Obsesia “obiectivităţii”, sau credinţa în terţul inclus

Cu ceva săptămâni în urmă, un bun prieten cu solidă formaţie istorică, mi-a reproşat, pornind de la ceva răsfoiri ale paginilor de pe blogul Palestina, lacrima mea, că nu sunt obiectiv. Şi i-am dat dreptate, da, sunt absolut părtinitor. Sunt de partea celor cărora li s-a furat ţara, de partea celor ucişi mişeleşte de bogaţii care-şi permit să risipească banii pe tehnologiile morţii, de partea celor umiliţi, înfometaţi, alungaţi din Istorie.

Prietenul meu se supune, din nefericire, unor condiţionări universitare. A fi “obiectiv” ar însemna, conform nu-ştiu-căror-insipide-păreri-cu-greutate, să nu te implici afectiv în cercetare, nefiind nici de-o parte nici de alta. Să stai deoparte şi să reflectezi, cu alte cuvinte. Dacă această atitudine ar avea o acoperire oarecare, atunci ar trebui să poată fi probată şi în alte tipuri de situaţie. Să zicem că într-o zi am auzi că un hoţ a intrat în casa cuiva şi, nemulţumindu-se să-i fure gospodăreşte banii, i-ar mai da proprietarului şi o mamă de bătaie. Să mai zicem că proprietarul, neîmpăcându-se cu situaţia de victimă până la capăt, ar mai pune mâna şi el pe una-alta, un cuţit, un revolver, ce ţine omul în casă pentru situaţii din astea, şi l-ar atinge pe nemernic la mir. Cum ar spuna o analiză “obiectivă” într-o asemenea situaţie? Ne-am putea cumva forţa intelectul până într-acolo încât să afirmăm că hoţul a greşit, dar el nu trebuia nicicum transformat într-o victimă de către proprietarul coleric? Am putea oare afirma că proprietarul surprins în ale lui s-a dovedit lipsit de măsură atunci când i-a însângerat hoţului urechea, nasul şi i-a crestat pulpa dreapta spate? Ridicolul n-a fost prea des atât de tare încercat...

Ar fi bine ca de fiecare dată când ne vizitează supunerea pavloviană faţă de vreun precept la modă, să încercăm să-l probăm în lumina Revelaţiei. Nu cunosc vreun text sacru în care să apară cuvântul “obiectivitate”. Nu pot lua în serios superstiţiile lingvistice ale (post)modernităţii. Iar discernământul nostru trebuie să fie de natură apocaliptică: separând fără iluzii şi fără milă oile de capre. Nu putem fi concomitent de partea naziştilor şi a evreilor din lagăre, de partea israelienilor şi a palestinienilor ocupaţi. Iar a nu alege în astfel de circumstanţe nu înseamnă să fii “obiectiv”, ci, de fapt, de acord cu starea de fapt şi alături de cei puternici.

Lumea noastră nu-şi ascunde ura pentru filosofie şi dispreţul nătâng pentru logică. Obsesia “obiectivităţii” este simptomul ilogic al terţului inclus, aberaţia “credinţei” într-o a treia posibilitate acolo unde anticii şi medievalii afirmau fără putinţă de tăgadă că se aplică principiul terţului exclus: ori aşa, ori aşa, şi nicidecum altfel.