Pragmatica sfinţeniei

Alo, eşti tu, domnul Monstruleanu, profesor doctor inginer academician. Pe uşa ta scrie Pârţuleasca, directoare de fabrici, uzine, membră virilă în comitete şi comiţii. Povesteşti despre tine de ţi se descheie toate încheieturile. Ai poze, multe poze, maldăre şi camioane de poze cu tine zâmbind, cu tine încruntându-te, cu tine numărând puricii tăi exclusivi şi neapăraţi, cu tine cufurindu-te organizat. Îţi construieşti într-o veselie frenetică imaginea. Fiecare gest pe care-l comiţi, fiecare fonem pe care-l vibrezi, fiecare mişcare de du-te-vino a urechilor tale răcneşte cu disperare: “Eu mi-s, priveşte şi minunează-te, lumeo, nu-i aşa că-s minunat!”

Eşti de fapt o curvă. Stai undeva într-un colţ al impersonalităţii tale şi te priveşti unduindu-şi şoldurile putrede de-a lungul trotuarului. Dacă cel puţin n-ai şti asta, ai mai avea o scuză, dacă cel puţin n-ai face eforturi să pari cât mai “natural”, dar asta e, totul e studiat, premeditat, fiecare efect e calculat dinainte.

Sfântul este cel care a renunţat să-şi mai construiască imaginea. Eliberat de nerozia grotescă a comunicării propriei persoane, sfântul respiră cu adevărat şi... este.

Sura Vacii

Michel Houellebecq, scriitorul care a izbutit să reducă literatura la posibilitatea unei insule, se ofuschează într-un număr din Lire apărut în 2001: “Religia cea mai cretină este totuşi islamul. Când citeşti Coranul eşti terminat, pur şi simplu terminat.” Apoi continuă particularizând elementar: “Cu Biblia e însă altceva, evreii cel puţin au un talent literar dat naibii.”

Sura Vacii (Al-Baqara) – lentă ruminaţie de versete sacre... “Noi credem în Dumnezeu, în ceea ce a pogorât asupra noastră, în ceea ce a pogorât asupra lui Abraham, Ismail, Isaac, Iacob, asupra triburilor, în ceea ce i-a fost dat lui Moise, lui Iisus, profeţilor, de la Domnul lor. Noi nu facem deosebire între ei, căci noi Lui îi suntem supuşi.” (Al-Imran, 84). A doua sură după Al-Fatiha (Deschizătoarea) leagă Coranul de profeţii biblici şi de cei necunoscuţi, mestecând molcom cele ce vin din negura timpului.

Nimic poetic, nimic frumos. Doar respiraţia caldă a unei ierbivore care-nvârteşte şiragul îmbucăturilor, asemenea unui derviş ce cheamă Numele lui Dumnezeu. Undeva, în ugerele de sub pântece, se adună şuvoiul laptelui.

Despre dreptul femeii de a dispune de corpul pe care nu-l are

În urmă cu câteva săptămâni parcă, un regizor român a luat niscai premiu pe la Cannes cu un film despre avort. Am scris atunci la cald un text prin intermediul căruia îi sfătuiam pe cei care se ambalaseră din cauza prezenţei româneşti pe Côte d’Azur să se mai relaxeze, festivităţile de acest gen având, pentru cei care n-au aflat încă, o încărcătură politică deloc neglijabilă. Şi m-am trezit cu o întrebare: dom’le, da' ai văzut filmul?

Nu. Nu l-am văzut. Nici de atunci încoace nu m-am executat. Şi totuşi, textul scris de mine era adecvat şi corect, continui să fiu convins. Şi asta pentru că nu m-a interesat dimensiunea artistică a operei lui Mungiu, ci cea ideatică. Iar ideea era aceea că dictatura nu permite cetăţenei să avorteze liber. Subînţelegând că da, democraţia şi libertatea permit avortul, vai ce grozav! Juriul de la Cannes a premiat, publicul a aplaudat şi uite aşa se construieşte gloria mundi.

Cei care cred ca am ceva mai bun decât să urmăresc timp de o oră şi jumătate spectacolul halucinant care se încheie cu aruncarea uno făt la tomberon sunt nişte simploizi. Asta ar însemna concomitent că trebuie să citesc toate volumele lui Proust ca să concluzionez că A la recherche du temps perdu este o mare mizerie (era să zic du temps perdu). Sau ar trebui să citesc toată creaţia lui Gide ca să tranşez acelaşi lucru şi despre el. Nu. Este suficient, arhisuficient să înţeleg de ce căutarea senzaţiilor subiective şi ideea gestului pur, gratuit, sunt două subproducţii "intelectuale" jenante şi ignobile. O anecdotă spune că un editor a primit reproşurile unui scriitor care-l acuza că nu i-ar fi citit manuscrisul pe care-l trimisese spre publicare. Pe ce cunoşti, întreabă editorul? Am lipit paginile optsprezece, nouăsprezece şi douăzeci, iar la întoarcerea textului acestea continuau să fie lipite. Dragă, a fost replica editorului, eu ca să mă conving că un ou este stricat nu am nevoie să-l mănânc până la ultima lingură. Filmul lui Mungiu, ca şi multe dintre creaţiile romaneşti ale secolului XX, este un ou împuţit. Şi pentru sentinţa asta ajunge ideea de la baza lui aşa cum decurge ea din lectura unor cronici laudative, nu e nevoie de vizionare.

Recent, undeva pe un forum s-a stârnit o dezbatere aprinsă în jurul acestei pelicule. Rapid inflamată şi compromisă de gesturi de-a dreptul disperate de construire a propriei imagini (cutare zice de exemplu că ştie patru limbi străine, ba altul că opt, cutărică zice că nevastă-sa îi doctor în filozofie, ş.a.m.d) contracarate de ironii şi persiflări din partea celor care nu se pot lăuda cu mai mult de patru clase temeinic parcurse. Asta e partea amuzantă a unei discuţii pe internet cu oameni care dispun de un bagaj de timp pletoric dar stăpânesc prea puţin pragmatica acestui tip de comunicare. Totuşi, revine adesea un argument pro-Mungiu (sau pro-avort, mă rog, cam acelaşi lucru): femeia are dreptul să decidă singură în privinţa corpului ei. Asupra lui merită adăstat preţ de câteva paragrafe, dar nu mai mult.

Oricât ne-am obişnuit, şi oricât de vehement ar caracteriza-o Constituţia (a noastră sau a altora), ideea de proprietate nu este foarte nouă pentru Om. Probabil că a început, într-o formă edulcorată, odată cu sedentarizarea păstorilor şi a vânătorilor. Adam şi Eva n-au avut proprietatea Raiului, ci doar uzufructul lui. Epopeile hinduse vorbesc despre un popor migrator, care vine din Hiperboreea şi se stabileşte în actuala Peninsulă Indiană. Nicăieri pe traseu nu se arogă stăpânirea vreunui colţ de pământ, iar acolo unde se aşează în sfârşit, proprietatea pământului este colectivă, transmisibilă din generaţie în generaţie şi imposibil de înstrăinat în cadrul unei înţelegeri comerciale.

Manualele de istorie ne-au învăţat că în Evul Mediu ţăranii erau legaţi de moşie. Ce omit manualele este că şi nobilii erau legaţi de moşiei. Pământul nu putea fi nici cumpărat, nici vândut, nici părăsit în numele unei “vieţi mai bune”. Nu pământul era al oamenilor, ci oamenii erau ai pământului. Satul şi vatra erau lumea, patria. În secolele XVII-XVIII pentru prima oară pământul începe să se vândă, adică să fie schimbat pe nişte hârtii. Ideea că ceva stabil şi cvasi-imuabil ar putea fi dat în schimbul unei convenţii valorice i-a şocat enorm pe oamenii acelor vremuri. Timpurile începeau să se lichefieze, erau primele note ale sarabandei capitalului.

Azi, pandantul acelei mutaţii în domeniul mentalităţii este extinderea proprietăţii asupra corpului. Comercializarea propriilor organe, avortul şi eutanasia se bazează toate pe aceeaşi premiză: cea a dispariţiei lui “a fi” în favoarea lui “a avea”. Sunt sigur că, ajunşi în acest punct, atât ateul cât şi credinciosul sunt de acord cu diagnosticul meu. Numai că unul îl va accepta ca pe o evidenţă, în vreme ce al doilea îl va respinge, împreună cu implicaţiile pe care le conţine.

Îmi amintesc că la o clasă de biologie din liceu, profesoara ne-a spus, cu tonul cel mai natural din lume, că deşi există nenumărate teorii care să explice viaţa, totuşi o explicaţie fără rest a viului, împreună cu un experiment care să conducă la apariţia vieţii din nimic nu există. A fost probabil prima şi ultima oară la vremea aceea când am luat cunoştinţă cu îndoiala epistemologică a postmodernităţii. La ce slujeşte un manual de biologie dacă primul şi cel mai important obiect de studiu al său ne este inaccesibil? Putem clasa, adnota, înregistra, putem să ne pierdem într-o indefinitate de detalii, dar lucrul cel mai important şi cel mai preţios rămâne un mister: viaţa.

Ei bine, ateul tranşează misterul înlocuind “a fi” cu “a avea”: nu contează ceea ce este viaţa, ceea ce este sigur este că o am. Reducând misterul la dimensiunea lui cea mai accesibilă, “dispare” şi monstruozitatea deciziilor de tipul eutanasiei (care devine un simplu "a nu mai avea viaţa") şi a avortului ("a nu permite cuiva să aibă viaţă"). Circumscrisă lui “a fi”, viaţa capătă sens prin moarte, redusă la “a avea”, viaţa e o marfă ca oricare alta, a cărei penurie nu e mai semnificativă ca un depozit gol.

Însă credinciosul nu se va împăca auzind că proprietatea înlocuieşte fiinţarea. Şi asta pentru că aceasta i se va părea o monstruozitate, o uzurpare, o catastrofă. Ceea ce este îşi trage validitatea de la Cel ce Este, în vreme ce ceea ce am ţine de manifestare şi de iluziile ei. Altfel spus, portmoneul nu are dimensiune ontologică. Din cel mai înalt unghi posibil, oamenii nu posedă nimic, nici măcar rodul mâinilor lor. Pericopa evanghelică a bogatului care, văzându-se cu hambarele pline, se îndeamnă pe sine spre petreceri, ni-l arată pe acesta murind în aceeaşi noapte (Luca 12, 16-20). Credinciosul ştie deci că înlocuirea lui “a fi” cu “a avea” e o escrocherie.

Ce mai rămâne în cele din urmă de pretentia femeii de a dispune de propriul său corp? Cam cât din planul bogatului de a se bucura de bogăţia sa...

The American Dream

Există în chiar şi în newspeak o ironie imposibil de evitat. Un avertisment pentru cei care nu sunt dispuşi să se îmbete cu apă rece. Visul american: trebuie să adormi, să abdici de la realitate, ca să-l ai. Te trezeşti, dacă vreodată!, inevitabil cu mâna goală. Principala trăsătură a visului american este paralelismul lui cu Realitatea.

În America religia a devenit un efect special: reprezentările Christului făcute de mormoni seamănă cu Björn Borg. Teologia telepastorilor neoprotestanţi este negarea funcţiei intelectuale în favoarea unei nevroze pseudo-mistice. Singurul miracol american este cel al obscenităţii: disponibilitate totală, transparenţă a tuturor funcţiilor.

Marshall McLuhan: “Europenii se întorc acasă pentru a-şi regăsi viaţa privată şi ies pentru a fi în comunitate. Pentru americani este pe dos. Ei ies pentru a sta în privat şi sunt în comunitate de-abia întorşi în casă. Într-un cămin american uşile sunt deschise, copiii îi conduc pe toţi, îndeosebi pe tata, care nu e altceva decât o bonă deghizată. Rezultatul e că automobilul este elementul privat cel mai privilegiat al vieţii americane.”

Americanii au inventat o societate în epură, spectrală, asemeni tridimensionalităţilor pe care Picasso le-a expus în picturile lui bidimensionale. Acolo unde dispare misterul, acolo unde nu există nici o limitare spaţiul este invadat de tristeţea nesaţului. Undeva Baudrillard spune: “În America, locul care are cele mai multe în comun cu realitatea este Disneyland.”

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos (pornind de la Cronici...)

Zice Edmund în acelaşi volum (al treilea sau al patrulea, aşa cum am stabilit): “And no chance for dinner.” Patru fraţi pe o câmpie plină de zăpadă, aruncaţi dintr-o lume în alta (dar nu mai diferit ca de la Vaslui la Constanţa), care trebuie să salveze lumea (mă rog, Narnia, nu America). Şi nici un pacheţel pentru pauza mare. Tuturor le este foame, numai Edmund însă verbalizează nemulţumirea.

Întrebarea care se pune este: trebuie să-ţi iei un sandwich în geantă dacă îţi propui să salvezi lumea? Să încercăm să răspundem reîncărcând o poveste. Cică într-un sat din lumea asta largă s-a născut un ficior numit Făt-Frumos. Prezenta toate caracteristicile genului: păr de aur, soarele pe piept şi luna în spate, luceferi pe umeri şi viteză exponenţială de creştere. Asseturile părinţilor erau cam slăbuţe: joburi ca-n tranziţie, wellfare ca-n America şi economii ca-n New Orleans înainte şi după Katrina. Nu-i vorbă, Făt-Frumos compensa din plin toate aceste neajunsuri muncind ca un workaholic în trei firme concomitent şi freelancer în timpul nopţii, dar dacă administraţia şi-a propus să rămâi calic ca să devii voluntar în armată fii sigur că nu scapi. Aşa că Făt-Frumos s-a decis să plece în lumea largă să-şi caute norocul.

Ajunşi în acest moment crucial, în care un personaj drag decide să forţeze porţile destinului, întrebarea ajutătoare este: îşi va condiţiona Făt-Frumos tripul de prezenţa unui bilet aller-retour cu terminus Chance, o asigurare de sănătate pe perioada voiajului şi nişte vaucere de cazare? Adică, mai pe scurt, îşi va umple bocceluţa cu sandwich-uri sau nu? Tot n-aţi înţeles?

Să figurăm atunci grafic natura problemei. Să presupunem că trebuie să desenăm existenţa noastră personală. Suntem tentaţi s-o figurăm sub forma unui cerc. Însă nu este foarte înţelept, pentru că cercul este o figură închisă, autosuficientă. Cercul este imaginea predictibilităţii şi a controlului total. Visul existenţei “rotunde” este unul modern, pentru că perfecţiunea pe care şi-o asumă este imposibilă. Dacă am fi cu adevărat nişte cercuri nimic neprevăzut nu ni s-ar putea întâmpla. Or, în realitate, fie că vrem sau nu niciodată nu putem controla totul nici măcar în ceea ce priveşte viaţa noastră proprie, oricând ne lovesc surprizele.

Pentru cei dinaintea noastră ceea ce spun eu aici era evidenţa însăşi, pentru moderni este ceva neplăcut şi inacceptabil. Şi asta pentru că obsesia controlului este printre trăsăturile cele mai pregnante şi cele mai nocive ale modernităţii. Strămoşii ştiau că cercul nu poate fi închis, şi nici măcar nu încercau asta. Ei tolerau o anume cantitate de rău şi de nefericire ca semn al deschiderii lor spre imponderabil, şi respingeau ca pe o nebunie dorinţa de a construi inginereşte o lume “bună” sau “fericită”. Făt-Frumos pleacă întotdeauna la drum fără asigurare medicală, fără vaucere şi fără bilet dus-întors. Şi asta pentru că ar fi un nonsens să cauţi imponderabilul închizând cercul, nelăsându-i acestuia nici o posibilitate să se manifeste. Mark Twain, în romanul Un yakeu la Curtea regelui Arthur, imaginând un american care face o călătorie în timp din secolul XIX în secolul VI, ajunge la concluzia că moartea cavaleriei rătăcitoare a Mesei Rotunde s-a produs prin obligarea acestora să plece în căutarea norocului cu pacheţelul pus bine în coif.

S-ar crede că dacă prevezi totul când porneşti în căutarea norocului, te aşteaptă un drum lin şi confortabil, fără bătăi de cap. Lucrul acesta ar fi deplin valabil dacă realmente existenţa noastră ar putea fi figurată sub forma unui cerc închis. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa: nu trăim cercuri ci spirale, sau cercuri deschise, pentru că nu trecem niciodată de două ori prin acelaşi punct. Orice încercare de a închide cercul existenţei prin previziune excesivă şi tentatia de a controla totul conduce iremediabil la o catastrofă. Din cauza asta nu trebuie să porneşti în căutarea Norocului altfel decât cu mâinile în buzunar şi fluierând nepăsător, din aceeaşi cauză nu poţi salva lumea decât dacă nu există înainte de prânz nici o şansă să mănânci la prânz...

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre Răul Dumnezeu

Despre incertitudinile elective

Despre lucruri ce nu se văd

Despre incertitudinile elective (toujours Cronicile Narniei)

Edmund zice undeva prin al treilea (al patrulea?) volum al Cronicilor: "It if comes to that, which is the right side? How do we know that the Fauns are in the right and the Queen (yes, I know we've been told she's a witch) is in the wrong? We don't really know anything about either."

Pentru cei care n-au avut vreme să citească, intrarea lui Edmund în Narnia se face sub imperiul Vrăjitoarei Albe şi al farmecelor ei. Edmund este, înainte de a-l întâlni pe Aslan, un trădător. Şi înainte de a se ralia făţiş operei distrugătoare a Vrăjitoarei, înainte de a alege în mod vizibil, el încearcă să strecoare în inimile fraţilor săi îndoiala: “Care este tabăra bună? De unde ştim că unii au dreptate şi alţii nu? În realitate nu ştim nimic despre nimic.” Parc-am mai auzit noi asta undeva... în fiecare zi de când ne-am născut.

Într-o discuţie avută cu un edmund oarecare dintre milioanele de edmunzi aflaţi la îndemâna fiecăruia dintre noi, care mă blama prieteneşte pentru îndârjirea pe care o am în cele mai multe lucruri pe care le spun, i-am zis că mă întemeiez pe textele sacre ale lumii şi pe exegeza lor ortodoxă, iar fundamentul acesta este atât de solid încât discernământul care decurge din el taie precum o sabie. Da? mi-a zis Edmund. De unde ştii? De unde ştii că între versetele Coranului unele nu sunt de la diavol? De unde ştii că Biblia nu are şi ea partea ei demonică? Cine-ţi garantează că totul e de inspiraţie divină? Edmundul meu juca, fără să vrea neapărat, un rol prea mare pentru el: rolul ispititorului. Or, ceea ce nu sesiza era că pentru asta se folosea, la rândul lui, de textele sacre despre vrăjmaş...

De la ispitirea lui Adam şi până acum s-a produs un clivaj intelectual remarcabil. Gustaţi din pomul oprit şi veţi fi asemenea lui Dumnezeu, cunoscând Binele şi Răul, îi spune şarpele în Paradis. O promisiune fermă ca un slogan formulat de Club Med. Demonul postmodern cu aere cărturăreşti ar zice: “Nu poţi fi niciodată sigur, poate că nu era o interdicţie ci o invitaţie metaforică, există nenumărate nuanţe între un pom şi celălalt, în orice caz experienţa merită făcută fie şi de dragul experienţei.” Sună cunoscut nu?

În realitate, ceea ce nu sesizează avocaţii nuanţelor de gri este că pentru existenţa acestora Albul şi Negrul ca extreme reale, tangibile, nu pot fi excluse din plaja acromatică. Altfel spus, zece moduri de a spune “poate” nu exclud nici “da”-ul, nici “nu”-ul răspicat. În câmpul imediat este posibil şi imperios să facem diferenţa dintre Adevăr şi Minciună. Edmund se înşeală. Nu neapărat volitiv, cel mai adesea e doar un stupid bleg care verbalizează panicat de propria-i tâmpenie pe care o intuieşte. Putem şti cine are dreptate, putem să măsurăm amploarea minciunii! Dacă Edmund ar vrea, ar avea acces la instrumentele intelectuale cu care să evalueze el însuşi. Dar Edmund a inventat o jucărie cu care se dă până oboseşte şi adoarme: discursul incertitudinii. Nu putem şti exact cum au avut lucrurile... trebuie să fim obiectivi... există dreptate de ambele părţi... să demitizăm aceste aspecte... ş.a.m.d. Nu lipsesc termeni precum “metodă”, “rigoare”, “obiectivitate”, al căror rol este pur incantatoriu, repetiţia lor obsesivă izbutind să creeze iluzia autorităţii. Dar în realitate Edmund e un rătăcit. Iar intuiţia pe care a avut-o iniţial a fost anihilată prin plombarea cu un şir zgomotos de cuvinte.

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre Răul Dumnezeu

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos

Despre lucruri ce nu se văd

Galantarul cu religii

- Daţi-mi vă rog şi mie bucata aia de hinduism, nu, nu aia în sanscrită că nu pot digera, cea în traducere şi cu note de subsol mai puţine. Vă rog şi nişte islam, dar din cel neviolent dacă este... aşa... şi nişte creştinism de toţi banii, cât a mai rămas. Aveţi şi un ambalaj? Că nu pot să mă plimb aşa pe drum, să nu fac cuiva pofta!

Cum vi se pare fraza de mai sus? Absurdă? Halucinantă? Vai, dar se poate? Este doar singura modalitate în care ar putea funcţiona, dacă ar, “libertatea” religioasă. Fiecare servindu-se după gust, după posibilităţi... Am întâlnit într-o zi un “intelectual” care spunea că detestă toate religiile, dar are simpatii pentru buddhism. Azi i-am regăsit numele în lista unei asociaţii extrem de zgomotoase, remarcată dar nu şi remarcabilă prin iniţiativele ei împotriva icoanelor din şcolile româneşti. Cât cântărea “simpatia pentru buddhism” a ipochimenului? Cât pofta cuiva care se uită într-un galantar şi nu cumpără, fie că n-are bani, fie că ţine la siluetă.

Sunt, dacă mai trebuia spus, împotriva “libertăţii” religioase. Din aceeaşi aversiune pe care o am pentru pokemoni, fiinţele acelea care populau într-o vreme ecranele televizoarelor. Religia este o chestie eminamente practică, departe de visăraia “idealurilor” imposibil de atins. Sunt şi eu deci un om practic, învăţat să preţuiască mai mult un câine viu decât un leu dintr-o poză. Ideea că un om ar deveni liber din punct de vedere religios este un pokemon, foarte zglobie şi drăgălaşă dar irealizabilă. Religiile corespund unor paradigme mentale constrângătoare, care nu se schimbă precum rochiile, pentru că sunt la fel de ataşate indivizilor ca un pansament dedesubtul căruia a curs sânge. Nu poţi fi luni creştin, marţi musulman, miercuri evreu... poţi încerca, sigur, la fel cum poţi încerca să faci acasă acrobaţiile de la circ...

Ne place sau nu, religiile ţin de o dictatură intelectuală cvasi-inevitabilă. Singurele opţiuni care rămân individului sunt cele ale intensităţii vs. aparenţă (creştin deplin sau creştin “sociologic”), ipoteza schimbării cu totul a matricii mentale fiind aproape inutil de luat în calcul. Nu există libertate religioasă, nu pe măsura liberului arbitru, cele două noţiuni nefiind decât vag înrudite. Iar cel care decide să-şi asume ateismul nu iese de sub povara responsabilităţii, ci schimbă religia pe simulacrul ei (să nu uităm că Mircea Eliade plănuia să continue Istoria ideilor şi a credinţelor religioase cu un al patrulea volum, cel al ideologiilor totalitare ale secolului XX, în fapt religii laice ale paradisului terestru).

Despre Răul Dumnezeu (again and again Cronicile Narniei)

Undeva în al treilea volum al Cronicilor Narniei, Lucy îl întreabă pe Domnul Beaver, referindu-se la Aslan, imagine leonină a avatarului divin: “Aşadar în preajma lui nu eşti în siguranţă?” Şi primeşte răspunsul: “Cine a spus ceva despre siguranţă? Evident că nu eşti în siguranţă. Dar el este bun. El este Regele, ţi-am zis.” Aslan este de-a lungul cronicilor Leul vorbitor care instaurează prin forţă şi inteligenţă dreptatea. Rolul lui este purificator şi vindecător, el arde scoriile care năpădesc Narnia şi o restaurează spiritual. Prin el se manifestă cele două feţe ale lui Dumnezeu: Cel Maiestuos (dimensiunea aspră, răzbunătoare) şi Cel Milostiv (dimensiunea blândă, iertătoare). Cine poate sta nestingherit în faţa lui Dumnezeu înainte de a obţine iertarea Lui?

În al treisprezecelea capitol, tot despre Aslan: “Oamenii care nu au fost niciodată în Narnia cred adesea că un lucru nu poate fi bun şi înfricoşător în acelaşi timp.” Pornind de la o lectură parţială a Bibliei, absolutizând injoncţiunile christice, creştinii au sfârşit într-o cumplită erezie: cea a negării dimensiunii maiestuoase a lui Dumnezeu. Secolul XVIII francez a fost cel al bondieuseriilor, a “bunului Dumnezeu” în sus şi a “bunului Dumnezeu" în jos, a unei Providenţe care iartă bleg totul, inclusiv viciile. Nimeni nu este fără păcat, dar de aici până la eternizarea placidă a păcatului e drum lung. Dumnezeu este Bun, e adevărat, dar să nu uităm că El este şi Rău. Dumnezeu este ceva nespus de bun şi de înfricoşător în acelaşi timp, pentru că nu este dumnezeu, decât Dumnezeu.

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre incertitudinile elective

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos

Despre lucruri ce nu se văd

Legile lui Manu despre adulter

Citim în versetele 352 şi 353: “Regele să alunge, după ce i-a pedepsit cu mutilări profunde, pe cei cărora le place să seducă femeile altora. Căci din adulter se naşte în lume amestecul castelor, şi din amestecul castelor provine violarea îndatoririlor, amestecul rasei umane, care conduce la pierderea universului.”

Comentariu: Noi, euroamericanii, suntem obişnuiţi să credem că dragostea justifică şi scuză totul. Denis de Rougemont, în Dragostea şi Occidentul, remarca preferinţa unică, perversă, pe care lumea noastră o are pentru pasiunea ilicită, aflată în afara şi împotriva cutumelor. Tristan şi Isolda este o poveste de dragoste sublimă, nefericită şi ilegală. Dom Juan pozează în ideal erotic. Suntem atât de obişnuiţi cu aceste repere mentale încât nu le mai sesizăm monstruozitatea. Adulterul este opţiunea pe care lumea noastră a făcut-o în favoarea lui Eros, renunţând la Agapé.

Or, în societăţile în care Principiul n-a fost obliterat, flacăra pasiunii necontenite nu este iertată. Vechii evrei şi musulmanii lapidau cu pietre acest tip de transgresare. În ţările islamice adulterul, ca şi violul, este pedepsit si azi cu moartea. Hinduismul nu face nici el excepţie. În Legile lui Manu se spune că regele trebuie să-i pedpsească groaznic pe toţi cei care sunt dovediţi în această situaţie. În funcţie de caste, un şudra (din casta servitorilor) este omorât, un vaisya (din casta negustorilor şi a agricultorilor) este deposedat de bunuri, un kşatriya (din casta războinicilor) este schingiuit sălbatic, în vreme ce un brahman este alungat din regat. Aparent, preotul scapă cel mai uşor, dar în realitate lucrurile nu stau aşa. Pedeapsa purifică, şi cu cât este mai mare cu atât iertarea e mai uşor de obţinut în Ceruri. Neştiutorul serv este aproape absolvit de vină prin condamnarea la moarte, negustorul îşi capătă iertarea prin sărăcie, războinicul prin umilire. Preotul însă care, nevătămat, părăseşte regatul rătăcind în lume, devine prefigurarea acelor ce nu ating nici Raiul, dar nici Iadul, fără a se fixa undeva. El nu expiază nimic, fiind doar îndepărtat ca o monstruozitate cosmică, un lepros moral, o formă malignă a cancerului. Brahmanul adulter devine un om sub toate castele, mai jos decât un servitor, un paria fără căpătâi, un damnat în viaţă, pe care nici Infernul nu-l mai vrea...

Şi toate acestea pentru că adulterul este o pură goană după plăcere josnică fără asumarea niciunei consecinţe. Trebuie să fii european ca să nu pricepi că între poligamie şi adulter distanţa este ca de la cer la pământ. Trebuie să fii european de tot ca să mai vorbeşti de lumea noastră ca de una a monogamiei... Un gest banalizat acum şi aici este văzut într-unul din cele mai vechi texte sacre ale hinduismului ca un atentat la structura însăşi a lumii, ca un catalizator nepermis al degenerării inevitabile. Oroarea pentru “amestecul castelor” ţine de momentul acela care se pierde în negura timpurilor, în care Hamsa, casta primordială, s-a despărţit în preoţi, războinici, negustori şi servitori, pentru că Omul a suferit o decădere masivă, împotriva căreia una dintre reacţii a fost interdicţia procreării altfel decât în cazul unor grupuri cvasi-închise. Nu românii au fost primii care au ştiut că aşchia nu sare departe de trunchi, adevăr universal care implică faptul că urmaşii unui cuplu luminos vor duce mai departe lumina, în vreme ce copiii tenebrelor sunt ineluctabil de partea întunecimii.

Interesantă este “pierderea universului”, precedată de “amestecul rasei umane”. Uniformizarea şi lipsa de discernământ (sau "toleranţa", cum i se spune în newspeak) sunt semnele infailibile ce prevestesc catastrofa finală. Faptul că la Buenos Aires şi la Adunaţii-Copăceni se ascultă aceeaşi muzică, se bea aceeaşi băutură şi se difuzează aceleaşi filme este simptomul uniformizării care şi-a propus să nu ierte nici locuri, nici oameni. Agenda Occidentului ce bate darbana “democraţiei” şi a “drepturilor omului” (două sintagme ce nu pot păcăli nici un observator avizat în privinţa planului anti-tradiţional al mondializării) călcând în picioare culturi, mentalităţi, cutume locale va conduce, în cele din urmă, la “munţii de lână” despre care vorbeşte Coranul atunci când evocă Ziua cea de pe Urmă, adică înmuierea tuturor asperităţilor ce marchează Verticalitatea care defineşte OMUL.

Vulturul, furnica si Furnicul (parabola modernizata tare)

A fost odata ca niciodata un vultur ca toti vulturii. Adica dupa toate standardele speciei, cum nu se poate mai banal. Si cum zbura el, fara nici o tinta manifesta, bucurandu-se de soare, de vant, de baia de aer, dar nici de astea prea tare, ca doar asta facuse in toate zilele vietii lui pana in ziua aceea a vietii lui – vazu, asa, o stanca. Drept pentru care a zis, respectând legea cauzalitatii: uite o stanca.

Langa stanca respectiva era un musuroi de furnici. O mare lume a furnicilor. Adica, din punctul de vedere al unei mici furnici, o lume imensa populata numai si numai cu furnici. In acelasi moment in care vulturul emitea, la ani si ani lumina (conform stiintei furnicesti) butada de mai sus, o furnica se despartea cu inima stransa de lumea ei, pentru a investiga gogoloiul din vecinatatea musuroiului. S-a intors l-a sfarsitul unei vieti dedicate parcurgerii stancii cu harnicie si abnegatie, de dimineata pana seara, în lung si în lat. Spune-ne si noua ce ai vazut in tot acest timp, îi zisera furnicile ramase acasa. Am vazut o stanca, le-a raspuns cu emotie furnica-explorator, si a fost crezuta, nu atat pentru explicatii, cat pentru parul ei alb.

Dar setea de cunoastere a poporului furnicesc nu s-a oprit aici, periodic a trimis noi si noi furnici pentru a petrece ceva vreme pe stanca, una spre vest, alta spre est, cu consemnul de aceasta data sa analizeze o portiune precis delimitata, si sa se intoarca cu date in vederea centralizarii. Incetul cu incetul, vreme de mai multe generatii, lucrari stiintifice valoroase au inceput sa umple bibliotecile: „Contributii despre pata verde a marginii concave in unghi de 37 de grade”, „Asupra unor asperitati obtuze in preajma marilor muschi verzi”, „Ipoteze furnicoloidale despre forma concavitatilor acvatice din partea superioara” – si ma limitez sa le citez numai pe cele mai cunoscute.

Intr-o zi, un geniu neasteptat si cu totul improbabil se nascu in neamul furnicesc. I se spuse devreme: Furnicul, pentru curiozitatea iesita din comun cu care devora, una dupa alta, lucrare dupa lucrare, informatie cu informatie despre stanca. Cu adevarat, furnicile isi puneau toate sperantele in tânarul savant, care promitea sa lamureasca misterul stancii, despre care se stiau, în ciuda tuturor eforturilor, atat de putine lucruri.

Iar furnicul, dupa multa truda in biblioteci, convoca toata suflarea pentru a disipa misterul care-i apasa pe toti dintotdeauna: cu siguranta in voce si umor, ajutat de numeroase planse si un retroproiector, explica el ca, în fond, stanca era o superstitie a generatiilor anterioare, care simteau nevoia sa-si exteriorizeze angoasele sub forma unor elemente nestapânite ale mediului înconjurator ostil. Or, în mod practic, stânca nu avea cum sa aiba existenta tangibila, fiind vorba doar de o infinitate de mici fire de praf oarecum aglutinate, într-un mod pe care noi nu ni-l putem explica decât printr-o doua teorii partiale, pe care le-a expus audientei vrajite, sub forma câtorva ecuatii superbe, ale caror demonstratii au umplut cateva table. Tangential, furnicul a vorbit si de legenda vulturului, despre care se pastrasera câteva fragmente dintr-un manuscris anonim din epoca pre-exploratorie, si pentru care a propus impresionanta paradigma Furnicul (care ii poarta de atunci numele). Geniala solutie, uimitoare in simplitatea ei, poate fi rezumata in propozitia urmatoare: vulturul este proiectia unui furnic urias zburator, o exteriorizare sublimata a dorintei de a zbura resimtita intotdeauna de neamul furnicesc.

Activitatea Furnicului a fost încununata cu premiul Nobel pentru stiinta, iar numele sau a fost trecut cu litere de aur în cartea de onoare a musuroiului. Inteligenta, metoda si probitatea lui iesite din comun sunt de atunci tinta si modelul oricarui furnic de stiinta.

Falsele alegeri

Cele mai multe dintre optiunile care ni se propun azi nu fac decât sã implice false alegeri, la baza cãrora se aflã false diferente. Discernãmântul începe atunci când stii unde sã-ti exerciti discernãmântul, si când anume sã-l lasi pur si simplu sã doarmã. Altfel, exercitarea falselor optiuni este la fel de trista ca un samurai ocupat sã mãcelãreascã niste butaforii.

Corolar: Toate conservele de peste sunt strict identice.

Cele trei idei ale Apocalipsei după Mel

Toată lumea a văzut pelicula Apocalypto (2006), aşa că nu are rost să povestesc, mai mult sau mai puţin inspirat, faptele. Mă voi mărgini să comentez cele trei idei care constituie trama acestui film, avertizând dintru început că pentru o creaţie cinematografică în care acţiunea predomină, avem de-a face şi cu un suport foarte adecvat pentru o reflecţie autentică, de cea mai bună calitate.

Toată lumea a remarcat implicaţia scenei finale, în care Jaguar Paw priveşte uimit, alături de soţia lui şi copiii lor, sosirea unei bărci în care se află un preot catolic şi o cruce, înconjurat de spaniolii lui Columb. Mesajul este transparent: creştinismul a sosit într-o lume a cărei spiritualitate degenerase în forme aberante. Totuşi, regizorul nu putea exprima ideea sub forma ei universală pe care o enunţă metafizicianul Frithjof Schuon în Treptele înţelepciunii: atunci şi acolo unde se înregistrează o degenerare masivă a tradiţiei spirituale, survine una din aceste două posibilităţi: fie apare un nou mesager divin, înnoitor al harului, fie printr-un cataclism istoric (nu în mod exclusiv dar nici obligatoriu de tip “natural”) vehiculul spiritual deteriorat este înlocuit cu altul, susceptibil în mai bună măsură să împlinească menirea unei religii vii.

Istoria, atât cât o cunoaştem, nu dezminte această idee. Civilizaţiile precolumbiene, oricât de glorios le-ar fi fost trecutul, alunecaseră înainte de distrugerea lor în forme de adorare demonice. Sacrificiile umane cantitative, adevărate carnagii ritualice, mărturisesc din plin acest lucru. Apariţia mesagerilor divini al căror rost este redresarea decăderii ciclice, exprimată textual într-un verset din Bhagavad-Gîtâ, îşi găseşte ilustrarea cea mai cunoscută în figura lui Iisus Hristos şi diatribele lui îndreptate împotriva cărturarilor iudei, culminate cu crucificarea înscenată de către preoţii Templului lui Solomon, adică exact cei care ar fi trebuit să înţeleagă misiunea lui divină. Expansiunea islamică cuprindea cu uşurinţă formele heterodoxe ale creştinismului răsăritean, dar întâmpină o vie rezistenţă pe teritoriile ortodoxe (atât în estul cât şi în vestul Europei). Şi poate că şi actuala permeabilitate pe care o oferă Europa pentru religia islamică îşi are cheia tot aici, în seceta spirituală a vremurilor.

A doua idee a filmului priveşte Apocalipsa însăşi. Deşi sensul originar în limba greacă este acela de “dezvăluire”, printr-o translaţie inevitabilă el trimite azi la cele dezvăluite înseşi: Ziua cea din Urmă (sau Sfârşitul Lumii). Pentru personajele dramei regizate de Mel Gibson chiar despre asta este vorba, de sfârşitul lumii lor. În marele ciclu cosmic numit de hinduşi Manvantara, au coexistat ignorându-se cicluri mai mici, corespunzătoare unor civilizaţii locale. Cu câteva excepţii notabile, acestea au cunoscut decrepitudinea şi în cele din urmă stingerea cu desăvârşire.

Nu este nevoie să cercetăm mitul Atlantidei ca să conchidem că civilizaţiile sunt muritoare, civilizaţiile precolumbiene ne furnizează un memento indubitabil. Şi trebuie să fii nepermis de modern, îmbibat de dogma Progresului dincolo de orice cotă admisibilă, ca să crezi că civilizaţia ta constituie excepţia de la această regulă. Ba chiar, dacă stau şi mă gândesc bine, nu eşti cu nimic diferit de mayaşii care se dedau jocurilor războinice ignorând complet faptul crucial că undeva, o expediţie formată din trei nave pornea să descopere o cale mai scurtă spre Indiile de Vest. Pentru America, expediţia lui Cristofor Columb a însemnat începutul unei apocalipse.

A treia dimensiune cerebrală a filmului lui Mel Gibson este cea pedagogică. Lui Jean-Jacques Rousseau, şi în general tuturor iubitorilor tezei “bunului sălbatic”, i-ar fi crăpat obrazul de ruşine la proiecţia acestei pelicule. Oricât de năroadă pare azi ideea, secolele XVII şi XVIII au flecărit cât cuprinde pe tema omului care “se naşte bun şi virtuos, dar societatea îl corupe şi face din el un pungaş”. Ei bine, personajul central, Jaguar Paw, nu “se naşte bun şi virtuos”, ci este şi el, ca orice om, subiectul unei deveniri. Înainte de a muri, tatăl său îi spune: “Nu-ţi fie frică!”. Jaguar Paw izbuteşte, în cele din urmă, să nu-i fie frică. Pare puţin, dar de fapt este enorm. Ca să nu-i fie frică, omul trebuie să-şi centreze existenţa nu pe trecut, nici pe viitor, ci pe prezent, angoasa provenind din amintirile neplăcute şi din anciparea suferinţei viitoare. Ca să nu-i fie frică, omul trebuie să accepte ceea ce i se întâmplă fără a adăuga el conotaţii negative în avalanşă: lucrurile nu sunt decât ceea ce sunt, fără considerente exterioare. Ca să nu-i fie frică, omul trebuie să se echilibreze pe sine cu ceea ce este în sinele lui, devenind indiferent la orice potenţial agresiv exterior. În Prostia omenească, mama şi bunica se tem că mâţa ar putea omorâ copilul împingând drobul de sare peste copilul din albie, în vreme ce tatăl judecă: “Bine-bine, de ce mi-ar fi frică?, la urma urmei mâţa încă n-a omorât pe nimeni, iar pruncul e netulburat în albia lui, acolo unde trebuie să fie.” Şi nu despre imprudenţă e vorba aici, ci despre atitudinea înţeleptului din povestea chinezească, cel care între tigru şi prăpastie are suficient răgaz să savureze mirosul unei flori rare... Jaguar Paw învaţă să nu-i fie frică, şi astfel îşi prezervă existenţa însăşi.

Am spus că Apocalypto este un film despre moartea unei lumi, şi de aceea este un film despre civilizaţia noastră. Trebuie să-i ignorăm cu desăvârşire pe René Guénon, pe Julius Evola, pe Oswald Spengler ca să credem îndobitociţi că maşinile noastre, că instalaţiile noastre de aer condiţionat, că prăjitoarele noastre de pâine ne vor salva de la extincţie. Vidul nostru spiritual nu poate fi umplut cu full options. Iar acest film ne mai priveşte încă dintr-un punct de vedere: suntem o lume cuprinsă de panică, care se agaţă disperată de certificate de garanţie. Încercăm din răsputeri să eliminăm din viaţa noastră imprevizibilul, să planificăm totul până la cele mai mici detalii, admiţând ca unică formă de libertate a destinului propriile noastre fiţe. Nebunia noastră este cea a controlului, numărăm totul, inventariem şi numim fiecare colţ de pe planetă, evaluăm şi transformăm în bani până şi visele... Şi asta pentru că, spre deosebire de Jaguar Paw, lumea noastră n-a învăţat, şi nici nu va mai învaţă vreodată, să nu-i fie frică...

Destin şi liber arbitru

O poveste orientală ne spune că un soldat, speriat după o întâlnire cu Moartea (se poate spune şi “speriat de moarte de Moarte”?), veni în fugă la împărat ca să-i ceară voie să fugă la Samarkand, unde să se ascundă. După ce acceptă, e rândul împăratului să se întâlnească cu faimosul personaj, mirat foarte de reacţia soldatului: “Tot ce voiam să-i spun este că-l aştept în noaptea asta la Samarkand, ca să-i iau firul zilelor”, îi destăinuie Moartea.

Destinul există şi este implacabil, asta e sigur. Dar nu este invadator, în pliurile lui şi liberul arbitru îşi are partea: ai voie să alegi dacă vrei să te supui destinului sau să te lupţi cu el. Pentru că destinul există şi este implacabil, asta e sigur.

No comment (II)

Iata si perechea video-ului de mai jos.

No comment

Fotbaliatorii mă iubeşte toţi

Azi, uitându-mă la traficul înregistrat de onor blogul care este, văz că dă să se dea de trei ori peste cap, nu atât calitativ cât cantitativ. Dezvoltând natura problemei, constat cu surpriz în voce şi-n simţiri că toţi tabără dinspre Fotball Manager Romania. Probabil că sunt crizaţi care mai de care de un panseu numerizat de mine aici, cel cu Dimensiunea intelectuală a fotbalului.

Ok, hai să mai punem puţin gaz pe foc. Fotbalul este promovat în societatea (post)modernă pentru ca oamenii să nu aibă vreme şi curiozitate faţă de lucrurile care cu adevărat contează. Cel care a spus asta, Noam Chomsky, a făcut referire la viaţa politică mondială. Dacă oamenii s-ar interesa sincer şi competent de acest subiect, folosind măcar un sfert din pasiunea şi sârguinţa pe care le pun în tribune, atunci n-ar mai fi aşa de uşor de manipulat, n-ar accepta atât de nătâng minciunile din mass-media, ar ieşi mai uşor în stradă şi i-ar lua la rost pe cei care au primit voturile lor.

În ce mă priveşte, cred că mai mult decât politicul contează studiul şi practica religiei. Dacă în loc să meargă la meci oamenii ar merge la biserică, dacă în loc să citească sportul i-ar citi pe Sfinţii Părinţi, dacă în loc să fugă după autografe ar căuta să respire aerul din preajma sfinţilor noştri pierduţi prin mănăstiri şi schituri, lumea în care trăim ar fi cu mult mai bună.

Într-un punct sunt însă deacord cu vizitatorii mei scandalizaţi: fotbalul e o chestie dată dracului!

P.S. Ca să văd ce zice nenea ăia acolo pe forumul ăla al lor, trebuie să mă loghez, adică alt pseudonim, altă parolă, altă distracţie. Mi-e prea lene ca să pot aşa ceva. Îmi zice şi mie cineva despre ce este vorba? Dar pe scurt, că nu fac procesul etapei nimănui...

Rãdãcina sanscritã a lui Bau-bau

Pentru cine nu este clarã filiatia sanscritã a limbii române am sã evoc un prieten din Khashmirul pakistanez venit sã studieze în România în urmã cu câtiva ani. Kashmirul este o regiune aflatã la poalele Muntilor Himalaya, împãrtitã într-o parte indianã si o parte pakistanezã, având o limbã proprie si o culturã în care modelul familial hindus si religia islamicã coexistã într-o sintezã unicã. În plus, limba kashmiri are o relatie de înrudire foarte puternicã cu limba sacrã a hinduismului. Ei bine, atunci când prietenul meu a ajuns în Ardeal a constatat cã întelege mai bine de 30% din comunicarea în limba românã (la început credea cã are halucinatii, îi venea sã-si dea palme). A devenit aproape fãrã efort vorbitor al limbii noastre (mã rog, aici a contribuit si faptul cã pe lângã limba maternã mai stia si british cum se cuvine, cã doar fãcuse scoalã în limba colonialistã, apoi si urdu si pashto, limbi de circulatie în Pakistan, basca ceva arabã coranicã nu tocmai putinã. L-am amintit pe himalayezul meu aici pentru cã un verset din Legile lui Manu mi-a atras atentia într-un mod deosebit.

Printre multele prevedere privind traditia vedicã, Legile cuprind si pe cele despre salut. Se zice de exemplu cã tinerii trebuie sã-i salute pe vârstnici prin ridicarea în picioare (dacã stau jos) si prin retinerea respiratiei (mã rog, probabil nu pânã la învinetire). Iar cel ce face asta va vedea crescând în el: durata vietii, stiinta, renumele si forta. Un Brahman care abordeazã un om mai în vârstã ca el trebuie sã-si pronuntele numele spunând în sanscritã: “Eu sunt cutare.” Iar apoi, celor ce nu înteleg limba sacrã: “Acesta sunt eu.”

Pânã aici, parcã merge. Numai cã ritualul salutului brahmanic se încheie cu pronuntarea silabei “Bhau”, “pentru cã Sfintii (rishi) considerã cã Bhau are proprietatea de a reprezenta numele persoanei cãreia ne adresãm” (verset 124). Asadar, Bhau este totuna cu “tu”. Cine-i acolo? Bhau-Bau. Cine întreabã. De ce te temi cel mai tare? De Bau-Bau (adicã de mine însumi, prin translatie). Fantasticul Bau-Bau din limbajul copiilor ar fi exteriorizarea propriilor temeri, “fiintã” plãmãditã de noi însine, capabilã sã supravietuiascã tot atâta cât si Demiurgul: cât timp stãm noi sub stãpânirea lui.

Legile lui Manu e un text vechi, foarte vechi. Silaba “Bhau” este în el deja învãluitã într-o negurã: “pentru cã rishi considerã”, acesta este argumentul care introduce formula de adresare benignã cine-stie-cum întoarsã spre sinele brahmanului în câmpul românesc.

Bhau!

Succesul postmodern

Succesul postmodern: toatã lumea ascultã vrãjitã ceea ce unul nu are de zis.

Ce voi fi când am să cresc mare?

La întrebarea de mai sus eu am găsit deja răspunsul, şi l-aş mânia pe Dumnezeu dacă aş spune că sunt nefericit de alegerea mea. Drept este că n-a venit nici dintr-o dată, şi după ce am trecut de faza în care voiam să fiu când marinar, când aviator, ca toţi băieţii, n-am fost nici mai “realist”, nici mai decis (ba, dacă stau şi judec bine, mai decis decât atunci când voiam să fiu comisar, ofiţer sau medic legist n-am fost nicicând mai apoi).

Pe de altă parte, tu care citeşti aceste rânduri ai tranşat şi tu problema cu mult timp în urmă, iar azi te feliciţi sau îţi dau cu tesla în cap, după caz, însă oricum ar fi reflecţiile care vor urma nu te vor mai ajuta de nici un fel, pentru că răul oricum s-a produs, faci amereul până la pensie (morganatică pensia asta, aud că vor s-o trimită pe la vreo 65 de ani pentru bărbaţi, c-aşa recomanda escrocii de la Banca Mondială, ceea ce e totuna cu a lua contribuţiile oamenilor dejaba, mai cu seamă a celora care se vor încăpăţâna să moară fix la 64 de ani ş-un pic), şi în linii mari invidiezi roboţelul de bucătărie care stă poponeţ în dulap în vreme ce tu lucri ca un robot 8-10-12 ore pe zi, excepţie când prestezi ore suplimentare şi atunci se fac 14-16.

Aşa că nu pentru mine am să scriu chestiile astea, şi după cum am stabilit nici pentru tine. Suntem amândoi în aceeaşi oală, a celor pentru care problema se pune tardiv de târziu, vorba poetului, deci mă îndrept spre urmaşii urmaşilor noştri, nevoind să mai adaug un post la categoria frecţiilor la piciorul tău de lemn. Şi cum îmi plac lucrurile concrete şi care vor întotdeauna duse în braţe sau ceva bun, mă voi adresa fetiţei mele care este întotdeauna mare, excepţie situaţia în care trebuie să-i suflu în ceai, să-i tai carnea în farfurie, să-i aşez hăinuţele în dulap şi să-i fac ordine în păpuşile măcelărite pentru că au fost obraznice şi rele.

Aşadar, draga mea dragă, află că există trei metode să-ţi câştigi pâinea (eventual şi friptura, dar nu obligatoriu). Tatăl tău are o experienţă bunişoară pe piaţa muncii, unde s-a vândut ca orice curvă proletară unor proxeneţi de patroni darnici la promisiuni şi strânşi la pungă, iar acum sunt gata s-o partajez cu universul. În linii mari, la taraba angajărilor ai posibilitatea să vinzi unul din aceste trei lucruri: mintea, braţele sau cinstea. Le voi lua pe rând, arătându-ţi avantajele şi dezavantajele, urmând ca în cele din urmă să decizi liberă ceea ce vreau eu mai bun pentru tine.

Cea mai valorizată social este implicarea care presupune să-ţi vinzi mintea. Dacă ai ghinionul să fii deşteaptă după scara Coeficientului de Inteligenţă, buna la mate, română şi fizică, tentaţia asta te va vizita la sigur. Vreau să spun că asaltul e catastrofal, începe cu primul febeu pe care ţi-l dă doamna învăţătoare şi culminează cu revistele de tipul Cosmopolitan, Tabu şi alte greţoşenii pentru femei de carieră. Ca să te ferească Dumnezeu de aşa ţeapă ordinară, am să-ţi explic în ce constă procesul de vânzare-cumpărare: dai tot ce ai mai bun pe trei fârţâci şi nişte schimonoseli plictisitoare. Dacă ai ghinionul să ajungi manager sau supervisor prin cine ştie ce firmă haioasă, ţi se va cere să te îmbraci besebeje, să surâzi tot timpul la mocofani, să te baţi pentru fiecare gură de aer respirată acolo (chestia asta se numeşte pompos “competitivitate”) şi cel mai grav, să-ţi pui toată forţa intelectuală în slujba... chiar aşa, în slujba a ce? Habar n-am. Cert este că, odată ajunsă acasă, ai să-ţi baţi copilul ca să scapi de frustările de la scârbici, ai să te uiţi ca o vacă la televizor pentru că după 8-10-12-14 ore de concentrare chiar şi deşteptul tău tată ar ceda, şi pe la 40 ani ai să fii exact ceea ce vor ei să fii: o madamă fiţoasă, divorţată a ţâşpea oară, complet abrutizată dar teribil de eficace. Mersi, asta nu. Tata tău a gustat porţia, fiind manager în două firme pe vremea lupchilor albi, şi poţi să mergi pe mâna mea, e teribil de amară.

A doua opţiune am cunoscut-o fulgerător, într-o zi de coasă pe un deal din Moldova. După cum ştii, tăticul tău nu comentează dacă trebuie să te ducă 5 km pe umeri, şi nu regretă nici o clipă că eşti fetiţa lui dacă adormi la el în braţe pentru următorii 5 km. Ei, cam aşa era şi în ziua aceea de coasă. Un deal care nu cunoscuse stâlpii electrici nici în filmele lui Sergiu Nicolaescu, o coasă şi o cute, soarele moldovenesc pe cer (ăla de te face să bei două găleţi cu apă şi să le elimini prin transpiraţie până seara), şi un singur reper: trenul de ora 5. Undeva trecea trenul de Dorohoi-Iaşi, şi ăla era semnalul că strângem sculele, greblăm ceva iarbă pentru cai şi valea acasă, încă un ceas de trap, şi mai rămânea fix suficient timp ca să avem grijă de restul dobitoacelor din bătătură, înainte de a încheia ziua apoteotic cu un pachet de “Plai” din Basarabia Saudită şi câteva beri proaste da' bune foc! Ei bine, în dimineaţa aceea, la ora în care încă nu se ridicase roua de pe frunze, nefiind câtuşi de puţin copleşit de ziua care se întindea cât vezi cu ochii în faţa ochilor, mi-am ieşit din calmul bovin împlinindu-se în mine o senzaţie de libertate pe care n-am încercat-o niciodată până atunci: aveam în faţa mea o zi întreagă ca să gândesc.

Aici s-ar putea să fii puţin uimită, pentru că cei mai mulţi oameni cred că a avea acoperiş la gât este condiţia necesară şi suficientă pentru a gândi. Sigur, dacă am admite condescendent că “vreau să mănânc” sau “mă trece un pişu” sunt gânduri, atunci planeta întreagă ar fi încinsă la roşu de procese cognifive sălbatice, dar realitatea e cu mult mai selectivă şi poate mai tristă. Cei mai mulţi dintre noi nu învaţă niciodată nici ce se poate gândi, nici cum s-o facă. De fapt, există o întreagă conjuraţie împotriva acestei nobile apucături, dar asta e o altă poveste, pentru care trebuie să creşti mai mare. Revenind la coasa aceea pe care o excitam cu cutea, la greierii ăia care se excitau cu florile de trifoi, brusc mi-a ţâşnit în cap copleşitoarea certitudine a unei zile în care voi putea reflecta pe îndelete la 2-3 chestii musai importante, fără să mă tem că mă va întrerupe tata, el fiind, după cum bine se ştie, singurul om cu care se poate purta o conversaţie la 20-30 minute distanţă între replici (iar eu singurul care nu se crizează pe aspectul ăsta temeinic al lui).

Aşadar, draga taichii, dacă ghibuieşti o meserie în care să lucrezi cu braţele de o chestie eşti sigură, nimeni n-o să se atingă de bibilica ta. Şi dacă în paralel şi cu totul separat vei izbuti să înveţi să gândeşti, şi în egală măsură ce trebuie gândit, atunci se cheamă că vei fi o femeie împlinită, care nu va fi obligată să-şi bată copilul exceptie la nevoie, şi care va lăsa televizorul acolo unde îi este locul, adică la Flanco sau la Domo.

Cât despre vândutul cinstei, asta e o trebuşoară teribil de deşteaptă, dacă pricepi despre ce e vorba şi cum se poate aduce asta la o artă. Ştiu că unii îşi imaginează deja niscai reţete de corupţie, şi las minţile lor unidimensionale în plata necazului lor curent. În realitate, a vinde cinstea nu e cu nimic diferit de a vinde mintea, cu diferenţa esenţială că cinstea rămâne acolo, intangibilă şi fără eroziune, în timp ce mintea se duce pe gheaţă. Mi-am vândut cinstea cândva unui prieten bijutier, am zis de multă vreme c-am să scriu despre tagma asta deloc numeroasă, a bijutierilor născuţi au făcuţi, şi despre suferinţa aurului în modernitatea târzie, şi dacă n-am făcut-o încă ori n-am fost convins că nu încalc un contract de confidenţialitate, ori pur şi simplu nu s-a ivit încă ocazia. Tot ce voi spune acum este că tronam pe câteva kile de aur şi tot ce aveam de făcut cât era ziulica de lungă era să culc cartea din mână şi să le las pe cucoane să probeze câte un inel, câte o pereche de cercei, câte o brăţară, excepţie fireşte situaţiile când voiau să probeze câte douăzeci de modele din fiecare, sub ochii mei extaziaţi de cât de bine le stă împopoţonate. Treabă care îmi lua în gros cam 2 ceasuri pe zi într-o zi superaglomerată. În rest, studiu de voie. Şi voia asta nu m-a abandonat decât în cele două perioade de surmenaj pe care le-am cunoscut de când mă ştiu pe lumea asta.

De departe, bebeleaua mea, dacă nu găseşti un băiat frumos, inteligent, cinstit, bogat şi cu credinţă în Dumnezeu care să te ia de nevastă şi să te ţină acasă, unde a fost locul tău de când te-am adus de la maternitate şi până în ziua de azi, a-ţi vinde cinstea e cea mai bună soluţie. Adică să lucrezi într-un loc în care cuvântul şi comportamentul tău să fie ireproşabile, dar în care implicarea ta intelectuală să fie undeva între 0,0001% şi 0,00011%, şi te rog să consideri cea de-a doua cifră ca pe un compromis îngrozitor. Rămânând, fireşte, să-ţi dedici restul intelectului lucrurilor care cu adevărat contează. Nu uita că pe vremea când încă nu se apucase de furnizat metode de ucidere în masă, Einstein spunea că “Pentru un om de ştiinţă, cea mai bună slujbă este aceea de paznic la far.” Păcat că s-a lăsat furat de maimuţăreli şi a plecat de la farul acela, vezi şi tu puiule că l-au păcălit, l-au făcut Profesor într-o universitate, i-au dat casă, masă, şi apoi i-au zis să le facă o bombă, numai una, dar cu care să poată ucide juma de milion de japi. Când ajungi să semnezi statul de plată pentru chestii din astea viaţa ultimei cotarle din Hiroshima e infinit mai plină de satisfacţii şi de realizări.

Sper, fetiţa mea, că înţelegi de ce n-am să mă crizez deloc când vei veni mai târziu să-mi spui că ai luat 3 în teză la chimie. Ba chiar dimpotriva!

Maestrul Rinzai despre cãutare

“Venerabililor, ce tot cãutati cu disperare peste tot, alergând de ici colo si tocindu-vã picioarele din pricina neîncetatelor voastre peregrinãri? Nu este nici un Buddha de cãutat, nici o Cale de strãbãtut, nici o Dharma de dobândit. Dacã îl cauti pe Buddha în formele exterioare, înseamnã cã el n-ar fi mai mult decât tu însuti. Vreti sã vã cunoasteti Mintea Universalã, Inima Originarã? N-o puteti cunoaste si nici nu vã puteti despãrti de dânsa. Cãlãtoriile, adevãratul Buddha nu are chip, adevãrata Cale nu are substantã, adevãrata Dharma nu are formã. Acestea trei se unesc împreunã în armonie si fac una singurã. Cine încã nu discerne aceasta este ceea ce se numeste o fiintã zãpãcitã de karma.”

Comentariu: Nu e de mirare faptul cã maestrul Rinzai a indicat uneori actiunea (celor inerti), iar alteori non-actiunea (celor ce se agitau steril). Acest din urmã caz este si cel ce a inspirat vorbele de mai sus. Desigur, existã un Buddha [iluminarea], la fel cum existã si o Cale de strãbãtut [calea spiritualitãtii], precum si o Dharma [firea originarã, paradisiacã] de dobândit, si negându-le el le anuleazã ca obsesii, ca vedenii, ca iluzii ale ucenicilor, dar le restaureazã mai apoi atunci când spune cã cele trei sunt în fapt una singurã.

Acest trop retoric, dupã cum este clar în final, este menit celor “zãpãciti de karma” [sensul exact al acestui substantiv sanskrit fiind cel de “actiune”, si nu “rod al actiunii” sau “acumulare de actiuni”, asa cum au propagat teozofistii si alti oculisti de trei parale].