Rãdãcina sanscritã a lui Bau-bau

Pentru cine nu este clarã filiatia sanscritã a limbii române am sã evoc un prieten din Khashmirul pakistanez venit sã studieze în România în urmã cu câtiva ani. Kashmirul este o regiune aflatã la poalele Muntilor Himalaya, împãrtitã într-o parte indianã si o parte pakistanezã, având o limbã proprie si o culturã în care modelul familial hindus si religia islamicã coexistã într-o sintezã unicã. În plus, limba kashmiri are o relatie de înrudire foarte puternicã cu limba sacrã a hinduismului. Ei bine, atunci când prietenul meu a ajuns în Ardeal a constatat cã întelege mai bine de 30% din comunicarea în limba românã (la început credea cã are halucinatii, îi venea sã-si dea palme). A devenit aproape fãrã efort vorbitor al limbii noastre (mã rog, aici a contribuit si faptul cã pe lângã limba maternã mai stia si british cum se cuvine, cã doar fãcuse scoalã în limba colonialistã, apoi si urdu si pashto, limbi de circulatie în Pakistan, basca ceva arabã coranicã nu tocmai putinã. L-am amintit pe himalayezul meu aici pentru cã un verset din Legile lui Manu mi-a atras atentia într-un mod deosebit.

Printre multele prevedere privind traditia vedicã, Legile cuprind si pe cele despre salut. Se zice de exemplu cã tinerii trebuie sã-i salute pe vârstnici prin ridicarea în picioare (dacã stau jos) si prin retinerea respiratiei (mã rog, probabil nu pânã la învinetire). Iar cel ce face asta va vedea crescând în el: durata vietii, stiinta, renumele si forta. Un Brahman care abordeazã un om mai în vârstã ca el trebuie sã-si pronuntele numele spunând în sanscritã: “Eu sunt cutare.” Iar apoi, celor ce nu înteleg limba sacrã: “Acesta sunt eu.”

Pânã aici, parcã merge. Numai cã ritualul salutului brahmanic se încheie cu pronuntarea silabei “Bhau”, “pentru cã Sfintii (rishi) considerã cã Bhau are proprietatea de a reprezenta numele persoanei cãreia ne adresãm” (verset 124). Asadar, Bhau este totuna cu “tu”. Cine-i acolo? Bhau-Bau. Cine întreabã. De ce te temi cel mai tare? De Bau-Bau (adicã de mine însumi, prin translatie). Fantasticul Bau-Bau din limbajul copiilor ar fi exteriorizarea propriilor temeri, “fiintã” plãmãditã de noi însine, capabilã sã supravietuiascã tot atâta cât si Demiurgul: cât timp stãm noi sub stãpânirea lui.

Legile lui Manu e un text vechi, foarte vechi. Silaba “Bhau” este în el deja învãluitã într-o negurã: “pentru cã rishi considerã”, acesta este argumentul care introduce formula de adresare benignã cine-stie-cum întoarsã spre sinele brahmanului în câmpul românesc.

Bhau!