat pe care i-o propune lui Simon Lévi, de la Collège de France. Acesta din urmă i-o returnează, refuzând pur şi simplu s-o comenteze. Sub numele de Introducere generala la studiul doctrinelor hinduse, ea va fi mai târziu publicată, şi conţine in nuce toate tezele guénoniene, pe care acesta le va dezvolta de-a lungul întregii sale opere. Un caz singular, după ştirea mea, de autor care să-şi enunţe sub o formă sintetică întreaga contribuţie intelectuală pe care o va lărgi mai târziu. Refuzând compromisul şi echilibristica universitară, Guénon a ales. A ales să-şi ducă viaţa departe de universităţile europene, într-o marginalitate care s-a dovedit, paradoxal, fecundă celor ce aveau să-l citească mai târziu. Nu a existat un profesor doctor docent Guénon, autor de conferinţe şi comunicări ştiinţifice, dar a existat ceea ce se poate numi cel mai mare eveniment intelectual european al secolului XX, atât de mare încât nebunia modernă a făcut eforturi susţinute să-l ignore, şi atunci când n-a mai putut asta să-l interpreteze idiot. Mă gândesc îndeosebi la cazul Dimineţii magicienilor, una din cele mai proaste şi mai bune cărţi care mi-a fost dat să citesc vreodată, în care Jacques Bergier şi Louis Pawels lasă să li se prelingă din vârful stiloului afirmaţia demenţială: “Nazismul este guénonism plus tancuri”. Şi asta în condiţiile în care anti-modernul Guénon afirmase în anii ’30, când cancelariile europene se lingeau pe bot cu Hitler, că nazismul, deşi anti-modern, va face mai mult rău decât bine! Despre Bergier s-a spus că era absolut genial, supercult, supercapabil. Se vede, în asemenea circumstanţe, că Guénon avea dreptate atunci câñd spunea că geniul nu înseamnă, în fond, mare lucru...

Mircea Eliade a ales şi el. Şi ştia foarte bine ce-a ales, în această privinţă nu l-a putut duce nimeni, a fost suficient de lucid să-şi asume consecinţele până la fundul pocalului. Într-un vis pe care l-a avut la o vreme, şi pe care-l relatează nu mai ştiu unde, i s-a arătat o cupă spre care întinde mâna. O cuprinde puţin, apoi o scapă şi se face fărâme. Nu trebuie să fii expert în simbolistică sacră ca să ştii că adolescentului miop i se arătase Graalul, pe care însă l-a pierdut pentru totdeauna. A fost, ca toţi cei care se apropie peste fire de religie, foarte aproape de ceva a cărui valoare nu încape în aceste rânduri. Poate în India, poate în Occidentul în care posibilităţile iniţiatice n-au dispărut niciodată pentru totdeauna. A zis: pas! A preferat să citească multe-multe cărţi, cu ajutorul cărora să scrie alte cărţi. A reuşit să scrie chestii atât de neimportante încât toată lumea a rămas încântată de valoarea lor. Ca să nu-l piardă, i-au făcut prima catedră de istorie a religiei, adică primul loc unde religia a putut fi în sfârşit studiată ca o chestie moartă. Spre finalul carierei, atunci când a fost oarecum somat să dea socoteală despre trecutul lui legionar, a tăcut chitic, probabil că uitase nebunia frumoasă în care românii se căutau în ortodoxie, sătui de pălăvrăgeala neghioabă a aleşilor.

În mod ironic, ceea ce constituie partea cea mai exterioară şi mai accesibilă din opera guénoniană, universitarul român nu mai ajunge să trateze niciodată: repudierea lumii moderne. Recomandam undeva ca parcursul la Guénon să înceapă cu Criza lumii moderne. E uşor, e clar, e evident, creează interes. Eliade îşi propune să continuie Istoria ideilor şi a credinţelor religioase cu un al patrulea volum, dedicat pseudoreligiilor laice, a utopiilor doctrinare. Renunţă. La ce bun să-ţi faci antipatii? Mai bine înşiri propoziţioare erudite despre te miri ce, succesul e garantat. Universităţile sunt locuri unde sunt închişi oamenii inteligenţi, pentru ca nu cumva, lăsaţi liberi, să se asume şi să pună în pericol sistemul. Universitarul este obligat să viseze ştiinţific, într-un cadru epistemologic împotriva căruia revolta este tratata drept “obscurantism”. Eliade s-a adaptat perfect situaţiei. A devenit un negustor de hârtie, şi admit că în calitate de negustor de hârtie “s-a realizat”. Cu preţul pe care el însuşi îl ştia...

Cu riscul de a-i şoca şi mai mult pe admiratorii de diverse istorii ale religiilor şi ale ideilor religioase, am să evoc o intuiţie formulată undeva de Gaston Georgel, intuiţia dublului. În lumea sublunară nimic nu este unic, pentru fiecare lucru există o umbră, lucrurile plimbându-se astfel perechi-perechi. Soţul are soţie, muntele are vale, norul are soare. Atunci când se petrece un mare eveniment intelectual, el este însoţit în virtutea acestei intuiţii de o maimuţăreală sinistră. Îl numesc pe Eliade maimuţa lui Guénon, omul care a ocupat partea cea mai importantă a scenei oferind, în cel mai bun caz, nimic. În fapt, mai mult, mai grav, deturnând interesul sincer pentru spiritualitate a unor tineri cu nişte scheme structuraliste care nici nu mântuie pe nimeni, nici nu lămuresc vreun adevăr, simple elucubraţii meşteşugite care induc în eroare pe cei care altminteri, ar putea afla nişte lucruri autentice. Maimuţa primeşte aplauzele, e mângâiată pe căpuţ şi i se aruncă banane. Cel care cu adevărat are ceva de spus nu mai are cui spune, succesul maimuţei redefineşte termenii...

E de întrebat, în cele din urmă, dacă cei doi s-au cunoscut, într-un fel sau un altul. Guénon nu-l citează niciodată pe Eliade, excepţie într-o recenzie la Mitul eternei reîntoarceri, în care îi reproşează, elegant dar ferm, folosirea improprie a unor cuvinte şi concepte. Excesul de estetism, deci. Tonul e amabil, dar lipseşte vreo apreciere laudativă oarecare. Răceală. Eliade îi dedică un articol tâmpiţel în volumul omagial publicat postmortem de Cahiers de l’Herne. Mai ştiu o chestie de la un prieten, dar pe care până nu am vreme s-o verific eu însumi, prefer să nu-mi încarc conştiinţa nici măcar cu riscul unei calomni...

Umberto Eco, de profesie inginer literar

Dacă există o frază pe care am auzit-o până la saţietate în Facultatea de Litere, este aceea că cititorul nu este inocent. Fain-frumos, ca orice slogan, dar să vedem şi ce înseamnă. Practic, toată lumea ştie că nu citim nimic ca şi cum ar fi prima noastră lectură, suntem deja îmbibaţi de récit prin tot ceea ce ni s-a povestit încă înainte de a fi capabili să abordăm noi înşine un text, aşa că nici măcar prima carte nu este prima carte... Iar când citim, o facem în umbra deloc neutră a unui teanc de volume de care am auzit, pe care le-am văzut neunde ecranizate, care ni s-au povestit, pe care le-am citit, pe care nu le-am înţeles, pe care ne facem iluzia că le-am priceput. Suntem şi nu suntem concentraţi pe ceea ce devorăm, ne atrage şi ne satisface o carte în funcţie de mulţi parametri la care autorul ei nici prin vis nu avea cum ajunge... Cititorul nu este inocent, însă mai există un nivel la care s-a pierdut inocenţa, cel aflat în comunicare cu scriitorul pervers al postmodernităţii.

Şi totuşi, unul este pandantul celuilalt. Unui cititor de o luciditate infernală nu-i poate corespunde decât un scriitor demoniac, adio inspiraţie, pa-pa înflăcărări romantice, tandemul cult şi nesăţios în cele livreşti caută savant şi premeditat satisfacţia bordelieră cu înfrigurarea perversului care ştie că după fiecare uşă ce-o deschide se va găsi, invariabil, o trăire care-i va toci simţurile deja decalibrate, plonjându-l în disperarea lui Tantal, eroul condamnat în Infern să vadă apele etern aproape cum se retrage de fiecare dată când el vrea să-şi stingă arşiţa. Iar kamasutra nebuniei textualiste poartă hramuri universitare: i se spune semiotică, teorie literară, retorică, poietică şi pragmatică a comunicării.

Astăzi dacă vrei să reuşeşti în literatură, adică să bestsellerezi, căci altă reuşită nu mai contează, nu are rost să-ţi imaginezi că ai ceva de spus. Tacit, toată lumea ştie că s-a terminat tot ce era de zis, că am ajuns la capăt, că dincolo de noi nu există nici măcar adverbul “dincolo”, aşa că problema sensului e evanescentă. A rămas, cu multiple operaţii estetice, machiată şi parfumată, ca o curvă a cărei carcasă sfidează durata, forma. Şi succesul, desigur, care este modul în care forma artistică se dovedeşte rentabilă, deci de dorit. Nu scrii sub imperiul inspiraţiei, oricum nu te vizitează nicicând aripa îngerului, ci îţi perfecţionezi tehnica narativă, totul e tehnică acum, şi aşezarea cuvintelor e tot o problemă inginerească, te instruieşti în poziţiile kamasutrei, devii eventual profesor de semiotică undeva într-o universitate italiană, lucru care nu e puţin, trebuie să dovedeşti că ai aptitudini de aberat liber, apoi te apuci de literatură. Nu înainte de a şti exact cum arată cumpărătorul tău, îi faci un portret mental pe care eventual îl numeşti “consumatorul de literatură mediu”, ca în orice studiu de piaţă, îl studiezi ca pe un animal, afli cu ce se hrăneşte, ce-i lipseşte, ce-l doare cel mai tare, apoi faci o carte ca un plasture de pus pe rană. Dacă ai calculat bine, bestsellerezi. Dacă nu, nu te teme, e doar un debut, nimeni nu se consacră îndeobşte de la primul volum, poate ai fost superficial, poate încă nu cunoşti poziţiile din poietică destul de bine, poate încă nu te-ai aruncat cum trebuie la semiotică, persistă, dotat cum eşti (mărimea contează!) imposibil să nu devii un star literar.

În urmă cu ceva ani, un prieten pasionat de orientalistică a scurtat o întâlnire dincolo de limita politeţii pe motiv că citeşte “o carte iniţiatică”, Pendulul lui Foucault. Era undeva pe la primul volum. După ce a terminat lectura celui de-al doilea, n-a mai zis nimic. Nu ştiu ce-a fost în capul lui cu exactitate, dar presupun că era suficient de inteligent încât să priceapă că fusese, în termeni neaoşi, tras în piept. Cinci sute de pagini bine scrise, formidabile, pentru nimic. Pentru nicio certitudine, niciun adevăr, nicio înălţare spirituală. Aaa, era să uit, scena de la sfârşitul primului volum, de un superb cretinism de sorginte universitară, în care o femeie îi explică gospodineşte bărbatului ei că toate simbolurile spirituale au o explicaţie pur cratiţească, ergo utilitară. Post-coitum. Adică postcoitau ei în terfeloaga lui Eco, explicaţia per se e onanie intelectuală...

În orice civilizaţie normală, adică una în care Principiul nu este pierdut din vedere, Eco ar fi fost chemat să-şi explice elucubraţiile în faţa autorităţii spirituale. Şi frauda lui intelectuală ar fi fost cu uşurinţă dovedită, şi ruşinat. Într-o astfel de civilizaţie, dar de data asta crepusculară, s-ar fi trecut la arderea volumului lui, autoritatea adevărului nemaiputându-se impune altfel decât cu sprijinul forţei. Noi îl adulăm pe escroc, şi-i considerăm ingineria literară demnă de pierdere de vreme (în realitate, lucrurile sunt cu mult mai grave, nu citeşti cu adevărat aşa ceva fără să te laşi atras şi subjugat de ideile false pe care le colportează). Aşa că nu mă mir că cititorul şi-a pierdut ingenuitatea, cu scriitori aşa măieştri în ale literaturii...

A good English is a bad English

În urmă cu câteva săptămâni decideam să încep o nouă categorie de articole pe blogul care este, sub acelaşi titlu pe care încerc să-l explic acum. Îmi fixasem ca public atunci, şi nici acum nu mă dezic, pe aceia dintre cititorii mei care vor cumva să ştie ce implică învăţarea unei limbi străine, şi ce se poate petrece când cineva ajunge să cunoască peste medie un idiom (sau mai multe). Prea numeroase texte n-am scris, dar sunt departe de a închide subiectul...

Alegeam ca titlu o vorbă pescuită nici eu nu mai ştiu de unde. O engleză bună este o engleză rea. La vremea când am auzit-o prima dată, n-am percutat. Fireşte, stricto senso un lucru bun nu poate fi concomitent şi rău. Dar engleza poate, pentru că nu face parte din categoria lucrurilor simple, ci dintr-una mai rarefiată. Am avut vreme să înţeleg de atunci că formula aparent paradoxală se potriveşte tuturor chestiunilor care se bucură de un atât de mare succes, încât gloria sfârşeşte prin a se întoarce împotriva lor. Voi detalia în cele ce urmează.

Dintre toate limbile europene, engleza a avut un traseu aparte. După răspândirea anglilor şi a saxonilor pe teritoriul părţii de est a Angliei, în jurul secolului V după Hristos, în arealul ocupat până atunci de celţi a început să se vorbească o limbă care semăna cu dialectele germanice şi olandeze de astăzi. În termeni lingvistici, engleza premordernă în care a fost scrisă epopeea Beowulf era o limbă sintetică, asemănătoare constructiv cu germana şi româna. Lucrurile acestea au continuat până în 1066, când a avut loc cucerirea Angliei de către normanzi, în urma decisivei bătălii de la Hastings.

Normanzii aceştia erau un fel de francezi din nord, care însă nu vorbeau materia de bac a elevilor români contemporani cu profesorul lor care sunt eu, ci un fel de... normandă, la fel cum picarzii vorbeau picardă, bretonii – bretonă, iar gasconii – bancuri despre gasconi lăudăroşi. Asta e partea bună a lucrurilor. Partea proastă e că nobilii normanzi, odată ajunşi bine-mersi la Curtea regală engleză, au preferat să folosească limba de acasă, lăsând grija lui how do you do fine thanks and you micii nobilimi şi frimenilor care de fapt erau nişte oameni liberi. Începea perioada englezei de mijloc.

În răstimpul acestor 300 de ani, limba engleză s-a schimbat structural (şi lexical, dar asta nu atârnă prea mult în expunerea mea) dintr-o limbă sintentică într-una analitică, aşa cum este şi în zilele noastre. În perioada elizabetană faptul era deja deplin consumat. Simplist vorbind, limbile sintetice sunt cele care adaugă sufixe şi prefixe foarte exacte la rădăcini, pentru a exprima flexiunea şi schimbarea valorii gramaticale. În acelaşi fel ca şi engleza se comportă de exemplu turca, şi din acest punct de vedere ele sunt uşor de învăţat. Însă ceea ce e simplu devine foarte complicat în anumite situaţii.

Să luăm o conjugare oarecare: to see. I see, you see, he/she/it sees, we see, you see, they see. Mai pe scurt, două forme din şase posibile, corespunzătoare fiecărei persoane. Cum faci diferenţa dintre you see (sg.) şi you see (pl.)? Păi, din context. Aparent, avem o soluţie. În realitate, cei care s-au confruntat cu traduceri juridice sau tehnice din limba engleză ştiu foarte bine că avem o imensă problemă. Pentru că atotsalvatorul context se dovedeşte uneori neputincios (de regulă, exact atunci când avem mai mare nevoie de el). Şi acolo unde flexiunea unei limbi analitice ne-ar fi ajutat, caracterul tălâmb al unei limbi sintetice ne aruncă într-o imensă confuzie.

La acest caracter se mai adaugă incongruenţele care abundă în chiar domeniul lexical:

Let's face it
English is a stupid language.
There is no egg in the eggplant
No ham in the hamburger
And neither pine nor apple in the pineapple.
English muffins were not invented in England
French fries were not invented in France.

We sometimes take English for granted
But if we examine its paradoxes we find that
Quicksand takes you down slowly
Boxing rings are square
And a guinea pig is neither from Guinea nor is it a pig.

If writers write, how come fingers don't fing.
If the plural of tooth is teeth
Shouldn't the plural of phone booth be phone beeth
If the teacher taught,
Why didn't the preacher praught.

If a vegetarian eats vegetables
What the heck does a humanitarian eat!?
Why do people recite at a play
Yet play at a recital?
Park on driveways and
Drive on parkways

You have to marvel at the unique lunacy
Of a language where a house can burn up as
It burns down
And in which you fill in a form
By filling it out
And a bell is only heard once it goes!

English was invented by people, not computers
And it reflects the creativity of the human race
(Which of course isn't a race at all)

That is why
When the stars are out they are visible
But when the lights are out they are invisible
And why it is that when I wind up my watch
It starts
But when I wind up this observation,
It ends.

Dacă, prin intermediul efectului combinat al Imperiului Britanic şi al Statelor Unite ale Americii, engleza n-ar fi aspirat într-o zi la statutul de lingua franca (şi pentru cei care stau cu ochii în televizor şi cu urechile în căşti e o poziţie de la sine înţeleasă), poate că am fi avut în atenţie cazul excentric şi oarecum periferic al unei limbi cu dimensiune intelectuală grav alterată (cum este până la urmă cazul tuturor limbilor europene, dar al englezei în mod special). Numai că răspândirea acestei limbi în afara arealelor vorbitorilor ei nativi nu face decât să-i accentueze grava decădere. Şi asta pentru că atunci când se ajunge la nivelul de „limbă de circulaţie”, statut pe care nu l-au avut limbile sacre sau liturgice (sanscrita, araba, latina, greaca, slavona) tot ce mai există profund şi nuanţat se duce în favoarea unui nivel basic: i eat, i like to play, give me your passport, have a nice trip. Altfel spus, nu este loc de Shakespeare în manualele de conversaţie.

Dacă un om învaţă azi araba sau chineza, ca să ne limităm la limbile sacre încă vorbite, el îşi însuşeşte automat şi o paradigmă mentală care îl îmbogăţeşte. Dacă ajunge şi la ştiinţele limbajului asociate acestora, forme ale cunoaşterii care există realmente şi care nu au nimic în comun cu ceea ce trece în ochii europenilor drept cunoaştere, dimensiunea lui umană are de câştigat enorm. Practic, astfel de limbi formează într-un mod nebănuit discernământul, putându-se spune că vorbitorul lor deplin pus în gardă în privinţa semnificaţiilor vehiculului lingvistic pe care-l foloseşte este un om căruia cu greu i se mai poate deghiza minciuna drept adevăr. Cel care însă învaţă engleză, atât cât filosofia „comunicării” o cere, nu se îmbogăţeşte ci sărăceşte. Acesta este sensul exact al sintagmei A good English is a a bad English – o engleză profundă şi autentică este inadecvată, improprie comunicării, pentru că te face să fii la fel de greu de înţeles ca cineva care nu stăpâneşte deloc această limbă. O anecdotă povesteşte că un medic, închis timp de câţiva ani într-o închisoare împreună cu un exemplar din Biblia King James, a ieşit de acolo deplin vorbitor de engleză... biblică. Era plăcut de auzit pentru cel iubitor de rafinamente lingvistice, dar complet incapabil să se descurce în mediul căruia îi era contemporan. Stăpânea deci „a good English”.

Două amintiri lingvistice fără predicat

Sunt cu Pierre de trei săptămâni, vorbesc franceză cu nesaţ, şi după primele ceasuri îşi dă şi el drumul la debit şi la lexic. Suntem amândoi pasionaţi de Georges Brassens, pe care îl ştim pe de rost, şi cu versurile căruia ne presărăm conversaţia. Pour faire l’amour, on ne demande pas aux filles d’avoir inventé la poudre... El mă învaţă că prostia nu are naţionalitate, eu îi spun că sunt un ultim bizon: predau franceză într-o lume în care engleza invadează ca noxele, se depune ca praful. Descopăr în universitarul care nu se poate plânge de lipsa banilor îndărătnicul care-şi cumpără numai maşini d’occase, pe care le repară până nu mai sunt bune de nimic – modul lui de a-şi demonstra că nu e un consumator. Qu’est-ce que ça veut dire, s’casser la pipe?

Îi explic. Nu pricepe. Reiau, sunt calm. Eşec. Tot nu pricepe. El zâmbeşte şi-mi prinde mâna, eu sunt uluit şi reformulez. Eh, tu m’parles en roumain, je ne comprends pas, cher Radu. Ce nu pricepi? Cum adică? Îmi zâmbeşte. Cobor din nori. Pentru câteva zeci de secunde, n-am mai făcut nicio diferenţă între două limbi. Cele două registre au devenit unul singur. Pierre îmi spune spre seară că l-am asimilat “universului meu”. Eu simt ca am trecut pe la poalele Turnului Babel, înainte de despărţirea limbilor. Momentul magic se risipit, franceza s-a întors cuminte în cutiuţa ei, româna într-a ei. Cândva, cineva dădea o măsura infailibilă la întrebarea: “Când ştiu că ştiu o limbă străină?” – Când visezi în idiomul respectiv. Eu am trăit mai mult: momentul unic în care ţi-e egal dacă foloseşti limba maternă sau cea pe care ai învăţat-o...

* * *

Împart compartimentul cu un senegalez, un arab şi o jeune fille libérée. Negrul e îmbrăcat într-un costum tradiţional galben-orbitor şi lucios, după gustul sud-saharienilor. Arabul învârte un tasbih între degete, scufundat în contemplaţie. Tânăra îmbrăcată europeneşte stă degajată în compartiment. Intră doi tineri, cu care se leagă o conversaţie. Sunt dintr-un sat, şi vin de la muncă din Spania. Senegalezul e expansiv şi călduros, lucrează în Franţa, unde are şi casă, dar în concediu vine înapoi în Africa. Acum merge la Festivalul de la Fès. Arabul de la început coboară din tren. Intră controlorul. Salută în arabă şi franceză. Verifică biletele. Africanului îi urează drum bun în franceză. Mie îmi mulţumeşte sec, în arabă. Sunt printre îngeri...

Un hadith spune că Profetul, pentru a tăia elanul unuia dintre companionii lui care-l jignise pe negrul Bilal pentru negritudinea lui, a declarat: “Cel care vorbeşte arabă este arab!” Identitatea dobândită pe cale lingvistică, matricea lexico-gramaticală şi stilistică precedând în calitate de condiţie necesară şi suficientă paradigma identitară. Într-un compartiment de tren dintr-o ţară arabă, simt nevoia să adaug Sunnei o propoziţie: “Dacă un controlor îţi mulţumeşte în limba lui, eşti şi tu arab. Puţin. Măcar un pic.”

Asterix şi Obelix, sau cum să înveţi repede şi plăcut ceva ce nu a existat niciodată

Discutând pe la o vreme de amiază cu un prieten, mi-am amintit că am fost, în anii studenţiei, degustător de benzi desenate până dincolo de limitele saţietăţii. Acumulasem erudiţie în toată regula, putând distinge din câteva trăsături o lucrare de Wolinski de cea a unui Gotlib. Am citit/văzut/savurat tot, tot...

Într-o zi, lectoriţa de franceză ne-a spus într-un curs de conversaţie că celebra serie de bedeuri ai cărei eroi sunt Asterix şi Obelix, creată în 1959 de către belgienii René Goscinny şi Albert Uderzo, îi derutează pe micii elevi francezi de la orele de istorie care, atunci când află că Galia a fost cucerită de romani, îşi contrazic profesorii spunând: toată? nu, pentru că un ultim sat de ireductibili galezi rezistă în continuare invadatorilor. Satul celor doi desenauţi, fireşte.

Francezi idioţi, mi-am zis, bucuros că la o adică americanii nu deţin monopolul. Pe când tot ce vom şti despre pisici şi şoareci se va reduce la Tom şi Jerry, în cazul ăsta? Când ne vom extrage cunoştinţele despre lumea subacvatică din Mica Sirenă? Şi nu m-am mai gândit la prostovanii de la ora de istorie a Franţei. Până zilele trecute, în timp ce vorbeam cu prietenul meu...

Într-un mod stilizat dar exact, George Orwell avansează în 1984 un concept tulburător: cel al rescrierii trecutului. Un angajat al Ministerului Adevărului primeşte pe un tub un bileţel pe care este scris că Eurasia e în război cu Oceania. De fapt, toată lumea ştie că Eurasia şi Oceania erau până nu demult două entităţi aliate, dar “adevărul” a fost deja redactat de Marele Frate. Angajatul modifică scriptele. Gata, de acuma toată lumea ştie că cele două state sunt în război. Care alianţă? Nu mai este nicio alianţă, bileţelul cu alianţa a plecat pe un tub din care ies flăcări. Orwell ne oferă o parabolă, faptul că în realitate lucrurile nu se petrec formal aşa nu ar trebui să ne inducă în eroare. La urma urmei, parabolele pulsează prin miezul lor, nărod e cel care se propteşte în coajă...

Lumea noastră are un “Minister al Adevărului”, ai cărui angajaţi rescriu voios trecutul. Fără bileţele de la centru, fără tub cu flăcări în care să se ducă versiunea “depăşită”, dar nu mai puţin eficace. Una din ţintele predilecte ale rescriitorilor trecutului este Evul Mediu. Iar mecanismul cel mai simplu prin intermediul căruia funcţionează directivele Ministerului Adevărului sunt filmele. Spectatorul naiv îşi imaginează că dacă în faţa lui se derulează o proiecţie cu niscai cai, femei cu părul şi rochiile lungi pupate de bărbaţi pletoşi, înzăuaţi şi cu sabia la şold, atunci e vorba despre un film istoric. Eroare, e doar un bileţel cu versiunea care are curs acum.

Hai să dăm şi vreo două exemple. Arhicunoscute. Ceva ce a văzut oricine. Primul e Braveheart şi prima noctes. Se face în această peliculă că Richard, regele Angliei, acordă nobililor din Scoţia privilegiul cu nume latinesc care s-ar traduce prin “prima noapte”. Şi într-o scenă emoţionantă, o proaspăt căsătorită este răpită în timpul nunţii de oamenii nobilului Bau of Bau, întru dezvirginare. Moment în care scoţienii se revoltă, Mel Gibson face un rol formidabil, şi detaliile se cunosc... Există însă o singură problemă: prima noctes era un ritual în cursul căruia seniorul intra în camera nupţială, ridica piciorul drept pe pat şi-l binecuvânta. Patul, că dacă voia să-şi binecuvânteze piciorul avea toată viaţa la dispoziţie. Inutil de zis că patul era gol, şi că seniorul nu se deranja decât pentru vasalii mai importanţi, nu pentru fitece ţăran. Care este rostul falsului grosolan din Braveheart? Păi, sunt mai multe. Să afle omul că medievalii aveau formule care îmbinau ingenios adulterul, violul şi băşcălia la adresa căsătoriei creştine. Să mai afle că orânduirea cea crudă şi nedreaptă, în virtutea căreia şeful căruia i-ai jurat credinţă venea şi-ţi lua nevasta din pat, avea toate motivele să fie zdrobite la 1789 (şi restul revoluţiilor, să ne trăiască, ura, ura, uraaa). Ideea principală atunci când se rescrie trecutul este reconfortarea spectatorului: da, prezentul e urât, dar ce frumos în comparaţia cu hidoşenia trecutului!

Că tot suntem la Evul Mediu, Kingdom of Heaven e o altă mostră a genului. Aici bileţelul de la Ministerul Adevărului nu e la fel de evident pentru cunoscătorul de istorie, dar dacă nu-s mari, şopârlele sunt barem multe. Balamucul începe cu intriga, şocantă de la un capăt la altul (o femeie este îngropată de o cruce, care atrage lăcomia unui preot, ucis de soţul ultragiat de profanarea moartei), pentru că înfăţişează un lanţ de păcate neverosimile. Adică, admit că un om, slujitor al altarului, poate fi suficient de degenerat încât să fure o cruce, văzând în ceea ce ar trebui să fie un simbol valoarea materială denudată de semnificaţie. Însă e greu de crezut că un soţ văduv, ultragiat, ar comite o crimă pentru a răzbuna un păcat oribil, degradant pentru cel care l-a comis. Şi e o culme a neverosimilităţii ca cel care intră în sarabanda morbidă să dorească brusc, americăneşte, să întreprindă pelerinajul în Ţara Sfântă pentru a se “curăţa” de păcate. Dar fie...

Ajuns în America, pardon, am vrut să spun la Ierusalim, criminalul pocăit descoperă diferite chestii drăguţe. De exemplu, faptul că tipii deştepţi sunt fără excepţie atei, ceea ce nu-i împiedică să folosească anumite slogane cu iz religios, atunci când convenţiile o impun. Aici e un loc comun, în filmele “istorice” personajele “pozitive” sunt în cel mai bun caz a-religioase. Ce mai aflăm din Kingdom of Heaven? Că dacă necesităţile o cer, un fierar devenit cavaler stabileşte un record mondial în producerea de cavaleri instant (cum de nimeni nu s-a gândit?, e suficient să faci schema o singură dată pentru 2000 de peizani în loc de unul singur, şi ai 2000 de cavaleri instant, în loc de unul singur – mie mi se pare elementar!). Şi mai aflăm, dintr-un discurs la botul calului, că nimeni nu are drept asupra Ţării Sfinte, nici musulmanii, nici creştinii, ci numai cei care sunt băieţi cuminţi, chestie bună de băgat în capul telespectatorului pe fondul conflictului israelo-palestinian, nu de alta, dar dacă e lăsat liber riscă să se încurce cu fel de fel de sentimentalisme... Pe aceeaşi linie utilitară vedem cum europenii plecaţi să se spele de păcate se instalaseră popâc în jurul Ierusalimului şi-o puseseră de-o repetiţie la colonizarea Americii, sădind un copac în nisip aici, educând băştinaşii cooperanţi coló, mă rog, chestii emoţionante dar mult mai puţin rentabile ca un genocid alert sau o ocupaţie cu trupe de menţinere “a păcii”. Al doilea scop al rescrierii istoriei este inocularea ideii că lumea a fost totdeauna aşa cum este acum, ceea ce revine cu a susţine teza conform căreia nu există o istorie a mentalitaţilor, pentru că nu ar exista o schimbare în mentalităţi. Altfel spus, lumea pre-modernă era de fapt o lume modernă, ceea ce ar fi hilar dacă n-ar fi pur şi simplu idiot. Dar filmele sunt un fel de canapele, făcute spre confort nu spre reflecţie...

Există un simulacru pentru fiecare vârstă. Când eşti mic şi nu pricepi, ţi se oferă Asterix şi Obelix. Când creşti ceva mai mare şi nu pricepi ai la îndemână Braveheart şi Kingdom of Heavens. În cele din urmă, din fericire, mai şi mori. Şi tot nu pricepi.

Toma Alcoolistu şi Manea Manelistu (contribuţii la didactica predării limbii române în învăţământul de stat şi privat)

Într-o vreme voiam să mă fac moşier, aşa că m-am dus la ţară, să fiu mai aproape de boi, mai aproape de coasă. Mă rog, ideea în sine nu s-a soldat cu un succes, nici măcar nu s-a sergent, aş putea spune, dar nu despre lungul şir al eşecurilor care au făcut din mine halalul ce-am ajuns m-am gândit să scriu acum. Totuşi, n-a fost rasol pe toată linia chiar, adică vaci şi pământ n-am cumpărat neam, dar am fost un an în Peizania, unde am predat română, şi unde am învăţat eu însumi câteva noţiuni de pragmatică a comunicării aplicate pe cele opt feluri în care se poate întreba pe acolo “Ce mai faci?” şi cele cinci înţelesuri subtile ascunse în constatarea “Asta-i bun.” De dezvoltat când am să mă apuc de un dicţionar Română peizană – Română citadină...

No, deci eram undeva la treizeci de kilometri de cel mai apropiat oraş, dar într-o lume cu foarte puţine conexiuni cu cea din care veneam. Aveam patru clase: o a cincea, o a şasea, o a şaptea şi o a opta. Cu cei din urmă bătălia era mare, că aveau examen de incapacitate, şi procentul zicea multe despre pregătirea şi munca profesorilor. Adică a lui je. Bun. Predam română (dacă mă repet, o fac numai pentru că este relevant foc, altfel sunt econom la cuvinte). Deci predam română, a fost singurul şi irepetabilul an în care am predat altceva decât franceză, dar în privinţa asta, nu m-am simţit deloc altcumva decât profesor de limbi străine. Elevii erau bipezi, şi cam aici se opreşte asemănarea lor cu vârful lanţului trofic. Elevi slabi am avut şi voi avea de-a pururi până la pensie, nimic scandalos până aici, dar cei de la Ţărănoaia erau cataclisme la ralenti.

Adică, până la urmă ce se petrece la ora de română? Se citeşte textul literar, se scot ideile principale, se fac analize stilistice, se organizează dezbateri în jurul operelor, se predau chestii de gramatică şi alte asemenea. Da, dar nu cu puii de peizani cărora le îndrumam eu paşii prin zidul cunoaşterii (mergeam voios prin zid cu ei...). Ei citeau câte o frază şi cădeau epuizaţi în bănci. Ca să fiu mai clar, efortul de a citi era atât de mare, încât le capta toată atenţia, nemailăsând loc memoriei şi judecăţii. Glăsuia elevul biped cu bucoavna în mână, după care se prăvălea, mări, peste pupitru, şi nu mai scoteam nimic de la el. Ce gramatică? Ce subiect, predicat, atribut, alea-alea? Ce recapitulare? Praştie totul... Într-o zi, disperat că nimeni nu poate povesti Alexandru Lăpuşneanul, l-am întrebat pe un elev (că altfel nu pot să-i spun), ce-a făcut ieri. S-a uitat homo sapiens la mine în formă de “Dom’ profesor, adică ziua de ieri a fost ieri, timp în care eu eram în ea în timp ce ea era, şi fiind ziua zi, iar azi nerămânând nimică, eu de unde să ştiu azi care este azi cum a fost ceea ce-a trecut?” Asta pricepeam eu din privirea lui adipoasă, dar elevul ioc la vorbă.

Pe terenul ăsta uman fertil, care sta să erupă în aşteptarea dascălului, lumina satului, sămănătorul poporului, adică profesorul de română, într-o zi s-a derulat o lecţie despre Balada lui Toma Alimoş, haiduc din ţara de jos. Am citit. Mai mult eu, dar recunosc, ce-i al lor e al lor, au citit şi elevii câte ceva, după răsputerile lor. Despre ce este vorba în creaţia populară? Ha?, face privirea viitorului de aur ţara noastră are, noi cerşim din poartă-n poartă. Citiseră, iar cât nu mă ascultaseră pe mine, dar la ei operaţiunile astea erau în disjuncţie cu memoratul, adică ori una ori alta, şi de unde să mai memorezi dacă atunci când asculţi eşti numai urechi iar cortex ioc? Aşa că ha. Moment în care îmi dau seama că nu coborâsem suficient lecţia la nivelul elevului. Adică ce, dacă elevul e târâş, nu se poate şi pentru el o traducere, să înţelegă măcar ceva, puţin, cât de puţin, măcar insignifiant decât deloc.

Buey, copchii, păi să vă explic eu cum devine lecţia. Toma Acoolistu avea o babană, dar nu putea suge fără taclale cu altcineva. În vreme ce Manea Manelistu n-avea nimic împotrivă. Au băut până s-au ciuciulit, şi Manea a dat cu şuriu, ca să fie sigur că nu rămâne dator nimănui cu nimic în viaţa asta. Aţi priceput, buey, pui de lei? Dacă didactica predării limbii române ar fi o pedală de acceleraţie, eu mă proptisem blană în ea carieră. Nivelul potlogarilor era atins, nimeni nu era cu burta pe carte, dar lecţia era în poziţia culcat. Toată lumea veselă, păi cum să nu, doar văzuseră şi ei la bufet cum dă câte unul cu codiriştea în cap la altul, încasând apoi genunchi în gură pe ritm şi sunet de manele. Balada izvorâse din inteligenţa oamenilor satului, şi vorbea despre năbădăi perene din marele şi generosul popor român.

Post-factum, într-un an şcolar făcut varză, pot spune că m-am făcut o dată înţeles. De fapt, ca să fiu şi mai exact, nu m-am făcut înţeles pe mine însumi, doar mesajul a trecut. Partea tristă e că victoria din ora aceea magică, în care drumul de la catedră la băncile elevilor a fost mai scurt ca niciodată (exersez în vederea constituirii unui caieţel cu expresii frumoase pentru clasa a III-a, Editura Didactica si Pedagogica), nu s-a mai repetat. Pur şi simplu n-am fost în stare să le explic elevilor nimic despre soldaţii din Sobieski şi românii, nici despre vreo altă lecţie. Dar de un lucru sunt sigur: n-a rămas text necitit în orele mele de română. Ba chiar, în finalul anului, din trei elevi prezentaţi la examenul de incapacitate toţi au trecut copăcel peste cinci, adică cu 50% decât cu un an în urmă, când în locul meu predase un necalificat. Mi se dusese buhul de intelectual cale de un sat şi trei case împrejur...

Trăznitul din senin

Petru şi Ileana s-au născut undeva prin anii ’20 ai secolului trecut. S-au luat, n-aş putea şti cum, după ce el s-a întors din război, şi au făcut copii pe măsura dragostei lor, nouă la număr. Două fete şi şapte băieţi. Au muncit zi de zi, au aşezat pe masă unsprezece farfurii pline de mâncare, de două ori la amiază, plus dimineaţa şi seara, la care se cuvine să adăugăm şi pe cele ce mergeau la părinţi din vreme în vreme, sau la vreme de sărbătoare, pentru oaspeţi. Unii cred că o familie numeroasă este un loc unde îţi pierzi intimitatea, şi e drept că au trăit până s-au zburătăcit cei mai mari într-o casă tipic moldovenească, cu două odăi şi o tindă, nici mai mare nici mai mică. Alţii îşi imaginează, în funcţie de temperamentul lor mai degrabă, că e un loc al conflictelor permanente, sau al unei imense iubiri. Eu nu izbândesc a vedea nimic din toate acestea, şi atunci când mă gândesc la familie lui Petru şi a Ilenei, văd doar un şir nesfârşit de oale de lut pline cu sarmale, cu brânză şi smântână, cu cartofi copţi pe plită şi tăvăliţi în sare, cu porumb fiert şi din când în când câte două gâşte, să ajungă la toate gurile.

Petru era potrivit de harnic, dar suficient cât să ducă pe umerii lui toată liota de copii. Ileana era foc de muncitoare şi ţinea casa lună de curată, copiii şi bărbatul cârpit, burţile pline. Petru bea, creştineşte, la sărbătorile cu cruce roşie, mai mult decât putea duce. Caz în care invariabil ajungea cu liota de copii şi femeia în faţa uşii unde... căuta cheia. Acum, vă daţi seama, omul era beat, mâinile se împleticeau prin buzunare, ce ştiu eu, sau poate cheia era sub o piatră, şi sunt multe pietre la prispa gospodarului, mă rog, se făcea coadă la uşă în aşteptarea cheii, iar Petru ioc. Femeia bodogănea cam peste fire, dar a doua zi treaba era bună la loc. De Sfânta Marie aşa, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel tot aşa, ba încă şi pe la Crăciun, ba şi la Paşte – îşi luase Ileana seama cu omul ei...

Într-o serie, tot la o zi din asta cu cruce roşie, copiii s-au luat cu tovarăşii din sat, Ileana a stat batic lângă batic cu vecinile, iar Petru şi-a luat raţia obişnuită de ţuică. La întors s-au cuibărit cu toţii în căruţă, iar caii n-au ţinut seama de stăpân şi nici nu l-au muşcat, cum fac dobitoacele astea când le amiroase a aspru, şi au dus familia în capătul hudiţei, cu frâiele moi bălăbănite pe lângă oişte. Petru s-a extras cum-necum şi, conform apucăturii, n-a găsit cheia. Trebuie să fi fost printr-un buzunar secret, sau sub o piatră, dar cred că v-am mai zis asta (şi la o adică încercaţi şi voi să vă îmbătaţi cremene şi apoi căutaţi aiurea o cheie). Sastisită, Ileana l-a luat la trei păzeşte: Trăzni-te-ar din senin, omule! Of, amarul ei de băutură! Trăzni-te-ar din senin! Petru a continuat să caute. Femeia n-a păsuit şirul sudalmelor. Unul căuta, celălalt dădea din gură, iar copiii se uitau. Până la urmă omul a găsit cheia, şi-a descuiat clanţa. S-au culcat care pe unde a trebuit, fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii, iar omul cu femeia lui.

A doua zi femeia a încropit o omletă din vreo treizeci de ouă, în care a aruncat trei pumni de slănină, lângă ceaunul în care laptele era în floare. Iar când şi-a amintit, în mijlocul mesei, de aşteptarea din ajun în faţa uşii, şi-a luat din nou bărbatul la suduit: Trăzni-te-ar din senin! Dumicaturile copiilor alunecau greu. Şi cum se învârtea Ileana aşa, bodogănind mânioasă, numai ce s-a trezit dinspre bărbatu-său de neunde cu o palmă la mir care-a trimis-o împrăştiată în colţul dinspre icoane, departe de masa nesătuilor. Ce faci, tătuţă? Văleu! Ce faci? Nimic, a zis omul, a trăznit-o aşa, din senin.

Anii au trecut şi copiii s-au făcut mari, şi-au făcut la rândul lor copii, nu mulţi, care câte doi, care trei, unul singur cinci. Petru s-a stins după ce-a bolit puţin prin spitale, şi s-a petrecut la groapă cu amar de lume, cum se face la gospodari. Copii s-au adunat, care din Italia, care din Grecia, care din oraşele dimprejur. Masa de pomenire s-a făcut în curte, cu multe-multe farfurii de supă de pasăre, de sarmale şi tăvi de alivenci şi cozonac. Şi cum se cuvine la zile din astea, când se petrece la groapă om vrednic, lumea s-a cherchelit, de la prea multele pahare de vin sorbite cucernic, după picăturile pentru setea morţilor. Auzi, mamaie, mai ţii minte când te-a trăznit tătuca din senin? Şi râsete, şi plânsete după bărbatul care i-a crescut cu braţele şi cu mintea lui, care i-a trezit dimineaţa la cântecul cocoşilor şi i-a învelit nopţile, şi care n-a dat niciodată în femeie, fără doar atunci când a trăznit-o din senin. Înconjurată de cei nouă copii, cu douăzeci şi şase de nepoţi şi douăzeci şi doi de strănepoţi, Ileana a învăţat în anii lungi pe care i-a mai avut de petrecut pe pământ cum să mânuiască telecomanda televizorului şi cum să vorbească la celular, dar n-a lăsat nici la optzeci de ani sapa şi cratiţa din mână, şi şi-a plâns întotdeauna omul bun ca pâinea caldă pe care i-l dăduse Dumnezeu...

Semnificatia populara a zilelor saptamanii

LUNEA, ziua astrului selenar

Prima zi a saptamanii, dedicata Lunii, singurul satelit natural al Pamantului, este patronata de Sfintii Petru si Pavel (lasi) sau de Arhanghelii Mihail si Gavriil (Neamt). Ca personaj mitologic, Sfanta Luni era invocata pentru vindecarea animalelor, mai ales a acelora nascute in ziua de luni si botezate Lunila sau Lunaia. Pretutindeni, ziua de luni poarta noroc inceperii activitatilor specifice industriei casnice, in special a acelora de durata, care nu puteau sa fie
incheiate intr-o singura zi (tesutul, cusutul sau brodatul iei sau camasii). Se interzicea, in schimb, negotul, "datul pe datorie", imprumutul bunurilor materiale, mersul la petit si inmormantarea mortilor. Lunea era timpul cel mai favorabil efectuarii practicilor de medicina populara (Muntenia, Dobrogea, Moldova). Pentru sanatatea si prosperitatea oamenilor si a turmelor de vite in ziua de luni se tinea
post, uneori mai sever decat miercurea si vinerea (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova). Despre omul nascut lunea se credea ca este urat, dar foarte sanatos si norocos. Calendarul popular cuprinde mai multe zile de luni cu statut de sarbatori: Lunea Curata, Lunea Pastorilor, Spolocania.


MARTEA, ziua celor care se vor naste

Spre deosebire de ziua de sambata, dedicata mortilor (postexistentei), de miercurea, joia, vinerea, duminica si lunea, zile ale viilor (dedicate existentei), romanii au rezervat ziua de marti celor care se vor naste (preexistentei). Martea si sambata, zile ale saptamanii dedicate "Lumii de dincolo" (preexistentei si postexistentei) au trei ceasuri rele, spre deosebire de zilele "lumii de aici" care pot avea numai unul singur. Sub influenta mitului biblic, oamenii credeau ca in ziua de marti s-ar fi urzit lumea si pamantul (Moldova Centrala, Gorj, Hunedoara). Se considera o zi rea (Muntenia, Oltenia, Moldova de Sud), fara noroc (Moldova Centrala), aducatoare de nenorociri in cele trei "ceasuri rele" (Oltenia, Muntenia, Moldova), nefasta pentru inceperea unor activitati importante (aratul, semanatul, construirea unei case sau a unei fantani etc.). Din aceste motive, in ziua de marti erau interzise nuntile, logodnele si mersul in petit. Ziua este patronata de doua ciudate reprezentari mitice feminine: Martolea si Martiseara. In calendarul popular apar numeroase zile de marti cu statut de sarbatori: Matcalaul, Martea Vaselor, Martea Ciorilor, Martea
Dracului, Martea Stramba, Martea Trasnetului, Paparuda, Martea Testelor. Dupa Pasti si, uneori, dupa Rusalii, urmau cicluri de trei sau sase zile de marti "oprite" pentru unele activitati economice, dar favorabile pentru altele.


MIERCURI

Miercuri, ziua a treia a saptamanii, a fost dedicata de romani zeului si planetei Mercur. Ca personificare a zilei ce-i poarta numele, romanii o considerau o sfanta mai putin importanta ca duminica si vinerea, dar mai insemnata decat lunea, martea, joia si sambata, in credintele si folclorul romanesc apare ca o sfanta batrana (Neamt), slaba si necajita (lasi), imbracata in alb (Vaslui) sau, dimpotriva,
dezbracata si despletita (Suceava). Locuinta ei s-ar afla in cer (Falciu), in pustiu (Tecuci), in paduri (Botosani, Vaslui), in chilii (Tutova, Botosani) sau in palate mari (Neamt). Se preocupa de hrana animalelor salbatice, iar cand apare in vis vindeca bolnavii (Vaslui). Animalele nascute in ziua de miercuri se numeau Miercan, Miercana. in ziua Sfintei Miercuri nu se faceau nunti, nu se mergea in petit, erau
interzise petrecerile si distractiile. Mai multe miercuri de peste an aveau statut de sarbatori: Miezul Paresimilor, Miercurea Stramba.


JOI

Joi, a patra zi din saptamana, era dedicata de romani zeului si planetei Jupiter. La romani, joia este o personificare ce-i poarta numele: "femeie sfanta" (Dorohoi); "fecioara frumoasa care apara lumea de ploi mari si de grindina" (lasi, Tutova); "o femeie sfanta si binevoitoare, sora cu Duminica, Vinerea si Miercurea" etc. Joia ar locui printre nori, in ceruri (Constanta, lasi, Olt), in paduri netaiate si pazite de fecioare (Tutova), de unde isi manifesta puterea miraculoasa asupra holdelor, vitelor, bolilor etc. Zonal, joia era, in secolul al XIX-lea, respectata ca o zi de sarbatoare, in Maramures si Bucovina erau interzise sezatorile, in schimb devenea sloboda pentru nunti si, in general, pentru dragoste. Sarbatorile si obiceiurile calendaristice sprijina ipoteza ca joia a functionat in
spatiul carpato-danubiano- pontic ca sarbatoare a saptamanii, dedicata cultului si odihnei, singura sau alaturi de duminica.


VINERI

Vineri, a cincea zi a saptamanii, era dedicata de romani zeitei Venera si planetei Venus. Pentru romani, exceptand duminica, vinerea era cea mai importanta zi a saptamanii. Ca personificare a zilei ce-i poarta numele, Vinerea este "cea mai batrana sfanta dintre surorile ei". Ea este protectoarea femeilor casatorite, pe care le ajuta la nastere, casatoreste fetele si poarta de grija animalelor salbatice. Sfanta Vineri ar umbla imbracata in alb sau negru si ar locui in munti
(Arges, Suceava), in paduri (Arges, Buzau, Neamt, Tecuci), in pustiu (Neamt, lasi), in ostroavele marii, in cer, in lumea cealalta. Era invocata in rugaciuni, vraji si descantece pentru casatoria fetelor, pentru prosperitatea vitelor si a holdelor, pentru sanatate si respectata prin post sever. Unele zile de peste an erau celebrate ca sarbatori (Vinerea Seaca, Vinerea Mare, Izvorul Tamaduirii, Vinerea Ciumei), altele formau cicluri de trei, noua sau douasprezece vineri cu diferite semnificatii religioase si interdictii de munca.


SAMBATA

Sambata, ultima zi a saptamanii, dedicata de romani zeului si planetei Saturn, este considerata de romani nefasta pentru cei vii, fara noroc, cu trei ceasuri rele, dar favorabila pentru spiritele mortilor, care primeau ofrande si erau invocate in timpul vrajilor si practicilor magice. Vitele nascute sambata se numeau Sambotin sau Sambotina.


DUMINICA, ziua sfantului Soare

Duminica, singura zi a saptamanii care poarta un nume crestin (Dies Dominica - Ziua Domnului), este dedicata Soarelui. in credintele si folclorul romanesc, Duminica este un personaj mitic binevoitor: "femeie sfanta" (Covurlui, lasi, Vaslui, Dolj); "fiinta omeneasca" (Neamt, Caras-Severin) ; "cea mai mare Maica Sfanta" (Tutova, Botosani); "calugarita" (lasi, Salaj); "doamna mare, la care se inchina toate zilele saptamanii si de la care primesc ordine, ce sa faca fiecare" (Falciu); "zeita vie" (Tecuci); "sora mai mare a celorlalte zile" (lasi, Neamt, Vaslui). Sfanta Duminica ar locui dincolo de Apa Sambetei, in palate de aur (Neamt), in paduri neumblate de oameni (Botosani, Vaslui) si este imbracata in haine albe. Ea s-ar arata oamenilor, in vis sau in realitate, pentru a-i sfatui cum sa alunge bolile si sa previna pagubele (Vaslui). Poate sa apara insa cu chip de femeie, cu picioare de gaina, daca oamenii mananca de dulce in zilele de post (Neamt), zgariata, impunsa, taiata si sangerata daca femeile au spalat rufe si au tors sau au cusut de ziua ei (Romanati). Duminica isi serbeaza ziua nelucrand (Fagaras), se roaga si mananca o data la sapte zile (Tecuci), e facatoare de minuni, aduce numai bine oamenilor. Adesea, apare ca un rau care inconjoara Raiul, spre deosebire de Apa Sambetei, care inconjoara Iadul. in ziua de Duminica sunt interzise descantecele, cu exceptia celor de dragoste si aflare a ursitei (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul si centrul Moldovei). Vitele nascute in aceasta zi se numeau Duman, Dumaia. Spre deosebire de Duminica obisnuita, calendarul popular mai cuprinde: Duminica Tanara, Duminica Floriilor, Duminica Tomei, Duminica Mare s.a.

Cine a fost Maestrul Rinzai?

Rinzai Gigen, întemeietorul scolii Zen care-i poartã numele, a murit la 10 ianuarie în anul 866 e. n. Data nasterii sale este necunoscutã, dar se considerã în genere cã a predat învãtãtura Zen timp de 10 ani.

Rinzai a fost discipolul lui Obaku Kuin, care a rândul sãu fusese ucenicul lui Hyakujo, descendent al liniei lui Hui Neng, al saselea patriarh Zen.

Scoala Rinzai este una din cele Cinci Linii (sau Case) ale buddhismului Zen, acestea fiind stiluri deosebite de predare, dezvoltate în rândul Scolii Zen de cãtre un mare maestru care este si întemeietorul fiecãrei asemenea linii (este de la sine înteles ca toate liniile sunt perfect ortodoxe, si nu se poate vorbi aici de “secte”; situatii similare sunt în cazul darshanelor hinduse sau a turuq sufiste). “Stilul” Rinzai a fost adus în Japonia în secolul al XIII-lea.

Rinzai Roku, sau Cronica Maestrului Rinzai, de unde provin fragmentele comentate pe blogul care este, a fost scrisã de cãtre ucenicii acestuia. În ea sunt notate învãtãturile rostite de Maestru, precum si momente din perioada lui de ucenicie si din cariera de învãtãtor spiritual.

Asemenea tuturor marilor maestri Zen, Rinzai si-a întemeiat ferm învãtãtura pe doctrina buddhistã, fiind perfect versat în scripturi, din care citeazã liber si frecvent. Însã în loc de veneratie superficialã si de banalã eruditie, Rinzai le cere discipolilor sãi întelegerea veritabilã a scripturilor, însotitã de o viatã cãlãuzitã de aceastã întelegere. Dacã uneori Maestrul poate lãsa impresia cã ar lua în derâdere scripturile, în realitate el îsi râde nu de ele ci de acei ucenici care mai degrabã se agatã cu piosenie si tenacitate de cuvinte decât sã se încumete sã le înteleagã.
Rinzai era cunoscut si temut ca fiind cumplit si direct. Atunci când într-adevãr îsi dã drumul, o face pentru a sfãrâma atasamentele fatã de orice ideal, iar cei cãrora li se adreseazã sunt cãlugãri încercati. Contradictiile sale aparent sunt tot mijloace pedagogice pentru a-si stârni elevii si a-i scoate din orice complacere sau inertie.

Toate subiectele abordate sunt destinate mai degrabã pregãtirii spirituale efective decât instruirii teoretice, si nu-si propun sã înlocuiascã Scripturile.

Păpuşa masculină vs. Dorul m-o d’ajuns

Cică zilele trecute pe un post s-a trezit vorbind de-alde Carmen Şerban despre cântecele lui Ştefan Hruşcă. Şi cică mustăcea manelista, că prea e fidel bardul versului din străbuni, ba că ei i-a plăcut întotdeauna să inoveze, ba că moşii scriau cu agramatisme, pe care ea, care cântă, e drept, manele, pentru că n-are încotro, le-a corectat de fiecare dată când le-a găsit... Halea-halea...

Printre colindele lui Ştefan Hruşcă este o piesă de-o frumuseţe stranie, care începe ca un sfârşit şi continuă agonic... Dorul m-o d'ajuns... E atât de frumoasă că-mi taie respiraţia, e atât de îmbătătoare că n-am izbutit niciodată să-i înţeleg versurile, e o picătură de sublim care-mi vine de dincolo de timp, din vremurile când dorul d’ajungea şi răpunea pe dealu’ cu stânjenii...

Pe sidiul de “colinde” al manelagioaicei e regurgitat o făcătură numită Păpuşa masculină. Acum, am să fac exact ce-am făcut despre avortul lui Mungiu, fără măcar să catacdisesc să-l văd, şi-anume am să spun că-i vorba despre o operă prostească. Dacă cineva îmi reproşează că nici măcar n-am binevoit s-ascult maneaua, promit să-l privesc cu milă...