Ce voi fi când am să cresc mare?

La întrebarea de mai sus eu am găsit deja răspunsul, şi l-aş mânia pe Dumnezeu dacă aş spune că sunt nefericit de alegerea mea. Drept este că n-a venit nici dintr-o dată, şi după ce am trecut de faza în care voiam să fiu când marinar, când aviator, ca toţi băieţii, n-am fost nici mai “realist”, nici mai decis (ba, dacă stau şi judec bine, mai decis decât atunci când voiam să fiu comisar, ofiţer sau medic legist n-am fost nicicând mai apoi).

Pe de altă parte, tu care citeşti aceste rânduri ai tranşat şi tu problema cu mult timp în urmă, iar azi te feliciţi sau îţi dau cu tesla în cap, după caz, însă oricum ar fi reflecţiile care vor urma nu te vor mai ajuta de nici un fel, pentru că răul oricum s-a produs, faci amereul până la pensie (morganatică pensia asta, aud că vor s-o trimită pe la vreo 65 de ani pentru bărbaţi, c-aşa recomanda escrocii de la Banca Mondială, ceea ce e totuna cu a lua contribuţiile oamenilor dejaba, mai cu seamă a celora care se vor încăpăţâna să moară fix la 64 de ani ş-un pic), şi în linii mari invidiezi roboţelul de bucătărie care stă poponeţ în dulap în vreme ce tu lucri ca un robot 8-10-12 ore pe zi, excepţie când prestezi ore suplimentare şi atunci se fac 14-16.

Aşa că nu pentru mine am să scriu chestiile astea, şi după cum am stabilit nici pentru tine. Suntem amândoi în aceeaşi oală, a celor pentru care problema se pune tardiv de târziu, vorba poetului, deci mă îndrept spre urmaşii urmaşilor noştri, nevoind să mai adaug un post la categoria frecţiilor la piciorul tău de lemn. Şi cum îmi plac lucrurile concrete şi care vor întotdeauna duse în braţe sau ceva bun, mă voi adresa fetiţei mele care este întotdeauna mare, excepţie situaţia în care trebuie să-i suflu în ceai, să-i tai carnea în farfurie, să-i aşez hăinuţele în dulap şi să-i fac ordine în păpuşile măcelărite pentru că au fost obraznice şi rele.

Aşadar, draga mea dragă, află că există trei metode să-ţi câştigi pâinea (eventual şi friptura, dar nu obligatoriu). Tatăl tău are o experienţă bunişoară pe piaţa muncii, unde s-a vândut ca orice curvă proletară unor proxeneţi de patroni darnici la promisiuni şi strânşi la pungă, iar acum sunt gata s-o partajez cu universul. În linii mari, la taraba angajărilor ai posibilitatea să vinzi unul din aceste trei lucruri: mintea, braţele sau cinstea. Le voi lua pe rând, arătându-ţi avantajele şi dezavantajele, urmând ca în cele din urmă să decizi liberă ceea ce vreau eu mai bun pentru tine.

Cea mai valorizată social este implicarea care presupune să-ţi vinzi mintea. Dacă ai ghinionul să fii deşteaptă după scara Coeficientului de Inteligenţă, buna la mate, română şi fizică, tentaţia asta te va vizita la sigur. Vreau să spun că asaltul e catastrofal, începe cu primul febeu pe care ţi-l dă doamna învăţătoare şi culminează cu revistele de tipul Cosmopolitan, Tabu şi alte greţoşenii pentru femei de carieră. Ca să te ferească Dumnezeu de aşa ţeapă ordinară, am să-ţi explic în ce constă procesul de vânzare-cumpărare: dai tot ce ai mai bun pe trei fârţâci şi nişte schimonoseli plictisitoare. Dacă ai ghinionul să ajungi manager sau supervisor prin cine ştie ce firmă haioasă, ţi se va cere să te îmbraci besebeje, să surâzi tot timpul la mocofani, să te baţi pentru fiecare gură de aer respirată acolo (chestia asta se numeşte pompos “competitivitate”) şi cel mai grav, să-ţi pui toată forţa intelectuală în slujba... chiar aşa, în slujba a ce? Habar n-am. Cert este că, odată ajunsă acasă, ai să-ţi baţi copilul ca să scapi de frustările de la scârbici, ai să te uiţi ca o vacă la televizor pentru că după 8-10-12-14 ore de concentrare chiar şi deşteptul tău tată ar ceda, şi pe la 40 ani ai să fii exact ceea ce vor ei să fii: o madamă fiţoasă, divorţată a ţâşpea oară, complet abrutizată dar teribil de eficace. Mersi, asta nu. Tata tău a gustat porţia, fiind manager în două firme pe vremea lupchilor albi, şi poţi să mergi pe mâna mea, e teribil de amară.

A doua opţiune am cunoscut-o fulgerător, într-o zi de coasă pe un deal din Moldova. După cum ştii, tăticul tău nu comentează dacă trebuie să te ducă 5 km pe umeri, şi nu regretă nici o clipă că eşti fetiţa lui dacă adormi la el în braţe pentru următorii 5 km. Ei, cam aşa era şi în ziua aceea de coasă. Un deal care nu cunoscuse stâlpii electrici nici în filmele lui Sergiu Nicolaescu, o coasă şi o cute, soarele moldovenesc pe cer (ăla de te face să bei două găleţi cu apă şi să le elimini prin transpiraţie până seara), şi un singur reper: trenul de ora 5. Undeva trecea trenul de Dorohoi-Iaşi, şi ăla era semnalul că strângem sculele, greblăm ceva iarbă pentru cai şi valea acasă, încă un ceas de trap, şi mai rămânea fix suficient timp ca să avem grijă de restul dobitoacelor din bătătură, înainte de a încheia ziua apoteotic cu un pachet de “Plai” din Basarabia Saudită şi câteva beri proaste da' bune foc! Ei bine, în dimineaţa aceea, la ora în care încă nu se ridicase roua de pe frunze, nefiind câtuşi de puţin copleşit de ziua care se întindea cât vezi cu ochii în faţa ochilor, mi-am ieşit din calmul bovin împlinindu-se în mine o senzaţie de libertate pe care n-am încercat-o niciodată până atunci: aveam în faţa mea o zi întreagă ca să gândesc.

Aici s-ar putea să fii puţin uimită, pentru că cei mai mulţi oameni cred că a avea acoperiş la gât este condiţia necesară şi suficientă pentru a gândi. Sigur, dacă am admite condescendent că “vreau să mănânc” sau “mă trece un pişu” sunt gânduri, atunci planeta întreagă ar fi încinsă la roşu de procese cognifive sălbatice, dar realitatea e cu mult mai selectivă şi poate mai tristă. Cei mai mulţi dintre noi nu învaţă niciodată nici ce se poate gândi, nici cum s-o facă. De fapt, există o întreagă conjuraţie împotriva acestei nobile apucături, dar asta e o altă poveste, pentru care trebuie să creşti mai mare. Revenind la coasa aceea pe care o excitam cu cutea, la greierii ăia care se excitau cu florile de trifoi, brusc mi-a ţâşnit în cap copleşitoarea certitudine a unei zile în care voi putea reflecta pe îndelete la 2-3 chestii musai importante, fără să mă tem că mă va întrerupe tata, el fiind, după cum bine se ştie, singurul om cu care se poate purta o conversaţie la 20-30 minute distanţă între replici (iar eu singurul care nu se crizează pe aspectul ăsta temeinic al lui).

Aşadar, draga taichii, dacă ghibuieşti o meserie în care să lucrezi cu braţele de o chestie eşti sigură, nimeni n-o să se atingă de bibilica ta. Şi dacă în paralel şi cu totul separat vei izbuti să înveţi să gândeşti, şi în egală măsură ce trebuie gândit, atunci se cheamă că vei fi o femeie împlinită, care nu va fi obligată să-şi bată copilul exceptie la nevoie, şi care va lăsa televizorul acolo unde îi este locul, adică la Flanco sau la Domo.

Cât despre vândutul cinstei, asta e o trebuşoară teribil de deşteaptă, dacă pricepi despre ce e vorba şi cum se poate aduce asta la o artă. Ştiu că unii îşi imaginează deja niscai reţete de corupţie, şi las minţile lor unidimensionale în plata necazului lor curent. În realitate, a vinde cinstea nu e cu nimic diferit de a vinde mintea, cu diferenţa esenţială că cinstea rămâne acolo, intangibilă şi fără eroziune, în timp ce mintea se duce pe gheaţă. Mi-am vândut cinstea cândva unui prieten bijutier, am zis de multă vreme c-am să scriu despre tagma asta deloc numeroasă, a bijutierilor născuţi au făcuţi, şi despre suferinţa aurului în modernitatea târzie, şi dacă n-am făcut-o încă ori n-am fost convins că nu încalc un contract de confidenţialitate, ori pur şi simplu nu s-a ivit încă ocazia. Tot ce voi spune acum este că tronam pe câteva kile de aur şi tot ce aveam de făcut cât era ziulica de lungă era să culc cartea din mână şi să le las pe cucoane să probeze câte un inel, câte o pereche de cercei, câte o brăţară, excepţie fireşte situaţiile când voiau să probeze câte douăzeci de modele din fiecare, sub ochii mei extaziaţi de cât de bine le stă împopoţonate. Treabă care îmi lua în gros cam 2 ceasuri pe zi într-o zi superaglomerată. În rest, studiu de voie. Şi voia asta nu m-a abandonat decât în cele două perioade de surmenaj pe care le-am cunoscut de când mă ştiu pe lumea asta.

De departe, bebeleaua mea, dacă nu găseşti un băiat frumos, inteligent, cinstit, bogat şi cu credinţă în Dumnezeu care să te ia de nevastă şi să te ţină acasă, unde a fost locul tău de când te-am adus de la maternitate şi până în ziua de azi, a-ţi vinde cinstea e cea mai bună soluţie. Adică să lucrezi într-un loc în care cuvântul şi comportamentul tău să fie ireproşabile, dar în care implicarea ta intelectuală să fie undeva între 0,0001% şi 0,00011%, şi te rog să consideri cea de-a doua cifră ca pe un compromis îngrozitor. Rămânând, fireşte, să-ţi dedici restul intelectului lucrurilor care cu adevărat contează. Nu uita că pe vremea când încă nu se apucase de furnizat metode de ucidere în masă, Einstein spunea că “Pentru un om de ştiinţă, cea mai bună slujbă este aceea de paznic la far.” Păcat că s-a lăsat furat de maimuţăreli şi a plecat de la farul acela, vezi şi tu puiule că l-au păcălit, l-au făcut Profesor într-o universitate, i-au dat casă, masă, şi apoi i-au zis să le facă o bombă, numai una, dar cu care să poată ucide juma de milion de japi. Când ajungi să semnezi statul de plată pentru chestii din astea viaţa ultimei cotarle din Hiroshima e infinit mai plină de satisfacţii şi de realizări.

Sper, fetiţa mea, că înţelegi de ce n-am să mă crizez deloc când vei veni mai târziu să-mi spui că ai luat 3 în teză la chimie. Ba chiar dimpotriva!