Arta de a deveni poliglot în lecţii de 1000 de minute

Am cunoscut mulţi poligloţi, şi nu-mi fac din asta un merit, învârtindu-mă printre ei aşa cum medicul are o grămadă de prieteni doctori sau bolnavi, poliţistul - infractori sau copoi, şi omul politic - canalii sau curve... Doi dintre ei merită o atenţie specială, aşa că îi voi evoca în acest text.

Primul, nu neapărat într-o ordine cronologică a preferinţelor, este profesorul meu de lingvistică din primul an de Litere iaşiote, Eugen Munteanu, probabil cel mai bun latinist al României de azi, traducătorul tratatului De dialectica al Fericitului Augustin. Tipul savantului julesvernien, cei din anii mai mari povesteau ce surpriză avuseseră cândva când ajunsese în amfiteatru în pijamale sub pardesiu, nu ştiu dacă era chiar adevărat sau doar i se potrivea teribil anecdota, pot spune că era o încântare de om zăpăcit şi absorbit de studiul căruia i se dedicase aproape fără rest.

Într-un seminar pe care l-a ţinut el însuşi, profesorul Munteanu ne-a spus, spre uimirea noastră de boboci franţuziţi, germanişti, anglofoni şi mai ştiu eu de care soi care mai de care plin de sine, că a învăţa o limbă străină e un lucru cât se poate de firesc, care cere tot atâtea precauţii şi efort cât un salt în piscină de pe trambulina mica, implicând chiar mai puţine riscuri. Pentru cineva care ştie deja 3-4 limbi este suficient să parcurgă o gramatică, după care poate pune mâna liniştit pe o carte în noua limbă şi s-o lectureze cu ajutorul unui dicţionar. Atât. Ştia savantul la vremea aceea franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, portugheză, plus latină şi greacă veche (fireşte!), la care se adăugau limbile nordice: norvegiană, suedeză, daneză. Şi cine ştie unde va fi ajuns acum profesorul, căci de când am terminat eu anul I a trecut ceva amar de vreme, şi nu-l văd să se fi oprit cu una cu două (limbi străine). Mai spusese în amfiteatru, şi-am ţinut bine minte şi respectat limita universitarului, că de vorbit nu se poate mai mult de 2-3 limbi, restul putându-se după metoda şi experienţa lui citi, necum altfel.

Eugen Munteanu, universitar fin cu gusturi alese, nu-l cunoscuse însă pe bijutierul Mahmut, şi dacă n-aş fi avut şansa să-i fiu în preajmă vreme de câteva luni aş fi crezut şi eu la rândul meu că limbile se învaţă din gramatici şi dicţionare, că pot fi citite dar nu prea vorbite. Numai că eu l-am întâlnit pe turcul meu, şi de la el ştiu cu totul altele. Mahmut venea de undeva dintr-un oraş al Antaliei al cărui nume îmi scapă, dintr-o familie cu bijutieri la cel puţin a treia generaţie (număra caratele diamantelor fără să-şi pună lupa la ochi dar cred că avea şi ochii foarte buni pentru performanţa asta), care-l trimisese după ce făcuse opt clase să se facă hamal la Istambul, să înveţe să preţuiască banul făcut din greu. Acolo a cărat bagaje, a muncit la patron şapte zile din şapte, s-a zbătut pentru supravieţuire deşi familia lui vindea chintale de aur, şi a învăţat româneşte, bulgăreşte, poloneză, ruseşte şi ungureşte. Ştia încă din copilărie kurdă şi arabă la un nivel care-i permitea să converseze cu nativii acestor două idiomuri la telefon (şi oricine ştie că adevărata probă de foc a conversaţiei e tocmai la telefon, unde nu poţi să te agăţi de buzele celui ce vorbeşte, sunt doar timpanul tău şi sunetele pe care le poţi percepe).

Efendi Mahmut, când m-a văzut prima dată cu o carte de limba turcă a avut una din marile uimiri ale vieţii lui, soldată cu un râs mânzeşte: “Asta-i ca la şcoală!” Niciodată nu-i trecuse prin cap că limbile s-ar putea învăţa şi aşa, cu exerciţii şi vocabular şcolăresc. Cât despre citit, citea Coranul, dincolo de care nu-l mai interesau decât scriptele contabile ale negoţului lui, aşa că nu-şi încărcase viaţa cu dicţionare şi alte asemenea.

De atunci, de fiecare dată când mă gândesc la excelenţa în materie de limbi străine, stau indecis între savantul Eugen Munteanu şi bijutierul Mahmut, îndrăgindu-i deopotrivă pe amândoi şi neuitând ce am învăţat de la fiecare în parte.

Combustibilii ecologici – nebunia continuă

Ne-am mai procopsit cu un trend, cel al benzinei verzi, făcută din porumb. Ce uşurare, n-o să ne mai trimitem băieţii să ne aducă din Iraq canistrele mânjite de sânge, ca să putem noi răsuci liniştiţi cheia în contact când ne luăm tălpăşiţele şi cărţile de credit spre super-hiper-ultra-mega-rafturi. Totul e bine când petrolul se sfârşeşte cu bine. Petrolul a murit, trăiască etanolul!

Chestiile astea îmbătătoare merită trecute prin ciurul imaginaţiei creatoare. Adică nu mă mulţumesc cu vorbăraia optimistă, nici cu standurile de maşini “verzi” din târgurile auto. Nici pariul “ecologic” nu-mi cauterizează neîncrederea funciară în tipul nostru de civilizaţie planetofag. Caut viziuna diavolului acolo unde este ea dintotdeauna: în detalii.

Zice-se deci că vom produce fotoghin, cum ziceau străbunicii la gazul din lampă, din porumb. Care e randamentul la hectar? Ajunge cât să meargă o maşină un an de zile? (observaţi că sunt generos)... Dacă dintr-un hectar scoatem cât pentru 10.000 de kilometri, asta înseamnă în litri pe la 500, în condiţiile în care avem o maşină care nu ia mai mult de 5 litri la sută şi un şofer care se mulţumeşte, cuminte, cu 800-1000 de km lunar. Calculăm, calculăm... Păi, în condiţiile în care la hectar nu sunt mai mult de 50.000 de plante, adică nu mai mult de 75.000 de ştiuleţi, revine fiecăruia cam 150 de grame de combustibil. Cum e nevoie cam de 5-6 ştiuleţi ca să trânteşti o mămăligă serioasă pe ştergar, rezultă că azi dimineaţă la micul dejun eu şi cu familia mea am consumat un litru de etanol fără să ne dă seama... Nu încercaţi să mă contraziceţi la calcule nici măcar dacă aveţi dreptate, am învăţat exerciţiul statisticilor inutile încă din adolescenţă, de la Jules Verne, singurul autor care putea spune cu precizie de plus/minus o unghie câte fleici de antilopă sunt pe metru pătrat de continent african.

Problema este însă alta. Se pare că pentru a produce etanol e nevoie de o cantitate considerabilă de... petrol. Şi chiar dacă etanolul s-ar produce până la urmă de capul lui, că doar de aia e combustibil, întreaga producţie de porumb a Statelor Unite nu ar ajunge nici pe o măsea a parcului de maşini. Normal, ar trebui să mi se rupă inima de mulţimea maşinilor văduvite de funcţia lor unică, dar parcă mai tare îmi vine să mă întreb dacă voi prinde zilele în care în locul curpătorului cu ştergar pe el peste care tronează galbena aburindă voi aşeza un castron de tablă cu etanol furat din rezervorul propriei mele maşini...

Ceea ce mi se pare însă şi mai important decât complicarea lanţului trofic prin apariţia unui concurent notabil la mămăligă, este un aspect care ţine de mentalitatea civilizaţiei noastre. Unul dintre cele mai importante lucruri care o caracterizează este viteza, cu alte cuvinte capacitatea timpului de a învinge spaţiul, ceea ce este propriu-zis o răsturnare a proporţiei dominante în celelalte tipuri de civilizaţie. Între epoca lui Iulius Cezar şi cea a lui Napoleon nu există, din acest punct de vedere special, nici o diferenţă notabilă. Şi unul şi celălalt s-au deplasat călare, iar evenimentele vieţii lor tumultuoase au fost racordate la viteza de deplasare a acestui animal. Nici unul, nici celălalt nu ar fi putut visa la un război de tipul celui din Iraq, şi toate campaniile lor la un loc un au făcut atâtea victime câte poate face un împărat american într-un mandat şi jumătate atunci când vrea. Rentabilitatea crimei este net superioară prin capacitatea rapidă de transport (şi nu doar prin ea, dar nu are rost să ieşim din cadrul acestui text).

Opţiunea pentru metanol înseamnă în mod implicit că nu vrem sub nici o formă să renunţăm la privilegiile iluzorii conferite de modernitate. Că nu va avea loc nici o regândire a modului nostru de viaţă, că armonia dintre omul modern şi natură se ca reduce la retorica găunoasă a “ecologiei”, că vom continua să fim predatorii planetei cu preţul înfometării celor slabi pentru a avea ce turna în rezervoarele maşinilor noastre. Şi, implicit, este pentru mine certitudinea că nu ne vom opri din cursa în care suntem angajaţi de câteva generaţii până când nu ne vom ciocni de un terminus dincolo de care, într-adevăr, orice înaintare va fi imposibilă.

Instrumente şi proteze

Trei dintre unchii mei au fost tâmplari. Doi dintre ei au avut ateliere de tăiat şi comercializat sticla. Fiecare şi-a făcut câteva rânduri de case, de la fundaţie şi până la instalaţia electrică. Au făcut parte, în perioada comunistă, din categoria rară a micilor meşteşugari care aveau voie să deţină propriile ateliere, pentru care Statul le percepea un impozit fix, în schimbul libertăţii nestingherite de a desfăşura activităţi lucrative.

Când eram copil, mă impresiona faptul că nu locuiau la bloc, ci la marginea oraşului, în locuri cu case şi grădini mare, unde oamenii ţineau încă animale şi aveau pomi. Azi însă, dacă stau şi mă gândesc, cel mai mult ma uimeşte o abilitate pe care, chiar dacă nu în aceeaşi proporţie, o aveau cu toţii: aceea de a evalua dimensiunile fără să se slujească de metrul de tâmplărie, "din ochi". Toţi trei puteau spune cu o toleranţă de 2-3 milimetri care sunt dimensiunile unui obiect, dacă niciuna dintre ele nu exceda 55 de centimetri. Unul dintre ei ştia din ochi să-ţi zică numărul de milimetri, dacă evaluarea se oprea undeva pe la 17 centimetri cu totul. Aveau ateliere mari, în care uscau cheresteaua şi îmbinau mobila, dar în care cea mai complicată sculă era circulara cu care debitau buştenii sau tăiau scândura de-a lungul. Au folosit toată viaţa instrumente care azi ar fi considerate rudimentare şi dispreţuite, iar când au ajuns în România aparatele complicate de azi doi erau prea bătrâni şi unul prea mort ca să aibă tragere de inimă pentru ele. Unchii mei s-au petrecut într-o lume în care meşterul nu rata nici un unghi drept şi nu monta uşile unui dulap una mai sus şi cealaltă mai jos, şi au făcut cu toţii avere bucurându-se de zilele în care peştii erau mici dar mulţi ca şi de cele în care veneau mari şi rari.

Zilele trecute am fost într-un supermarket. Mi-aş fi luat un storcător de citrice. M-am oprit în faţa unui robot de bucătărie, când vânzătoarea m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. Am pus-o să-mi explice cam ce face o chestie din asta. Păi cică toacă, lustruieşte, amestecă, zornăie şi apoi împrăştie artistic. Aha, zic. Şi de ce ăsta costă n lei în vreme ce ăsta tocmai ţ lei? Păi, cel de ţ lei toacă trei tone de frunze de salcâm pe minut, adică mult mai mult decât e foarte mult la cel de n lei. Aha, mai zic. Păi, eu nu gătesc pentru armata română, deci nu iau. N-am vrut să-i buşesc targhetul de vânzări, dar eu, când îmi propun să fac frişcă pentru tort folosesc zbanghina aia de-i zice tel, când fac maioneză tot cu telul mă joc, şi când amestec pentru clătite (aţi ghicit!), tot la biceps rotopercutez telul în compoziţia formată din ouă, făină, lapte, unt, esenţă de rom şi puţină sare.

Dar ceva tot am înţeles eu acolo în faţa monstrului acela de ţ lei: aveam în faţa mea o proteză. O prelungire monstruoasă a unui corp care trebuia, înainte de a o achiziţiona, să admită resemnat că fără ea e handicapat. Mi se propunea achiziţionarea unui pseudopod multifuncţional, hiper-rentabil şi ultra-eficace. M-am cutremurat. N-am cumpărat nici măcar un tel de rezervă, pentru situaţiile în care l-aş pierde pe cel pe care-l am deja. La ce bun? Pot bate frişca şi cu o furculiţă. Odată, în studenţie, am folosit pentru asta un creion, am muncit ceva mai mult, dar rezultatul a fost pasabil. Ştiu, o să-mi spuneţi, cu protezele se câştigă timp. Veşnica amăgire a tehnicii e promisiunea restituirii temporalităţii. Nu, mulţumesc, eu deja am pus deoparte o cutie de timp: nu voi învăţa niciodată cum se foloseşte un robot de bucătărie!

Al treisprezecelea ceas

Nu enunţ o noutate atunci când spun că unul din clişeele favorite ale cinematografului american este rezolvarea problemei în ultimul moment minus o secundă. Pentru cel care nu vede încă mental la ce fac eu referinţă, îi amintesc secvenţa clasică în care o bombă cu ceas constituie preocuparea primordială a unui personaj care izbuteşte să taie firul buclucaş înainte ca lumea toată plus regia de montaj să sară în aer. Nu are rost să vorbim despre un film anume, atât de des apare acest clişeu încât ajungi să te întrebi involuntar: oare în acest moment, în care eu scriu şi tu citeşti ce am scris eu, nu se află cumva la subsolul vreuneia dintre clădiri (a mea sau a ta) un om şi un cleşte cu mânerele izolate, gata să secţioneze un fil roşu ce conduce spre ecranul unei bombe cu explozie întârziată? Tic-tac...

În filme, ceasul îngheaţă întotdeauna înainte de a se produce catastrofa, chiar şi în situaţiile în care cleştele muşcă aleatoriu, după o opţiune de tipul "cap sau pajură". Lumea poate răsufla uşurată, al doisprezecelea ceas s-a evaporat, nu-i!, lucrurile reintră în normal. Lumea filmelor americane cunoaşte suspansul, dar nu şi Sfârşitul, pentru că oricând se iveşte un Bruce Willis, ceva... Iar această intervenţie salutară a eroului alungă pericolul odata cu gravitatea, transformând bomba cu ceas într-un element de decor fără greutate, iar ameninţarea ei într-o stare din care decurg senzaţii epidermice, dar nu şi idei. Mult zgomot, bună-dispoziţie, ceva umor, constituie perdeaua dincolo de care nimeni nu mai aude: tic-tac...

Am urmărit cu toţii atâtea bombe castrate înainte de a-şi face datoria încât nici nu le mai putem lua în serios. E riscul inevitabil pe care-l trăieşte cel care ştie despre animalele sălbatice doar ceea ce a văzut la circ şi în grădina zoologică: pus în contact cu ele în mediul lor firesc ignoră orice pericol. Iar filmele, e de prisos s-o spun, sunt ficţiune de tip ingineresc (cineva trage sforile păpuşilor pe care le admirăm noi din spatele cortinei), nu realitatea însăşi. Tic-tac – se aude acum? Nu, nu e o secvenţă dintr-un film american, e ecoului unui ceas pentru care nici un erou nu s-a prezentat, al doisprezecelea ceas. Suntem optimişti, ne-au narcotizat supermanii care vâjâie deasupra capetelor noastre gata să se sacrifice de dragul supravieţuirii lumii, cu condiţia fireşte să nu fie decât un pic zgâriaţi. Credem că suntem foarte aproape de ultima clipă a acestei lumi, dar concomitent ne îmbătăm cu ideea că tipul nostrul de existenţă nu poate muri, pentru că, nu-i aşa, până acum n-a murit niciodată, şi luăm silogismul nostru drept dovadă...

Al doisprezecelea ceas este punctul de non-întoarcere. E momentul dincolo de care orice răzgândire e inutilă şi nu mai contribuie cu nimic la deznodământul general. E situaţia tristă în care orice speranţă şi orice optimism nu sunt nimic altceva decât forme ale ignoranţei şi ale lipsei de eleganţă. Elias Canetti vorbeau undeva de un punct în care noi, euroamericanii, am ieşit din istorie, ne-am sustras presiunii obiective a evenimentelor în urma victoriei spiritului ingineresc. Simbolic, punctul lui Canetti coincide cu al doisprezecelea ceas. Tot ce îi succede este ne-spaţiu şi ne-timp, ieşire din succesiunea firească în care au trăit civilizaţiile tradiţionale.

Semnul cel mai sigur al celui de-al treisprezecelea ceas: momentul în care responsabilitatea faţă de urmaşi devine retorică vană, în care nici măcar cei care vorbesc despre ea nu mai cred. Este dispariţia totală a acestei responsabilităţi sub povara covârşitoare a “datoriei strămoşilor”. Cine seamănă vânt, culege furtună, spune proverbul. Al treisprezecelea ceas este momentul cutremurător, ineluctabil, al culesului...

Religia e în plux!

În urmă cu ceva ani buni, ba chiar, dacă stau să mă gândesc mai bine, prin secolul trecut, m-am întâlnit şi am adăstat o vreme printre volumele scrise de Boris Vian. Nu voi prezenta în ansamblu opera acestui autor francez, semnificativ prin revolta împotriva decrepitudinii moderne, a acestui căutător de o strălucitoare inteligenţă care a înţeles cu prisosinţă drama în care se zbate lumea lui, fără însă să fi găsit nici cea mai vagă soluţie, fie ea şi parohială. Nu mi se pare demnă de menţionat nici coteria lui patafizică alături de de-alde Queneau, de-alde Ionesco, de-alde Becket şi ceilalţi, oh, atât de lucizii reprezentanţi ai literaturii absurdului. Nici amănuntul uluitor al afirmaţiei sale: “Nu voi avea niciodată 40 de ani”, premoniţia morţii lui de la 39 de ani. Ba chiar nici faptul uluitor că întotdeauna când vine vorba de recitat o poezie, o ceva, mă opresc la căţeluşcupărulcreţul meu personal, din volumul borisvianesc Cantilene piftie: “Domnul Victor Hugo / era un nebun / care se credea Victor Hugo”. Nu. Despre altceva îmi amintesc acum...

Romanul Iarba roşie l-am citit în vremea pasiunii devoratoare pentru Vian. Îmi amintesc plimbarea prin Copoul Iaşilor cu Ovidiu, şalăul care m-a iniţiat în ale absurdului, făcându-mi-l comprehensibil, şi vorba lui de om deplin încă din anii aceia: “Vine o vreme când nu vei mai putea citi şi te laşi. Aşa că trebuie, când prinzi un autor, să-l epuizezi din prima în ultima filă, fără grabă, pentru că se termină.” Ovidiu nu mi-a zis nimic de cărţile cu saţ peste care am dat eu mult mai târziu, el mi-a vorbit din perspectiva întărâtatului în ale lecturii, a perversului cu simţurile tocite care ar arunca totul peste bord pentru o nouă azvârlire în nori, fie şi ultima. L-am pierdut pe dragul de Ovidiu, băutorul celor zece beri cu alune şi sare, numărate toate după primele patru, care-s din oficiu, decaristul modest care-mi promitea epuizat la sfârşitul semestrului că va face şi el ca mine, adică să lipsească de la cursuri şi de la seminarii atunci când îi tună, trădându-mă însă negreşit la începerea anului.

Între timp, cu Vian sunt certat, nu atât cu el personal cât cu toată literatura în bloc, dar ăsta e un alt subiect pentru alt amok în mod text. L-am uitat cu toate ale lui, l-am aruncat peste bord cu ani în urmă, cu Spuma zilelor (cel mai sfâşietor roman de dragoste contemporan), cu Voi scuipa pe mormintele voastre, cu jazz-ul lui la trompeţică şi cu faţa lui de satrap patafizician matur fix cât un licean, o cimitir al tinereţii sale. Din tot ce-am citit atunci mai ţin minte o singură scenă, şi poate nici de ea nu mi-aş fi amintit dacă n-aş fi afirmat pe blogul degeabatologului că există atei a căror aşteptare a Divinităţii e cu mult mai sinceră şi mai reală decât schimonoseala acră a multor “credincioşi”. Vian a fost ateu, dar aripa îngerului l-a vizitat adesea, şi dacă n-a priceput dincotro bate, e de prost ce deştept a fost, însă sufletul lui tâmpit ne-a lăsat nouă penele cu generozitate.

Şi uite, o pană de înger este scena din Iarba roşie pe care n-am uitat-o, că nu era chip. Se făcea că într-un neloc cu neoameni, era o biserică sub forma unui ou, în care neoamenii aceia mergeau duminica la mesă, excepţie zilele de sărbătoare în care preotul organiza meciuri de box între un înger şi un drac, în care moralizator dracul cădea la podea ca să priceapă neoamenii încotro bate trendul sacrului în natură. Or, într-una din duminici, preotul este solicitat să facă o rugăciune pentru ploaie, întrucât economia Ierbii roşii, intens bazată pe recoltarea ierbii roşii (aţi ghicit!), e pe pericolul să se ducă pe copcă.

Fragmentul despre care tot vorbesc e, în fapt, discursul preotului iubitor de meciuri de box cu suspans şi final aşteptat. Ei, ghiciţi, în loc să execute slujba, personajul începe-şi certe teological nepoporenii. Băi, lichelelor (citez din străfundurile memoriei), băi, panaramelor, nu fac nimic, nu mă rog pentru voi, m-am săturat, la ce veniţi la mine, lui Dumnezeu i se rupe de iarba voastră, pur şi simplu n-are nici o importanţă, religia nu e o sapă pe care s-o puneţi la treabă cum aveţi voi chef. La religion est en pluxe, la religion est un luxe! La care neoamenii scot roşiile, ouăle, cartofii, pietrele pregătite special pentru părintele cel fiţos şi încep să arunce în el. Acesta se fereşte o vreme, apoi încasează de-a valma, şi în cele din urmă, mai mult plictisit decât dezamăgit: Bine, bine, o să plouă... Afară începe să toarne cu găleata.

Ateul Vian are dreptate: religia e un lux. Iar eu sunt atât de prins de bogăţia aceasta, încât sufăr de durerea rară a împăratului acela care realiza că dacă ar da fiecărei camere din palatul său câte o zi din viaţa lui, tot nu i-ar ajunge timpul să se bucure de toate, iar dacă ar da ceasuri fiecărei trepte către turnul cocoţat în vârful celui mai înalt turn al său, capătul tot nu l-ar pospăi cu piciorul. Asta am înţeles eu de la el. Mulţumesc Boris, şi fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească suferinţa de care n-ai fost cruţat printre noi!

Mârlănie, poale-n creştet

Până nu demult, credeam că cea mai idioată combinaţie de prenume pe care o poate avea un român este Daniel-Dănuţ. Pot să spun că l-am întâlnit personal pe eroul acestui nume, sub forma unui şofer de tir venit să-i tehnoredactez siviul pe vremea când eram student. Am făcut eforturi cvasi-apoplectice să nu râd, mai ales că am vizualizat episodul toponimizării micului viitor şofer de mare tir internaţional. Se făcea că tat’so intră în patru labe în primărie, beat de fericire şi de alcool că i s-a născut fecior. – Şi cum vrei să ţi se cheme odrasla, bunule gospodar? Întreabă funcţionarul public, tot numai o serviabilitate şi-un respect. – Daniel, hâc, face de sub birou beneficiarul... Dănuţ, mai adaugă padre constatând experimental disproporţia dintre sugaciul de pe soba şi un nume mare cât un tir. – Fiat voluntas tua, conchide funcţionarul înmuind plaivazul în gură: Daniel-Dănuţ.

Ei bine, m-am înşelat. Cea mai proasta combinaţie este Decebal Traian. Până şi Alain Delon Spartacus mi se pare mai nimerită. Funestă inspiraţie, dezastruos rezultat. Şi să mai zici că nu există o vibraţie a numelui, care te însoţeşte toată viaţa, care nu te lasă nici în exerciţiul celor mai intime momente, a deplinelor funcţiuni ministeriale. Nenea Decebal Traian, ministru însărcinat cu dregătoria unui minister a cărui nume, scop şi durată îmi scapă acum si de-a pururea, s-a lăsat surprins luând şpagă. Vreau să spun că asta nu mă scandalizează câtuşi de puţin. Faptul că democraţia are un corolar inevitabil, cel al corupţiei, nu i-a scăpat nici măcar lui David Hume, cu două sute de ani în urmă, şi nu văd de ce-aş încerca eu să fiu mai dobitoc decât tipul ăsta, pe care numai subtilitatea nu-l supăra. Eu chiar îi sugerez lui Decebal Traian să inventeze un nou concept contabil, cel de “spor financiar ocazional pe spezele contribuabilului”, şi cu asta le închide gura la toţi presarii. Nu aici e problema, şpăgari au fost, şpăgari sunt încă, şi-or fi în neamul românesc. Pe mine mă derutează chestia cu caltaboşul şi cu pălinca.

Hai să mai facem un efort de imaginaţie. Merge omul la un funcţionar public. Ăla îi spune că-l iartă, că-i dă dezlegare, binecuvantare, că-l sprijină în eforturile lui, dar să-i dea şi lui un spor financiar ocazional de 5000 de euro. Aaa, şi dacă tot e în picioare, să mai bage şi o piţa cu o cola la doi litri, de-aia fără zahăr. Aţi prins faza? Nu încă? Bine, reluăm printr-o nouă metodă. Te duci la zgarda financiară, şi le zici că nu mai faci, că-ţi pare rău, că de fapt eşti cuminte, că verzi şi uscate. Bine, bine, se înduioşează inima de mamă a zgardistului, bagă aici o mie de euro şi un corn cu rahat. Eh, vedeţi?

Hai, măi, chiar nu vedeţi deloc? E ceva profund neserios în caltaboşul lui Decebal Traian, şi păstrând proporţiile, în piţa şi cornul din exemplele mele. Democraţia e o religie în care trebuie să credem şi s-o apărăm fanatic împotriva tuturor încercărilor de promovare a unor alternative. Preşedintele este papa infailibil al democraţiei, singurul care poate porni un război rupându-i-se de poporul care tocmai l-a votat. Iar şpaga, ei bine, şpaga este ritualul de taină al acestei religii, manevra care trebuie făcută cu solemnitate, sobru, sub pecetea secretului. Aici am fost eu lovit din plin: l-am văzut pe Decebal Traian asemeni unui preot care, în plin serviciu divin, este surprins cu candid camera din altar giorsăind la caltaboş după o duşcă zdravănă de pălincă ardelenească. Impardonabil, monşer, chiar şi pentru unul pe care-l cheamă Daniel-Dănuţ!

Pană de vocabular

Unul m-a sunat zilele trecute să-mi spună că i-a căzut... turbina de la motor, dacă bine ţin minte şi deduc, având omul motor turbo. Ghinion, pană de motor. Alţii intră în pana prostului şi ies la şosea cu sticluţa, să urnească hardughia. Mai e pana de curent. Eu zilele trecute am intrat în pană de vocabular.

Haideţi să vă explic oarecum tărăşenia. Sunt un mare iubitor de dicţionare. De fapt, marea forţă a bibliotecii mele pe hârtie (despre biblioteca mea pe dvd-uri discutăm altă dată) sunt chiar dicţionarele, pentru care dau bani fără regret. Şi nu numai că le cumpăr, dar le şi utilizez de se înnegresc paginile. Mai mult, sunt un om metodic, şi-mi notez cuvintele pe care le studiez, după care fac eforturi şcolăreşti să le reţin, repetându-le, alcătuind cu ele propoziţii, asta după ce le clasez în diverse categorii: cuvintele în franceză, cele în italiană, în... mă rog, alea-alea. Şi cu toate astea am avut surpriza de a intra în pană de vocabular...

În urmă cu ceva luni am fost la un cămătar, să cumpăr nişte bani. Cămătarii, oameni cu firmă, germani de soiul lor, mi-au vândut nişte bani cu dobândă fixă. Am mustăcit eu la vremea aceea, aşteptând o scădere a cametei în acord cu nivelurile europene, dar am muşcat oferta. Fix, toată lumea ştie ce înseamnă: bătut în cuie. Nici nu creşte, nici nu scade. Neclintit, imobil, imuabil. Blocat.

Numai că zilele trecute cămătarii mi-au trimis o scrisoare în care mă anunţau că din noiembrie plătesc mai mult. Păi cum aşa, că parcă era fix? Îmi amintesc vag c-am semnat un contract. Îl citesc. Văd că e fix. Mă uit în dicţionar, reverific sensul. Iau din nou contractul, unde văd că există un “dar”. Care mă trimite la articolul zece. Acolo aflu că totuşi, dacă banca îşi creşte cheltuielile, creşte şi dobânda. De scăzutul cheltuielilor nu scrie nimic, doar e dobândă fixă, nu e clar?

Având mai puţin de 35 de ani, statul mi-a oferit zilele trecute o pensie privată cadou. Pensia mea, numai a mea, m-am gândit eu, imaginându-mi fain-frumos un nuc, la rădăcina căruia să îngrop un boţ-chilimboţ de aur, din care să rup câte o bucăţică atunci când preţul gramului va fi 400 de euro, şi să trăiesc nemaipunând mâna pe nimica, doar eu şi cărţile mele. Păi cică nu. De fapt, pensia privată înseamnă să dau banii unor cămătari care să mi-i împrumute cu dobândă fixă până mi-i restituie la pensie. Dacă asta nu e pană de vocabular, atunci ce e?

Dar staţi aşa, am găsit soluţia. Deschideţi DEX-ul la cuvântul “fix”, şi modificaţi definiţia adăugând la “invariabil, imobil, static, nemişcat, imuabil” stringul care este: “dar care poate creşte în caz de creştere a cheltuielilor, fără ca asta să însemne implicit că scade în caz de scădere a cheltuielilor”. După care mergeţi frumuşel la adjectivul cu patru terminaţii “privat” şi tăiaţi prostia de acolo pentru a scrie: “de care se ocupă un terţ, în virtutea legii”.

Aţi făcut toate astea? Da? Acum e bine, v-am depanat.

Religia e o chestiune pragmatică

Discutam zilele trecute cu un seamăn de-al meu (căruia riguros îi semăn şi eu) despre diferenţa dintre scopuri şi idealuri. Şi-i spuneam că, în ciuda a ceea ce se gândeşte îndeobşte, religia lucrează cu chestiuni eminamente pragmatice, deci cu scopuri. Cum aşa? Să te trezeşti înainte de ridicatul zorilor ca să te rogi, asta se poate faci, este deci un scop şi nu un ideal. O zi de post până la asfinţitul soarelui, fără apă şi fără pâine, este tot un scop. Lectura textului sacru, învaţărea limbii Revelaţiei, şi acestea sunt tot scopuri. Au saţ, le poţi atinge (fără să vorbim musai de lucruri palpabile, tactile), deci sunt scopuri. Diferenţa fundamentală dintre scopuri şi idealuri ţine de tangibilitatea lor: primele pot fi capturate şi domesticite, a doua categorie e vânare de vânt şi deşertăciunea deşertăciunilor. Egalitatea oamenilor este un ideal. Fericirea tuturor e din aceeaşi nefastă categorie din care fac parte: o lume mai bună, democraţia, drepturile omului. Pe scopuri te poţi urca şi de acolo, călare, scrutezi lumea. Idealurile au nevoie de un grădinar sisific, workaholic şi tembel.

Şi mai e un lucru. Religia are o funcţie strict utilitarista, e un vehicul, nu un capăt. Vocaţia ei este instrumentală, şi nu finală. Religia este o barcă menită să te ajute să treci Styxul, nu un idol căruia să i te închini. Comparaţiile între religii din care ar trebui să reiasă superioritatea uneia faţă de alta amintesc de bancul care se încheia cu concluzia: “Mercedesul meu e mai lung decât al tău”. Bărcile sunt bărci, atâta vreme cât îşi îndeplinesc menirea. Atunci când acest lucru nu se mai întâmplă, din vina vremurilor, bărcile iau apă şi se scufundă, dar oamenii pragmatici nu, pentru că întotdeauna se află la îndemână un alt vehicul cu care să traversezi Styxul.

Şi-ar mai fi ceva. Religiile sunt muritoare. Nu în Absolut, unde nimic nu moare vreodată, şi unde religiile se retrag ca nişte corăbii prea obosite într-un ostrov departe de furtuni, ci aici, pe pământ. Religiile trăiesc prin oameni, şi sunt viabile atâta vreme cât există suportul uman care să le actualizeze şi să le facă să strălucească aşa cum merită. Atunci când oamenii religioşi devin meschini, calculatori contabili şi trişori impenitenţi cu cele sacre, religiile se colbăiesc şi încep să pută, exteriorizând dimensiunea josnic-magică. Atunci şi doar atunci se ucide în numele religiei, se minte cu textul sacru în mână...

Obsesia “obiectivităţii”, sau credinţa în terţul inclus

Cu ceva săptămâni în urmă, un bun prieten cu solidă formaţie istorică, mi-a reproşat, pornind de la ceva răsfoiri ale paginilor de pe blogul Palestina, lacrima mea, că nu sunt obiectiv. Şi i-am dat dreptate, da, sunt absolut părtinitor. Sunt de partea celor cărora li s-a furat ţara, de partea celor ucişi mişeleşte de bogaţii care-şi permit să risipească banii pe tehnologiile morţii, de partea celor umiliţi, înfometaţi, alungaţi din Istorie.

Prietenul meu se supune, din nefericire, unor condiţionări universitare. A fi “obiectiv” ar însemna, conform nu-ştiu-căror-insipide-păreri-cu-greutate, să nu te implici afectiv în cercetare, nefiind nici de-o parte nici de alta. Să stai deoparte şi să reflectezi, cu alte cuvinte. Dacă această atitudine ar avea o acoperire oarecare, atunci ar trebui să poată fi probată şi în alte tipuri de situaţie. Să zicem că într-o zi am auzi că un hoţ a intrat în casa cuiva şi, nemulţumindu-se să-i fure gospodăreşte banii, i-ar mai da proprietarului şi o mamă de bătaie. Să mai zicem că proprietarul, neîmpăcându-se cu situaţia de victimă până la capăt, ar mai pune mâna şi el pe una-alta, un cuţit, un revolver, ce ţine omul în casă pentru situaţii din astea, şi l-ar atinge pe nemernic la mir. Cum ar spuna o analiză “obiectivă” într-o asemenea situaţie? Ne-am putea cumva forţa intelectul până într-acolo încât să afirmăm că hoţul a greşit, dar el nu trebuia nicicum transformat într-o victimă de către proprietarul coleric? Am putea oare afirma că proprietarul surprins în ale lui s-a dovedit lipsit de măsură atunci când i-a însângerat hoţului urechea, nasul şi i-a crestat pulpa dreapta spate? Ridicolul n-a fost prea des atât de tare încercat...

Ar fi bine ca de fiecare dată când ne vizitează supunerea pavloviană faţă de vreun precept la modă, să încercăm să-l probăm în lumina Revelaţiei. Nu cunosc vreun text sacru în care să apară cuvântul “obiectivitate”. Nu pot lua în serios superstiţiile lingvistice ale (post)modernităţii. Iar discernământul nostru trebuie să fie de natură apocaliptică: separând fără iluzii şi fără milă oile de capre. Nu putem fi concomitent de partea naziştilor şi a evreilor din lagăre, de partea israelienilor şi a palestinienilor ocupaţi. Iar a nu alege în astfel de circumstanţe nu înseamnă să fii “obiectiv”, ci, de fapt, de acord cu starea de fapt şi alături de cei puternici.

Lumea noastră nu-şi ascunde ura pentru filosofie şi dispreţul nătâng pentru logică. Obsesia “obiectivităţii” este simptomul ilogic al terţului inclus, aberaţia “credinţei” într-o a treia posibilitate acolo unde anticii şi medievalii afirmau fără putinţă de tăgadă că se aplică principiul terţului exclus: ori aşa, ori aşa, şi nicidecum altfel.

Femeie. O dată şi bine

În timpul celui de-al doilea măcel mondial, în casa Mariei a fost încartiruit un general german şi ordonanţa lui. Maria avea mai puţin de douăzeci de ani şi era frumoasă. Generalul H. s-a îndrăgostit de ea şi a cerut-o de soţie. Au avut în anii aceia doi copii, dar “întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste” (manualul de istorie, pagina 45) a întrerupt brutal viaţa cuplului: generalul H. a devenit prizonier şi a fost livrat Aliaţilor, în vreme ce Maria a rămas acasă cu doi copilaşi. Au urmat câţiva ani în care el a fost în lagăr, alături de alţi ofiţeri ai Wermachtului, în vreme ce ea se zbătea să supravieţuiască într-o ţară care-şi pierdea treptat reperele. Cu scârţâitul îngrozitor al Istoriei, între cei doi soţi aluneca uşor Cortina de Fier.

Nu se ştie cum, Maria a prins de veste că soţul ei a fost eliberat. Şi-a urcat copilaşii într-un cărucior, a luat cu sine câteva rufe pentru vreme rea şi, în primăvara lui 1948, a pornit-o pe jos spre omul ei. Două luni a durat traversarea pe jos a unei Europe răvăşite de război, şi nici cinzeci de ani mai târziu nu înţelege cum a putut face drumul acela, care a descălţat-o şi i-a însângerat tălpile, fără ca niciun fir de păr din capul ei să-i fie clintit de om sau fiară. În Germania, dragostea Mariei şi a generalului H. a mai rodit de alte nouă ori.

***

Când sovieticii au ocupat Basarabia, Ilie şi Maria au încărcat tot ce-au putut în carul cu boi, şi-a luat cei şapte copii, dintre care ultimul de ţâţă, şi au trecut Prutul înspre Regat. A lăsat pământuri şi acareturi, dar nu şi-au întors nici o clipă privirea în urmă. Le-a fost ruşine, le-a fost cu neputinţă să vadă pustiirea roşie ce sta să vină, transformarea bisericilor în grajduri şi siluirea sărbătorilor creştine. Le era mânie de stăpânirea care îi silea să părăsească mormintele părinţilor şi ale bunilor, dar fiecare e dator cu sufletul lui în Ceruri.

Ce-au lăsat, Ilie şi Maria n-au mai încropit niciodată în Moldova de dincoace. Au bejenit şi-au lucrat cu ziua, au îngropat şase copii din şapte, şi după ce cu chiu cu vai au aciuat un sat pe-o coastă de-ţi scoate sufletul, alături de alţi basarabeni strămutaţi, tot “venetici” le-a rămas numele. În 1948, când comuniştii au strâns cu mătura ultimele boabe de grâu din pod, luându-le chipurile “cotele”, au înhămat caii la faieton şi-au plecat în Ardeal, unde auziseră că mai e de mâncare.
Cum-necum, lui Ilie i-a intrat colţul sapei în burtă, de i se vedeau maţele printre degete. Era un mal de bărbat care urca fluierând cu sacul de grâu în pod când avea ce pune pe umăr, dar lovitura l-a frânt ca pe-un copac de la mijloc. Îşi bea amarul la crâşmă, şi i se împăienjeniseră ochii auzind pe unul că-i zice “venetic”. A dat cu pumnul, dar nici cestălalt n-a dormit.

Maria l-a ridicat din genunchi cum ar aburca o sarcină de lemne, l-a cumpănit bine pe umeri şi-a luat-o la pas mărunt şi iute spre linia trenului. Ştia că la Cluj sunt doctori mari care cos la o adică şi burţi, de-i fac omul ca nou, numai să ajungă la vreme la tren. O dată pe zi, când soarele stă să cadă la doi stânjeni spre asfinţit, trece în drumul lui negreşit. Şi-a proptit picioarele pe pământ între şine, de-au trebuit domnii să oprească trenul în câmp de răul nebunei aceleia, iar cei care i-au urcat bărbatul în compartiment şi-au ajutat-o să ajungă la spital n-au priceput în ruptul capului cum a putut muierea aceea măruntă şi slabă, cu venele ţâşnind să-i pleznească în jurul gâtului, să treacă dealul dinspre sat spre islaz cu un malac de om în cârcă.

***

Povestea primei Marii am auzit-o astăzi. Sângele celei de-a doua Marii este sângele bunicii mele, al mamei mele şi al meu.

Reflecţii despre toleranţă

Toleranta de care face mare caz modernitatea este in sine indiferenta la Adevar, cand nu e indolenta si nepasare pur si simplu. Adevarata toleranta este tot de tip religios, si presupune un dicernamant acut, care sa perceapa, dincolo de forma Celuilalt acelasi Adevar, unic, imuabil. Natura tolerantei reale nu este cea a indiferentei calâie la care suntem imbiati zi de zi, impinsi de la spate, ci este cea a unui angajament serios, nedespartit de anticiparea si asumarea finalitatii lui.

Unul din cazurile tipice de toleranta autentica este cel care exista actualmente in Iran, unde in plina teocratie islamica atat crestinii, cat si evreii si zoroastrienii isi pot exercita drepturile religioase. Bahaii insa nu, dar in afara unor interdictii formale oamenii nu sunt nici convertiti cu forta, nici dati afara din tara lor. Pentru ca intoleranta se manifesta la adresa unei false religii, nu la a oamenilor. E clar ca cei care au analizat aceasta pseudo-religie si au decis ca nu este decat o forma de heterodoxie au avut un sprijin metafizic serios, acelasi care a permis practicarea zoroastrismului, cu desavarsire ignorat la nivel literal in Coran.


Exista o dictatura moale in modernitate, care se manifesta la nivel lexical: termenul de "toleranta", este azi deturnat, falsificat, golit de sensul lui obiectiv si purtat ca o cizma pe doua fronturi, in directii care nu merita nici o... toleranta.

Cărţile despre dragoni şi balauri, sau ce ar trebui să ştii dacă ţi se întâmplă vreodată să te naşti pe Pământ

Înainte de toate ar trebui să ştii că dragonii şi balaurii nu sunt Tyranosaurus Rex (à propos, ce nume prost: Tiranul Rege, trebuie să fii om de neştiinţă ca să închipui aşa ceva!), şi nici alte niscai autobuze pe care le poţi vedea pe post de pokemoni în atlasele zoologice. Ba dimpotrivă, dragonii şi balaurii au exista aievea, şi continuă să existe până când lumea va mai catacdisi să fie.

Cumintele şi harnicul popor chinez, al cărui memorie consemnată scripturistic şi riguros organizată depăşeşte cu mult ceea ce euroamericanii numesc “Istorie”, ne-a lăsat o sumedenie de povestiri şi de aforisme despre dragoni. Într-un moment care ar putea coincide cu începutul Vârstei Sumbre, în Imperiul de Mijloc s-a produs o ruptură între tradiţia exoterică (ulterior cunoscută sub numele de confucianism) şi cea esoterică (numită o vreme taoism, înveşmântată mai târziu în formele buddhismului zen). O astfel de povestire foarte adevărată tocmai pentru că e neverosimilă, zice cum Kong-Zi, maestrul ceremoniilor Imperiului, s-ar fi întâlnit cu teribilul Lao Zi, autorul legendar al tratatului Tao Te King. Nu se ştie ce au discutat cei doi, nici măcar dacă au făcut mai mult decât să bea o ceşcuţă de ceai chinezesc, dar se spune că mai tânărul Kong-Zi ar fi exclamat la plecare pierdut: “Peştii înoată în apele mării, dar năvoadele îi pot prinde. Păsările zboară în înaltul cerului, dar săgeata le poate doborâ. Numai dragonul se ridică mai sus de nori, acolo unde nimeni şi nimic nu-l poate ajunge.”

Undeva în Cântecul Nibelungilor este consemnat episodul iniţiatic al luptei dintre Sigfried şi balaurul care păzeşte comoara piticilor. Sigfried izbuteşte să-l înfrângă, şi apoi se scaldă în sângele negru al fiarei, devenind invincibil, cu excepţia unui punct pe corp, acoperit din nebăgare de seamă de o frunză căzută dintr-un copac. Dar Sigfried nu înţelege că invulnerabilitatea lui e condiţionată tocmai de contrariul ei cuibărit pe umărul stâng, că ea nu poate fi totală, pentru că doar Dumnezeu este Cel Invincibil, şi nimeni altul. Iar această incapacitate de a-şi înţelege natura limitată în cele din urmă îl va pierde.

Fundamental, cărţile care cu adevărat merită citite sunt cele despre dragonul care se ridică dincolo de nori şi despre omorârea balaurului care păzeşte comoara piticilor. În viaţa mea am dat peste câteva, în jurul cărora mă învârt ca lupul în dosul stânei, şi dacă aş ceda tentaţiei să vorbesc despre fiecare dintre ele singurul lucru care ar sări cuiva în ochi este cât de puţine am priceput din ce-am citit. Iar dincolo de pudicitate omeneasca atunci când este vorba de puţina mea capacitate, mai este şi imperativul pedagogic formulat de rabinul Moise Maimonide, conform căruia nici celor înţelepţi nu trebuie să le fie explicate lucrurile în detaliu, ci doar trebuie să li se dea câteva puncte de pornire subtile, de la care cei aleşi vor parcurge singuri drumul...

Ghid de lectura la René Guénon

Cuprins:

(01) Prima clasificare: antumele si postumele
(02) Parcurs de lecturã sugerat

E bine de stiut cã opera lui René Guénon este extrem de unitarã ca expunere. Practic, nu se poate constata nici un “progres” de la primul articol pânã la ultima
dintre postume, si asta pentru cã autorul, situându-se de partea metafizicii imuabile, a asternut-o pe hârtie fãrã sã bâjbâie în vreun fel, fãrã sã fie mai matur
altfel decât la nivelul complexitãtii aplicatiilor abordate. Orice clasificare vom introduce în cadrul ei este mai mult sau mai putin factice, menitã sã usureze apropierea lectorului, deci fãrã vreo intentie tinând de o rigurozitate oarecare.


(01) Prima clasificare: antumele si postumele

Volumele antume au fost alcãtuite de Guénon însusi, în timp ce postumele sunt
îmbinãri de articole fãcute de editorii sãi. Unii exegeti sugereazã cã, dacã metafizicianul ar mai fi avut timp, aceste din urmã ar fi fost organizate altcumva. În ce mã priveste, cred cã schimbãrile ar fi fost putin semnificative. Aceastã primã clasificare respectã riguros cronologia aparitiei volumelor (ignorând din considerente tehnice pe cea a articolelor). În partea a doua, cea în care voi sugera
un posibil parcurs de lecturã (cât mai “ergonomic” cu putintã) voi adãuga câteva fraze explicative pentru fiecare volum în parte.

Asadar, antumele sunt (cu mentionarea tuturor editiilor franceze):

01. Introduction générale à l'étude des doctrines hindoues, Paris, Nouvelle Librairie Nationale, 1921. Paris, Rivière, 1932, 1939, 1952.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

02. Le théosophisme, histoire d'une pseudo-religion, Paris, Nouvelle Librairie nationale, 1921. Paris, Éd. Traditionnelles, 1925, 1928, 1930, 1965, 1969,
1973, 1975, 1978, 1982, 1986 (480 pp.), 1996.

03. L'erreur spirite, Paris, Rivière, 1923. Paris, Ed. Traditionnelles, 1930 (?), 1952, 1973, 1977, 1981, 1984 (406 pp.), 1991.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

04. Orient et Occident, Paris, Véga, 1924. París, Payot, 1930 (?), 1948, 1964. París, Trédaniel, 1993 (en facsimil).

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

05. L'Homme et son devenir selon le Vedânta, Paris, Bossard, 1925. París, Denoël & Seele, 1934. París, Éd. Traditionnelles, 1941, 1947 (Editie modificatã. Au fost eliminate capitolele XI si XXV, intitulate respectiv “Constitutia fiintei umane dupã budisti, si “Eliberarea conform jainismului), 1952, 1970 (?), 1974, 1978.

06. L'Esotérisme de Dante, Paris, Charles Bosse, 1925, 1939. París, Ed. Traditionnelles, 1949. Paris, Gallimard, 1957, 1974, 1997. Mai existã o editie din
1930, apãrutã la Didier & Richard în colectia "Les Cahiers du Portique".

07. La crise du monde moderne, Paris, Bossard, 1927. Paris, Gallimard, 1946, 1956, 1968, 1994.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

08. Le roi du monde, Paris, Charles Bosse, 1927 ("Les Cahiers du Portique"), 1939. París, Ed. Traditionnelles, 1950. Paris, Gallimard, 1957, 1983, 1995.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

09. Autorité spirituelle et pouvoir temporel, Paris, Vrin, 1929, 1930 (?). París, Véga, 1947, 1964. Paris, Guy Trédaniel & La Maisnie, 1984, 1994.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

10. Saint Bernard, Marsella, Publiroc, 1929. Paris, Éditions Traditionnelles, 1951, 1959, 1973, 1981, 1984, 1998.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

11. Le symbolisme de la croix, Paris, Véga, 1931, 1950. París, Gallimard, 1957, 1970. Paris, Guy Trédaniel & La Maisnie, 1983, 1984, 1996.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

12. Les états multiples de l'être, Paris, Véga, 1932, 1947, 1957. París, Guy Trédaniel & La Maisnie, 1998.

13. La métaphysique orientale, Paris, Chacornac - Editions Traditionnelles, 1939, 1945, 1951, 1970, 1973, 1976, 1979, 1985, 1993.

14. Le règne de la quantité et les signes des temps, Paris, Gallimard, 1945, 1946, 1950, 1970, 1972, 1986, 1994.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

15. Les principes du calcul infinitésimal, Paris, Gallimard, 1946, 1981, 1993, 1997 (150 pp.).

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

16. La Grande Triade, Nancy, La Table ronde, 1946. Paris, Gallimard, 1957, 1980, 1983, 1997.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

17. Aperçus sur l'initiation, Paris, Chacornac - Ed. Traditionnelles, 1946, 1953, 1964, 1970 (?), 1972 (?), 1975, 1980, 1983, 1992 (304 pp.), 1996.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

Operele postume elaborate plecând de la articolele publicate în timpul vietii:

18. Initiation et réalisation spirituelle, Paris, Chacornac - Ed. Traditionnelles, 1952, 1964, 1967, 1973, 1980, 1986, 1990 (280 pp.), cu o prefatã de J. Reyor, 1998.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

19. Aperçus sur l'ésotérisme chrétien, Paris, Chacornac - Ed. Traditionnelles, 1954, 1960 (?), 1971, 1973, 1983, 1993 (128 pp.), cu o prefatã de J. Reyor.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

20. Symboles fondamentaux de la science sacrée, Paris, Gallimard, cu o introducere semnatã de M. Vâlsan si douã anexe, 1962, 1970. Cu titlul « Symboles de la science sacrée » (si fãrã prologul si anexele lui M. Vâlsan), 1977, 1980, 1985, 1996.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

21. Etudes sur la franc-maçonnerie et le compagnonnage, vol. I, Paris, Ed. Traditionnelles, 1964, 1973 (?), 1977, 1983, 1985, 1991 (320 pp.).

22. Etudes sur la franc-maçonnerie et le compagnonnage, vol. II, Paris, Ed. Traditionnelles, 1964, 1973 (?), 1978, 1981 (?), 1984 (?), 1992 (320 pp.).

23. Etudes sur l'hindouisme, Paris, Ed. Traditionnelles, 1966, 1968, 1970, 1973, 1979, 1983, 1989 (288 pp.).

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

24. Aperçus sur l'ésotérisme islamique et le taoïsme, Paris, Gallimard, 1969, 1973, cu o introducere de R. Maridort, 1997.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

25. Formes traditionnelles et cycles cosmiques, Paris, Gallimard, 1970, 1980, 1989, cu o introducere de R. Maridort (178 pp.).

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

26. Comptes rendus, Paris, Ed. Traditionnelles, 1973, 1982, 1986 (240 pp.).

27. Mélanges, Paris, Gallimard, 1976, 1980, 1984, 1990, cu o introducere de R. Maridort (236 pp.), 1997.

28. Ecrits pour Regnabit, Milano, Archè, 1999.

La aceste 28 de titluri (dintre care 18 antume, scrise si organizate de René Guénon, si 10 postume, scrise de el dar organizate de editorii sãi) se adaugã o apocrifã, Notes de cours de philosophie (1917-1918), datând pare-se din perioada în care autorul a predat filosofia la un liceu. Ca toate apocrifele, este sursa unor diverse contestãri, asupra cãrora, în lipsa accesului direct la subiectul disputelor, nu ma pot pronunta.

Guénon a mai lãsat si o abundentã corespondentã, aflatã în custodia diverselor persoane, dar pe care nu a dorit s-o facã publicã si al cãrui studiu nu trebuie
încurajat.


(02) Parcurs de lecturã sugerat

Opera lui René Guénon a expus patru mari subiecte: doctrina metafizicã (dimensiunea intelectualã), principiile traditionale (dimensiunea universalitãtii), teoria simbolurilor si critica lumii moderne.

Cel mai usor de receptat pentru lectorul modern este, fireste, ultimul dintre aspecte. Cu asta ar trebuie începutã si lectura, nefiind nici o rusine în a începe
cu ceea ce e mai usor, cum nici ascensiunea nu începe cu escaladarea vârfurilor de piatrã, ci cu parcurgerea cãrãrilor molcome de la poalele muntelui. Volumele Orient et Occident, urmat imediat de La crise du monde moderne, mi se par cum nu se poate mai potrivite. Contin deja suficient de multe afirmatii nãucitoare pentru a putea spune cã lectorul va fi serios zgâltâit în obiceiurile sale mentale.

Lor li se poate adãuga prima parte a volumului Introduction générale à l'étude des doctrines hindoues, care are ca scop semnalarea celor mai multe erori metodologice ale orientalismului (si ale modernitãtii).

Pe o scarã a dificultãtii de la 1 la 10, as nota aceste prime trei lucrãri (Orient et Occident, La crise du monde moderne si Introduction générale à l'étude des doctrines hindoues) undeva pe la nota 3. Sunt asadar usor de citit, necesitând o concentrare medie din partea cititorului, care navigheazã din surprizã în surprizã, fãrã a fi solicitat peste mãsurã.

Pe aceeasi linie a mãturãrii gunoaielor modernitãtii se situeazã si Le théosophisme, histoire d'une pseudo-religion, precum si L'erreur spirite. Fiind volume foarte întinse (aprox. 450 de pagini fiecare), contin nenumãrate probleme teoretice, preocuparea principalã fiind nu atât eruditia legatã de teozofism si spiritism, cât întelegerea rãdãcinilor erorilor, precum si a prelungirilor din istoria recentã a ideilor. Cititorul se poate încãlzi cu un nivel ceva mai ridicat de lecturã (sã zicem 4-4,5), parcurgând niste lucrãri cu mult mai importante decât pot titlurile sã o spunã.

Sirul lecturilor se poate acum îndrepta spre ceea ce eu as numi nu doar Introduction générale à l'étude des doctrines hindoues, cãci acest volum, primul publicat, a fost chiar o Introducere în opera guénonianã. Se poate spune fãrã gres cã ceea ce Guénon a dorit sã fie rezultatul unui doctorat în orientalisticã, cu aplicatie pe metafizica hindusã, contine in nuce toate ideile ce vor fi dezvoltate mai târziu. În cazul în care prima parte nu a fost cititã deja, ea trebuie neapãrat cititã acum, în momentul în care se terminã partea dedicatã criticii lumii moderne, si poate începe oricare dintre celelalte trei (doctrina metafizicã, principiile traditionale si teoria simbolurilor).

Dacã ar fi sã aleg între cele trei mari teme rãmase, as alege fãrã îndoialã teoria simbolurilor. Si asta pentru cã simbolul este vehiculul predilect al pedagogiei metafizice si traditionale. Fiind suport pentru marile dezvoltãri de mai târziu, o aprofundare a întelegerii acestui mod de expresie este necesarã mai ales din cauza confuziei cu ceea ce Verlaine, Rimbaud, Mallarmé au numit “simbol”. Ajungând la Symboles fondamentaux de la science sacrée lectorul trebuie sã fie pregãtit pentru o lecturã dificilã (undeva pe la 7-8 pe scara de dificultate Iliescu), pe care nu trebuie sã ezite s-o reia mai târziu.

Foarte ample dezvoltãri ale simbolismului se gãsesc si în La Grande Triade, volum dedicat taoismului. Începe însã din acest volum studiul serios al principiilor traditionale (pe care, dat fiind nivelul de dificultate ceva mai îngãduitor, îl recomand înaintea metafizicii). Taoismul si islamul sunt prezente în Aperçus sur l'ésotérisme islamique et le taoïsme. Esoterismul crestin se regãseste în lucrãrile Aperçus sur l'ésotérisme chrétien, precum si in Etudes sur la franc-maçonnerie et le compagnonnage vol I, et II. Sunt toate trei lecturi pasionante, de nivel 5-6 (lectorul îsi poate trage sufletul dupã Symboles fondamentaux de la science sacrée). Pe aceeasi linie si cu acelasi efort se poate continua cu Etudes sur l'hindouisme.

Problemei traditionale a confluentei între politic si spiritual i-au fost dedicate volumele Autorité spirituelle et pouvoir temporel si Le roi du monde. Perspectiva este deja meta-religioasã, exemplele provin din toate traditiile, începe sã reiasã din ce în ce mai pregnant principiul unitãtii transcendente a religiilor. Saint Bernard este o aplicatie a celor douã volume. Si aceste lecturi sunt putin solicitante (5-6).

Formes traditionnelles et cycles cosmiques abordeazã una din problemele fundamentale care conditioneazã întelegerea traditionalismului: structura temporalitãtii.

Rãmâne ultima temã, cea a metafizicii, care precum se stie, e la mai grea decât matematica si carnea de porc. As împãrti-o, oricât de paradoxal va suna, în metafizica teoreticã si metafizica “practicã” (sau, cum spunea Matgioi, “realizarea metafizicã”). Desigur, teoria trebuie sã preceadã practica, asa cã, dupã un preambul reprezentat de La métaphysique orientale, trebuie luate în piept Le symbolisme de la croix, si Les états multiples de l'être. Lor li se adaugã L'Homme et son devenir selon le Vedânta, dacã, fireste, lectorul n-a cedat la cele douã volume de nota 10, atât din punctul de vedere al conceptiei cât si din cel al dificultãtii impuse celor dornici de exercitii abstracte (a propos, “abstract” nu înseamnã nici “fantezist”, nici “ireal”, cum guénonienii încercati trebuie sã stie deja!).

Aceste trei lucrãri constituie nucleul operei lui René Guénon, provenit, asa cum încep putin câte putin sã-mi dau seama, din exegeza textelor sacre. Metafizica va pãrea unor cititori curioasã pe alocuri, de neacceptat pe ici pe colo, dar nu-mi rãmâne decât sã zic si eu cã “simpla întelegere atrage dupã sine acceptarea ideilor sale, neputând face subiectul niciunei polemici”. Voi oferi un singur exemplu: ideea conform cãreia faptele nu au nici o semnificatie în sine, neputându-se clasifica
nici în fapte obligatoriu bune, nici în fapte obligatoriu rele. Altfel spus, fapta numitã îndeobste “rãzboi” nu este rea în sine (cum cred modernii), iar fapta numitã îndeobste “dragoste” nu este nici ea bunã în sine (cum suntem educati sã gândim). Contrariant, nu? La momentul în care am dat de ea nu-i stiam sursele. Ceva vreme mai târziu, aveam sã gãsesc în câteva versete coranice: “Shaitan a înfrumusetat faptele lor (ale necredinciosilor)”, asadar, stãpânul acestei lumi îsi întinde vãlul iluziei asupra faptelor, fãcându-i pe prietenii sãi (awliyya ash-shaitan) sã le vadã ca fiind bune. Un alt metafizician, Jean Baudrillard, semnala acelasi adevãr nãucitor: cea mai mare problemã a realitãtii este cã se preteazã tuturor interpretãrilor – tuturor înfrumusetãrilor, am spune noi.

Cumva pe aceeasi linie a metafizicii, dar cu trimitere clarã la critica lumii moderne, trebuie întreprinsã lectura Le règne de la quantité et les signes des
temps. Foarte multe mã leagã de acest volum, fiind chiar primul cu care am început cândva parcursul operei guénoniene. Nu mai are rost sã vorbim de dificultate în abordarea lecturii, cine a trecut de volumele metafizice nu va mai avea niciodatã probleme cu lumea ideile pure, impure sau false (îndrãznesc sã spun cã nu va mai agrea nici buletinele de stiri, moda, falsele valori – dar cum as putea încheia
lista?) În acest punct se încheie ceea ce am numit « metafizica teoreticã ». Ajuns aici, orice cititor se întreaba: « Avem o problema, cum procedãm? »

Rãspunsurile încep sã aparã odatã cu: L'Esotérisme de Dante, volum de exegezã la Divina comédia. În ciuda titlului, Aperçus sur l'initiation este cu mult mai mult decât o acumulare de puncte de vedere, fiind, împreunã cu Initiation et réalisation spirituelle suma de explicatii de care are nevoie un european care a realizat cã « initierea » este cu mult mai mult decât o figurã literarã de stil. Desigur, pretentiosii pot consulta direct Al-Futuhat al-Makkiyya, opera shaikh-ului Muhiyydin Ibn al-Arabî, care contine 20 de volume încã netraduse integral din arabã în nici o limbã de circulatie (normal, nu prezintã interes economico-politico-tehnico-stiintifico-bla-bla-bla).

Les principes du calcul infinitésimal este o aplicatie pe analiza matematicã a traseului initierii. Prin acest volum s-a vizat si exemplificarea a ceea ce ar fi trebuit sã fie matematica dacã nu s-ar fi îndepãrtat de adevãrurile metafizicii, restituindu-i-se dimensiunea traditionalã pierdutã în modernitate.

Las la latitudinea citirorului parcurgerea volumelor Comptes rendus, Mélanges si Ecrits pour Regnabit, continând în special în recenzii ale lui Guénon asupra unor lucrãri de istorie a religiilor. Pot fi folosite ca “pauze active” între volume mai solicitante.

Pragmatica sfinţeniei

Alo, eşti tu, domnul Monstruleanu, profesor doctor inginer academician. Pe uşa ta scrie Pârţuleasca, directoare de fabrici, uzine, membră virilă în comitete şi comiţii. Povesteşti despre tine de ţi se descheie toate încheieturile. Ai poze, multe poze, maldăre şi camioane de poze cu tine zâmbind, cu tine încruntându-te, cu tine numărând puricii tăi exclusivi şi neapăraţi, cu tine cufurindu-te organizat. Îţi construieşti într-o veselie frenetică imaginea. Fiecare gest pe care-l comiţi, fiecare fonem pe care-l vibrezi, fiecare mişcare de du-te-vino a urechilor tale răcneşte cu disperare: “Eu mi-s, priveşte şi minunează-te, lumeo, nu-i aşa că-s minunat!”

Eşti de fapt o curvă. Stai undeva într-un colţ al impersonalităţii tale şi te priveşti unduindu-şi şoldurile putrede de-a lungul trotuarului. Dacă cel puţin n-ai şti asta, ai mai avea o scuză, dacă cel puţin n-ai face eforturi să pari cât mai “natural”, dar asta e, totul e studiat, premeditat, fiecare efect e calculat dinainte.

Sfântul este cel care a renunţat să-şi mai construiască imaginea. Eliberat de nerozia grotescă a comunicării propriei persoane, sfântul respiră cu adevărat şi... este.

Sura Vacii

Michel Houellebecq, scriitorul care a izbutit să reducă literatura la posibilitatea unei insule, se ofuschează într-un număr din Lire apărut în 2001: “Religia cea mai cretină este totuşi islamul. Când citeşti Coranul eşti terminat, pur şi simplu terminat.” Apoi continuă particularizând elementar: “Cu Biblia e însă altceva, evreii cel puţin au un talent literar dat naibii.”

Sura Vacii (Al-Baqara) – lentă ruminaţie de versete sacre... “Noi credem în Dumnezeu, în ceea ce a pogorât asupra noastră, în ceea ce a pogorât asupra lui Abraham, Ismail, Isaac, Iacob, asupra triburilor, în ceea ce i-a fost dat lui Moise, lui Iisus, profeţilor, de la Domnul lor. Noi nu facem deosebire între ei, căci noi Lui îi suntem supuşi.” (Al-Imran, 84). A doua sură după Al-Fatiha (Deschizătoarea) leagă Coranul de profeţii biblici şi de cei necunoscuţi, mestecând molcom cele ce vin din negura timpului.

Nimic poetic, nimic frumos. Doar respiraţia caldă a unei ierbivore care-nvârteşte şiragul îmbucăturilor, asemenea unui derviş ce cheamă Numele lui Dumnezeu. Undeva, în ugerele de sub pântece, se adună şuvoiul laptelui.

Despre dreptul femeii de a dispune de corpul pe care nu-l are

În urmă cu câteva săptămâni parcă, un regizor român a luat niscai premiu pe la Cannes cu un film despre avort. Am scris atunci la cald un text prin intermediul căruia îi sfătuiam pe cei care se ambalaseră din cauza prezenţei româneşti pe Côte d’Azur să se mai relaxeze, festivităţile de acest gen având, pentru cei care n-au aflat încă, o încărcătură politică deloc neglijabilă. Şi m-am trezit cu o întrebare: dom’le, da' ai văzut filmul?

Nu. Nu l-am văzut. Nici de atunci încoace nu m-am executat. Şi totuşi, textul scris de mine era adecvat şi corect, continui să fiu convins. Şi asta pentru că nu m-a interesat dimensiunea artistică a operei lui Mungiu, ci cea ideatică. Iar ideea era aceea că dictatura nu permite cetăţenei să avorteze liber. Subînţelegând că da, democraţia şi libertatea permit avortul, vai ce grozav! Juriul de la Cannes a premiat, publicul a aplaudat şi uite aşa se construieşte gloria mundi.

Cei care cred ca am ceva mai bun decât să urmăresc timp de o oră şi jumătate spectacolul halucinant care se încheie cu aruncarea uno făt la tomberon sunt nişte simploizi. Asta ar însemna concomitent că trebuie să citesc toate volumele lui Proust ca să concluzionez că A la recherche du temps perdu este o mare mizerie (era să zic du temps perdu). Sau ar trebui să citesc toată creaţia lui Gide ca să tranşez acelaşi lucru şi despre el. Nu. Este suficient, arhisuficient să înţeleg de ce căutarea senzaţiilor subiective şi ideea gestului pur, gratuit, sunt două subproducţii "intelectuale" jenante şi ignobile. O anecdotă spune că un editor a primit reproşurile unui scriitor care-l acuza că nu i-ar fi citit manuscrisul pe care-l trimisese spre publicare. Pe ce cunoşti, întreabă editorul? Am lipit paginile optsprezece, nouăsprezece şi douăzeci, iar la întoarcerea textului acestea continuau să fie lipite. Dragă, a fost replica editorului, eu ca să mă conving că un ou este stricat nu am nevoie să-l mănânc până la ultima lingură. Filmul lui Mungiu, ca şi multe dintre creaţiile romaneşti ale secolului XX, este un ou împuţit. Şi pentru sentinţa asta ajunge ideea de la baza lui aşa cum decurge ea din lectura unor cronici laudative, nu e nevoie de vizionare.

Recent, undeva pe un forum s-a stârnit o dezbatere aprinsă în jurul acestei pelicule. Rapid inflamată şi compromisă de gesturi de-a dreptul disperate de construire a propriei imagini (cutare zice de exemplu că ştie patru limbi străine, ba altul că opt, cutărică zice că nevastă-sa îi doctor în filozofie, ş.a.m.d) contracarate de ironii şi persiflări din partea celor care nu se pot lăuda cu mai mult de patru clase temeinic parcurse. Asta e partea amuzantă a unei discuţii pe internet cu oameni care dispun de un bagaj de timp pletoric dar stăpânesc prea puţin pragmatica acestui tip de comunicare. Totuşi, revine adesea un argument pro-Mungiu (sau pro-avort, mă rog, cam acelaşi lucru): femeia are dreptul să decidă singură în privinţa corpului ei. Asupra lui merită adăstat preţ de câteva paragrafe, dar nu mai mult.

Oricât ne-am obişnuit, şi oricât de vehement ar caracteriza-o Constituţia (a noastră sau a altora), ideea de proprietate nu este foarte nouă pentru Om. Probabil că a început, într-o formă edulcorată, odată cu sedentarizarea păstorilor şi a vânătorilor. Adam şi Eva n-au avut proprietatea Raiului, ci doar uzufructul lui. Epopeile hinduse vorbesc despre un popor migrator, care vine din Hiperboreea şi se stabileşte în actuala Peninsulă Indiană. Nicăieri pe traseu nu se arogă stăpânirea vreunui colţ de pământ, iar acolo unde se aşează în sfârşit, proprietatea pământului este colectivă, transmisibilă din generaţie în generaţie şi imposibil de înstrăinat în cadrul unei înţelegeri comerciale.

Manualele de istorie ne-au învăţat că în Evul Mediu ţăranii erau legaţi de moşie. Ce omit manualele este că şi nobilii erau legaţi de moşiei. Pământul nu putea fi nici cumpărat, nici vândut, nici părăsit în numele unei “vieţi mai bune”. Nu pământul era al oamenilor, ci oamenii erau ai pământului. Satul şi vatra erau lumea, patria. În secolele XVII-XVIII pentru prima oară pământul începe să se vândă, adică să fie schimbat pe nişte hârtii. Ideea că ceva stabil şi cvasi-imuabil ar putea fi dat în schimbul unei convenţii valorice i-a şocat enorm pe oamenii acelor vremuri. Timpurile începeau să se lichefieze, erau primele note ale sarabandei capitalului.

Azi, pandantul acelei mutaţii în domeniul mentalităţii este extinderea proprietăţii asupra corpului. Comercializarea propriilor organe, avortul şi eutanasia se bazează toate pe aceeaşi premiză: cea a dispariţiei lui “a fi” în favoarea lui “a avea”. Sunt sigur că, ajunşi în acest punct, atât ateul cât şi credinciosul sunt de acord cu diagnosticul meu. Numai că unul îl va accepta ca pe o evidenţă, în vreme ce al doilea îl va respinge, împreună cu implicaţiile pe care le conţine.

Îmi amintesc că la o clasă de biologie din liceu, profesoara ne-a spus, cu tonul cel mai natural din lume, că deşi există nenumărate teorii care să explice viaţa, totuşi o explicaţie fără rest a viului, împreună cu un experiment care să conducă la apariţia vieţii din nimic nu există. A fost probabil prima şi ultima oară la vremea aceea când am luat cunoştinţă cu îndoiala epistemologică a postmodernităţii. La ce slujeşte un manual de biologie dacă primul şi cel mai important obiect de studiu al său ne este inaccesibil? Putem clasa, adnota, înregistra, putem să ne pierdem într-o indefinitate de detalii, dar lucrul cel mai important şi cel mai preţios rămâne un mister: viaţa.

Ei bine, ateul tranşează misterul înlocuind “a fi” cu “a avea”: nu contează ceea ce este viaţa, ceea ce este sigur este că o am. Reducând misterul la dimensiunea lui cea mai accesibilă, “dispare” şi monstruozitatea deciziilor de tipul eutanasiei (care devine un simplu "a nu mai avea viaţa") şi a avortului ("a nu permite cuiva să aibă viaţă"). Circumscrisă lui “a fi”, viaţa capătă sens prin moarte, redusă la “a avea”, viaţa e o marfă ca oricare alta, a cărei penurie nu e mai semnificativă ca un depozit gol.

Însă credinciosul nu se va împăca auzind că proprietatea înlocuieşte fiinţarea. Şi asta pentru că aceasta i se va părea o monstruozitate, o uzurpare, o catastrofă. Ceea ce este îşi trage validitatea de la Cel ce Este, în vreme ce ceea ce am ţine de manifestare şi de iluziile ei. Altfel spus, portmoneul nu are dimensiune ontologică. Din cel mai înalt unghi posibil, oamenii nu posedă nimic, nici măcar rodul mâinilor lor. Pericopa evanghelică a bogatului care, văzându-se cu hambarele pline, se îndeamnă pe sine spre petreceri, ni-l arată pe acesta murind în aceeaşi noapte (Luca 12, 16-20). Credinciosul ştie deci că înlocuirea lui “a fi” cu “a avea” e o escrocherie.

Ce mai rămâne în cele din urmă de pretentia femeii de a dispune de propriul său corp? Cam cât din planul bogatului de a se bucura de bogăţia sa...

The American Dream

Există în chiar şi în newspeak o ironie imposibil de evitat. Un avertisment pentru cei care nu sunt dispuşi să se îmbete cu apă rece. Visul american: trebuie să adormi, să abdici de la realitate, ca să-l ai. Te trezeşti, dacă vreodată!, inevitabil cu mâna goală. Principala trăsătură a visului american este paralelismul lui cu Realitatea.

În America religia a devenit un efect special: reprezentările Christului făcute de mormoni seamănă cu Björn Borg. Teologia telepastorilor neoprotestanţi este negarea funcţiei intelectuale în favoarea unei nevroze pseudo-mistice. Singurul miracol american este cel al obscenităţii: disponibilitate totală, transparenţă a tuturor funcţiilor.

Marshall McLuhan: “Europenii se întorc acasă pentru a-şi regăsi viaţa privată şi ies pentru a fi în comunitate. Pentru americani este pe dos. Ei ies pentru a sta în privat şi sunt în comunitate de-abia întorşi în casă. Într-un cămin american uşile sunt deschise, copiii îi conduc pe toţi, îndeosebi pe tata, care nu e altceva decât o bonă deghizată. Rezultatul e că automobilul este elementul privat cel mai privilegiat al vieţii americane.”

Americanii au inventat o societate în epură, spectrală, asemeni tridimensionalităţilor pe care Picasso le-a expus în picturile lui bidimensionale. Acolo unde dispare misterul, acolo unde nu există nici o limitare spaţiul este invadat de tristeţea nesaţului. Undeva Baudrillard spune: “În America, locul care are cele mai multe în comun cu realitatea este Disneyland.”

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos (pornind de la Cronici...)

Zice Edmund în acelaşi volum (al treilea sau al patrulea, aşa cum am stabilit): “And no chance for dinner.” Patru fraţi pe o câmpie plină de zăpadă, aruncaţi dintr-o lume în alta (dar nu mai diferit ca de la Vaslui la Constanţa), care trebuie să salveze lumea (mă rog, Narnia, nu America). Şi nici un pacheţel pentru pauza mare. Tuturor le este foame, numai Edmund însă verbalizează nemulţumirea.

Întrebarea care se pune este: trebuie să-ţi iei un sandwich în geantă dacă îţi propui să salvezi lumea? Să încercăm să răspundem reîncărcând o poveste. Cică într-un sat din lumea asta largă s-a născut un ficior numit Făt-Frumos. Prezenta toate caracteristicile genului: păr de aur, soarele pe piept şi luna în spate, luceferi pe umeri şi viteză exponenţială de creştere. Asseturile părinţilor erau cam slăbuţe: joburi ca-n tranziţie, wellfare ca-n America şi economii ca-n New Orleans înainte şi după Katrina. Nu-i vorbă, Făt-Frumos compensa din plin toate aceste neajunsuri muncind ca un workaholic în trei firme concomitent şi freelancer în timpul nopţii, dar dacă administraţia şi-a propus să rămâi calic ca să devii voluntar în armată fii sigur că nu scapi. Aşa că Făt-Frumos s-a decis să plece în lumea largă să-şi caute norocul.

Ajunşi în acest moment crucial, în care un personaj drag decide să forţeze porţile destinului, întrebarea ajutătoare este: îşi va condiţiona Făt-Frumos tripul de prezenţa unui bilet aller-retour cu terminus Chance, o asigurare de sănătate pe perioada voiajului şi nişte vaucere de cazare? Adică, mai pe scurt, îşi va umple bocceluţa cu sandwich-uri sau nu? Tot n-aţi înţeles?

Să figurăm atunci grafic natura problemei. Să presupunem că trebuie să desenăm existenţa noastră personală. Suntem tentaţi s-o figurăm sub forma unui cerc. Însă nu este foarte înţelept, pentru că cercul este o figură închisă, autosuficientă. Cercul este imaginea predictibilităţii şi a controlului total. Visul existenţei “rotunde” este unul modern, pentru că perfecţiunea pe care şi-o asumă este imposibilă. Dacă am fi cu adevărat nişte cercuri nimic neprevăzut nu ni s-ar putea întâmpla. Or, în realitate, fie că vrem sau nu niciodată nu putem controla totul nici măcar în ceea ce priveşte viaţa noastră proprie, oricând ne lovesc surprizele.

Pentru cei dinaintea noastră ceea ce spun eu aici era evidenţa însăşi, pentru moderni este ceva neplăcut şi inacceptabil. Şi asta pentru că obsesia controlului este printre trăsăturile cele mai pregnante şi cele mai nocive ale modernităţii. Strămoşii ştiau că cercul nu poate fi închis, şi nici măcar nu încercau asta. Ei tolerau o anume cantitate de rău şi de nefericire ca semn al deschiderii lor spre imponderabil, şi respingeau ca pe o nebunie dorinţa de a construi inginereşte o lume “bună” sau “fericită”. Făt-Frumos pleacă întotdeauna la drum fără asigurare medicală, fără vaucere şi fără bilet dus-întors. Şi asta pentru că ar fi un nonsens să cauţi imponderabilul închizând cercul, nelăsându-i acestuia nici o posibilitate să se manifeste. Mark Twain, în romanul Un yakeu la Curtea regelui Arthur, imaginând un american care face o călătorie în timp din secolul XIX în secolul VI, ajunge la concluzia că moartea cavaleriei rătăcitoare a Mesei Rotunde s-a produs prin obligarea acestora să plece în căutarea norocului cu pacheţelul pus bine în coif.

S-ar crede că dacă prevezi totul când porneşti în căutarea norocului, te aşteaptă un drum lin şi confortabil, fără bătăi de cap. Lucrul acesta ar fi deplin valabil dacă realmente existenţa noastră ar putea fi figurată sub forma unui cerc închis. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa: nu trăim cercuri ci spirale, sau cercuri deschise, pentru că nu trecem niciodată de două ori prin acelaşi punct. Orice încercare de a închide cercul existenţei prin previziune excesivă şi tentatia de a controla totul conduce iremediabil la o catastrofă. Din cauza asta nu trebuie să porneşti în căutarea Norocului altfel decât cu mâinile în buzunar şi fluierând nepăsător, din aceeaşi cauză nu poţi salva lumea decât dacă nu există înainte de prânz nici o şansă să mănânci la prânz...

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre Răul Dumnezeu

Despre incertitudinile elective

Despre lucruri ce nu se văd

Despre incertitudinile elective (toujours Cronicile Narniei)

Edmund zice undeva prin al treilea (al patrulea?) volum al Cronicilor: "It if comes to that, which is the right side? How do we know that the Fauns are in the right and the Queen (yes, I know we've been told she's a witch) is in the wrong? We don't really know anything about either."

Pentru cei care n-au avut vreme să citească, intrarea lui Edmund în Narnia se face sub imperiul Vrăjitoarei Albe şi al farmecelor ei. Edmund este, înainte de a-l întâlni pe Aslan, un trădător. Şi înainte de a se ralia făţiş operei distrugătoare a Vrăjitoarei, înainte de a alege în mod vizibil, el încearcă să strecoare în inimile fraţilor săi îndoiala: “Care este tabăra bună? De unde ştim că unii au dreptate şi alţii nu? În realitate nu ştim nimic despre nimic.” Parc-am mai auzit noi asta undeva... în fiecare zi de când ne-am născut.

Într-o discuţie avută cu un edmund oarecare dintre milioanele de edmunzi aflaţi la îndemâna fiecăruia dintre noi, care mă blama prieteneşte pentru îndârjirea pe care o am în cele mai multe lucruri pe care le spun, i-am zis că mă întemeiez pe textele sacre ale lumii şi pe exegeza lor ortodoxă, iar fundamentul acesta este atât de solid încât discernământul care decurge din el taie precum o sabie. Da? mi-a zis Edmund. De unde ştii? De unde ştii că între versetele Coranului unele nu sunt de la diavol? De unde ştii că Biblia nu are şi ea partea ei demonică? Cine-ţi garantează că totul e de inspiraţie divină? Edmundul meu juca, fără să vrea neapărat, un rol prea mare pentru el: rolul ispititorului. Or, ceea ce nu sesiza era că pentru asta se folosea, la rândul lui, de textele sacre despre vrăjmaş...

De la ispitirea lui Adam şi până acum s-a produs un clivaj intelectual remarcabil. Gustaţi din pomul oprit şi veţi fi asemenea lui Dumnezeu, cunoscând Binele şi Răul, îi spune şarpele în Paradis. O promisiune fermă ca un slogan formulat de Club Med. Demonul postmodern cu aere cărturăreşti ar zice: “Nu poţi fi niciodată sigur, poate că nu era o interdicţie ci o invitaţie metaforică, există nenumărate nuanţe între un pom şi celălalt, în orice caz experienţa merită făcută fie şi de dragul experienţei.” Sună cunoscut nu?

În realitate, ceea ce nu sesizează avocaţii nuanţelor de gri este că pentru existenţa acestora Albul şi Negrul ca extreme reale, tangibile, nu pot fi excluse din plaja acromatică. Altfel spus, zece moduri de a spune “poate” nu exclud nici “da”-ul, nici “nu”-ul răspicat. În câmpul imediat este posibil şi imperios să facem diferenţa dintre Adevăr şi Minciună. Edmund se înşeală. Nu neapărat volitiv, cel mai adesea e doar un stupid bleg care verbalizează panicat de propria-i tâmpenie pe care o intuieşte. Putem şti cine are dreptate, putem să măsurăm amploarea minciunii! Dacă Edmund ar vrea, ar avea acces la instrumentele intelectuale cu care să evalueze el însuşi. Dar Edmund a inventat o jucărie cu care se dă până oboseşte şi adoarme: discursul incertitudinii. Nu putem şti exact cum au avut lucrurile... trebuie să fim obiectivi... există dreptate de ambele părţi... să demitizăm aceste aspecte... ş.a.m.d. Nu lipsesc termeni precum “metodă”, “rigoare”, “obiectivitate”, al căror rol este pur incantatoriu, repetiţia lor obsesivă izbutind să creeze iluzia autorităţii. Dar în realitate Edmund e un rătăcit. Iar intuiţia pe care a avut-o iniţial a fost anihilată prin plombarea cu un şir zgomotos de cuvinte.

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre Răul Dumnezeu

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos

Despre lucruri ce nu se văd

Galantarul cu religii

- Daţi-mi vă rog şi mie bucata aia de hinduism, nu, nu aia în sanscrită că nu pot digera, cea în traducere şi cu note de subsol mai puţine. Vă rog şi nişte islam, dar din cel neviolent dacă este... aşa... şi nişte creştinism de toţi banii, cât a mai rămas. Aveţi şi un ambalaj? Că nu pot să mă plimb aşa pe drum, să nu fac cuiva pofta!

Cum vi se pare fraza de mai sus? Absurdă? Halucinantă? Vai, dar se poate? Este doar singura modalitate în care ar putea funcţiona, dacă ar, “libertatea” religioasă. Fiecare servindu-se după gust, după posibilităţi... Am întâlnit într-o zi un “intelectual” care spunea că detestă toate religiile, dar are simpatii pentru buddhism. Azi i-am regăsit numele în lista unei asociaţii extrem de zgomotoase, remarcată dar nu şi remarcabilă prin iniţiativele ei împotriva icoanelor din şcolile româneşti. Cât cântărea “simpatia pentru buddhism” a ipochimenului? Cât pofta cuiva care se uită într-un galantar şi nu cumpără, fie că n-are bani, fie că ţine la siluetă.

Sunt, dacă mai trebuia spus, împotriva “libertăţii” religioase. Din aceeaşi aversiune pe care o am pentru pokemoni, fiinţele acelea care populau într-o vreme ecranele televizoarelor. Religia este o chestie eminamente practică, departe de visăraia “idealurilor” imposibil de atins. Sunt şi eu deci un om practic, învăţat să preţuiască mai mult un câine viu decât un leu dintr-o poză. Ideea că un om ar deveni liber din punct de vedere religios este un pokemon, foarte zglobie şi drăgălaşă dar irealizabilă. Religiile corespund unor paradigme mentale constrângătoare, care nu se schimbă precum rochiile, pentru că sunt la fel de ataşate indivizilor ca un pansament dedesubtul căruia a curs sânge. Nu poţi fi luni creştin, marţi musulman, miercuri evreu... poţi încerca, sigur, la fel cum poţi încerca să faci acasă acrobaţiile de la circ...

Ne place sau nu, religiile ţin de o dictatură intelectuală cvasi-inevitabilă. Singurele opţiuni care rămân individului sunt cele ale intensităţii vs. aparenţă (creştin deplin sau creştin “sociologic”), ipoteza schimbării cu totul a matricii mentale fiind aproape inutil de luat în calcul. Nu există libertate religioasă, nu pe măsura liberului arbitru, cele două noţiuni nefiind decât vag înrudite. Iar cel care decide să-şi asume ateismul nu iese de sub povara responsabilităţii, ci schimbă religia pe simulacrul ei (să nu uităm că Mircea Eliade plănuia să continue Istoria ideilor şi a credinţelor religioase cu un al patrulea volum, cel al ideologiilor totalitare ale secolului XX, în fapt religii laice ale paradisului terestru).