Despre lucruri ce nu se văd, în Cronicile Narniei

În vol. IV al Cronicilor, capitolul IX: “Lucy says: “Wouldn't it be dreadful if some day, in our own world, at home, men started going wild inside, like the animals here, and still looked like men, so that you'd never know which were which?"

Trebuie să fii extrem de ironic, dar concomitent deloc caustic, ca să formulezi undeva aşa cum face Lewis aici. Citeşti şi te minunezi, te împiedici şi te răstorni cu tot Carul Mare de-o buturugă aruncată parcă neglijet de un personaj... Dar bine, îţi vine să strigi, dar oamenii SUNT DEJA sălbatici pe dinăuntru, asemeni animalelor, şi şi-au păstrat cumva din inerţie aspectul convenţional omenesc, încât nu ştii prea uşor cine-i coţofana, cine-i lupul, unde-i hiena, de unde te încolţeşte bovanul... Nu o potenţialitate improbabilă, ci UN ACT în deplină desfăşurare este evocat de Lucy.

În cele din urmă, beţia intelectuală începută în renaştere şi continuată cu umanismul s-a împlinit. Rupt de Dumnezeu, omul se înfrăţeşte cu tot ce mişcă, râul, ramul, porcul şi viermele. Tragedia noastră este aceea că dacă vrem să fim noi înşine, trebuie să începem prin a fi mult mai mult decât atât. Iar dacă, pradă unui stupid “realism”, ne limităm la a fi doar noi înşine, sfârşim prin a fi mult mai puţin...

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre Răul Dumnezeu

Despre incertitudinile elective

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos

The Terrorism is Back

L-am cunoscut pe M. în urmă cu vreo trei ani. Avea, la momentul acela, vreo douăzeci şi şapte de ani, o afacere care mergea, nu aş spune de succes, dar mergea, cu angajaţi, cu camere video conform normelor europene, cu revolver la şold ca orice patron care duce sute de milioane în sacoşe de 1 leu, mă rog, viaţa unui om care face parale. Am uitat să spun că M. nu este român, ci turc, stabilit în ţara noastră şi căsătorit cu o româncă, cu care are o fetiţă... spuneţi voi ce adjectiv de pluş ştiţi şi ăla e bun, pentru că fetiţa lor este exact cum v-o imaginaţi voi.

Într-o zi M. a fost chemat la poliţie, “în legătură cu actele copilului”. Acolo a fost arestat, i s-au pus cătuşele la mâini, i s-a confiscat pistolul şi vreo o sută de milioane pe care le avea la el, după care a fost făcut pachet într-o dubă şi trimis la Bucureşti. Nu i s-a permis să dea telefon, soţia a aflat abia câteva ore mai târziu, împreună cu explicaţiile unui poliţai: “Cucoană, n-ai văzut câţi bani avea la el?” Dom’le, soţul meu duce şi un miliard la el, e bijutier, e normal. “Da, adaugă deloc convins omul legii, dar pistol, la ce-i trebuie lui pistol?” Dacă tu ai merge cu un milioard la tine, nu ar fi normal să ai pistol? Cu acte în regulă, legal... “Sigur a făcut el ceva, nu-l legau degeaba.” O să spuneţi că ficţionalizez, dar acest sigur a făcut el ceva a fost singura explicaţie pe care a primit-o de la reprezentanţii Statului român timp de luni şi luni de zile.

A zburat cu avionul de la Cluj la Bucureşti, şi cu greu a izbutit să-şi întâlnească soţul la aeroport. I se adusese la cunoştinţă că în urma unor acuzaţii extrem de grave, primise interdicţia de a reveni pe teritoriul României pentru următorii 15 ani. Maximum. Care acuzaţii? Nu avea voie să ştie, era secret. Dosarul lui era şi el secret. În urmă şi-a angajat avocaţi, dar aceştia nu au avut voie să consulte dosarul. Trebuiau să-l apere neştiind de ce este acuzat. Terorism. Ideea se impune. Nu, nu terorismul unui cetăţean turc care-şi trăia liniştit pe teritoriul României, întors de două săptămâni din pelerinajul de la Mekka, ci terorismul unui aparat de stat care nu considera că datorează o minimă politeţe unui om care plătise impozite ca oricare dintre noi. Trei gorile l-au condus pe M. la aeroport. Nu i-au dat voie să-şi îmbrăţişeze soţia, gestul putea fi periculos pentru siguranţa naţională, aşa că nu au riscat. Când aceasta le-a strigat, bocind, să se uite la ei, că-s fiecare cât uşa, gorilele au mimat puţină bunăvoinţă, dar n-au nimerit niciunul locul unde trebuia să se uite, aşa că indezirabilul a urcat în avion fără să-şi fi atins consoarta. Statul român, prin intermediul reprezentanţilor săi, îi pusese în vedere să-şi cumpere el însuşi bilet, altfel îşi pierdea şi dreptul de a se întoarce în România la proces.

Am să recapitulez faptele de până acum, pentru cei care vizualizează mai greu. Un turc stabilit în România, cu acte de rezidenţă în regulă, este chemat la poliţie sub un motiv futil, iar acolo i se pun cătuşele. Nu are voie să vadă un avocat, nu poate da un telefon. Cei de acasă se impacientează atunci când nu mai pot să-l contacteze pe celular, ştiind că tăcerea lui nu se poate justifica prin nimic. Poliţia nu poate da nicio explicaţie, nu mai mult decât pot nişte ţaţe cu mâna dusă ruşinos la gură. Este urcat în avion cu cătuşele la mâini, după ce i se pune în vedere că dreptul de a reveni la un proces poate fi pierdut dacă nu-şi plăteşte singur biletul. În lunile ce vor urma, cei din România se vor izbi de refuzul autorităţilor române de a le permite accesul la dosar. Terorism. În urmă, afacerea s-a gripat pur şi simplu, cu stocuri de marfă nevândute, cu parteneri care au refuzat să-şi mai onoreze datoriile, nu mici. Faliment provocat de reprezentanţii statului. Reprezentanţii Camerei de Comerţ a Turciei în România au înaintat o plângere, cerând explicaţii pentru cele suferite de conaţionalul lor. Au fost ignoraţi.

Probabil că vă aşteptaţi să vă povestesc o tragedie, sau despre cum poate mecanismul Puterii să macine destinele unor oameni. Nu. Poate altădată. Mai bine niciodată. După o perioadă de suferinţă, e adevărat, M. şi-a redeschis afacerea la Debreţin, în Ungaria, la câţiva kilometri de graniţa română. Acolo preţurile de desfacere erau chiar mai bune decât în România, iar ceea ce a pierdut închizând aici a recuperat dincolo. Vorbea suficient de bine ungureşte ca să nu aibă nevoie de mari eforturi de adaptare. Soţia lui a trecut în fiecare sfârşit de săptămână graniţa împreună cu fetiţa. Vorbea şi ea ungureşte, ca mulţi dintre românii din Ardeal, aşa că după o vreme s-a mutat în Debreţin.

Toate astea până mai ieri, când am aflat de la un prieten comun, turc şi el, că M. s-a întors la Cluj. Se ţinuse de cuvânt: dăduse în judecată Statul român la Curtea de la Haga pentru mascarada căreia îi căzuse victimă, şi câştigase procesul. Se anulase interdicţia de revenire pe teritoriul României, şi bănuiesc că “misterul” dosarului se lămurise acolo unde vrăjelile cu secretomania n-au mai ţinut. Mă bucur. Şi abia aştept să dau de el. Mai am o curiozitate, pe care până la urmă am să mi-o satisfac: vreau să ştiu cât a cerut despăgubiri omul care a fost nevoit să-şi ia un bilet dus simplu până în Ankara, din moftul unui funcţionar care a avut nevoie de activitate. Cred că este o sumă cu vreo cinci zerouri. Cine a zis că terorismul nu este o activitate scumpă în România?

René Guénon şi Mircea Eliade, sau ce se pierde atunci când se câştigă ceva

Într-un roman cu nume stupid (Trois sucettes à la menthe), Robert Sabatier surprinde o situaţie pe care am trăit-o, la un moment dat, fiecare dintre noi: ce vreau să mă fac când am să fiu mare? Micuţul Olivier Chateauneuf, după decesul părinţilor, este înfiat de unchiul Henri. Ce vrei să fii când ai să fii mare?, îl întreabă adultul. Totul, spune cel ce se visează cântăreţ de operă, marinar, pilot de curse, boxeur, campion de tenis, medic, explorator, cavaler, actor...

“În timpul unei lungi părţi a vieţii, îţi zici: Când am să fiu mare, voi face... sau: Mai târziu, voi deveni..., şi apoi, într-o dimineaţă, în timp ce-ţi tunzi barba, te priveşti în oglindă şi apare o evidenţă dictată de trecerea timpului: Când voi fi mare..., dar acum sunt mare, şi sunt negustor de hârtie, nu sunt nici actor, nici cântăreţ, nici dramaturg... Şi, dacă totul merge bine pentru tine, alţii afirmă: “Este un om realizat!”, în vreme ce tu n-ai realizat decât ceva, exact lucrul care te interesa cel mai puţin, şi le-ai ratat pe toate celelalte.”

Dacă cineva m-ar întreba care este exact momentul când se maturizează un om, aş spune fără greş că e clipa când decide să nu facă ceva anume, dar ceva ce poate face. Când întoarce spatele unei perspective perfect fezabile. Adolescenţa şi prima parte a tinereţii sunt momente ale opţiunilor. Maturitatea şi bătrâneţea e al florilor şi al roadelor. Devii adult atunci când decizi să nu mai începi ceva de la zero, eşti încă tânăr câtă vreme poţi da cu piciorul la ceva important, şi să râzi senin după aceea. Nebunia poate fi altfel: am cunoscut un tip care a aruncat peste bord în câţiva ani trei lucruri importante: o carieră universitară, o carieră în radio şi o carieră în afaceri. Pe fiecare le-a avut într-un mod care friza superlativul: ca student colaborase cu consultantul ştiinţific al facultăţii la elaborarea unui dicţionar, ca ziarist îi luase directorului de la BBC un interviu, ca om de afaceri pornise de la zero şi ajunsese departe. La vreo treizeci de ani s-a trezit fără nimic, dar cu dorinţa de a nu mai renunţa la ceea ce avea să câştige. Devenise, fără să ştie, adult...

Nu m-am putut împiedica să mă gândesc la aceste lucruri atunci când am decis, în sfârşit, scrierea unui text despre Guénon şi Eliade, a cărui idee s-a născut prin decembrie, în cursul unor discuţii cu nenea Ştefan şi cu nenea Insurgiam. Nu le ascundeam dispreţul pe care-l am pentru ultimul, şi nu e un secret admiraţia pe care o nutresc pentru primul. Motivele sunt, cu prisosinţă, întemeiate. Până la un punct amândoi au un destin similar: aviditate intelectuală şi putere de studiu, atracţie pentru sacru şi îndeobşte pentru India. Anii căutărilor nu-i pot prea uşor deosebi. Până într-un punct, când fiecare decid. Negustor de hârtie vs. ceea ce doresc realmente.

Pentru René Guénon, momentul este teza de doctorat pe care i-o propune lui Simon Lévi, de la Collège de France. Acesta din urmă i-o returnează, refuzând pur şi simplu s-o comenteze. Sub numele de Introducere generala la studiul doctrinelor hinduse, ea va fi mai târziu publicată, şi conţine in nuce toate tezele guénoniene, pe care acesta le va dezvolta de-a lungul întregii sale opere. Un caz singular, după ştirea mea, de autor care să-şi enunţe sub o formă sintetică întreaga contribuţie intelectuală pe care o va lărgi mai târziu. Refuzând compromisul şi echilibristica universitară, Guénon a ales. A ales să-şi ducă viaţa departe de universităţile europene, într-o marginalitate care s-a dovedit, paradoxal, fecundă celor ce aveau să-l citească mai târziu. Nu a existat un profesor doctor docent Guénon, autor de conferinţe şi comunicări ştiinţifice, dar a existat ceea ce se poate numi cel mai mare eveniment intelectual european al secolului XX, atât de mare încât nebunia modernă a făcut eforturi susţinute să-l ignore, şi atunci când n-a mai putut asta să-l interpreteze idiot. Mă gândesc îndeosebi la cazul Dimineţii magicienilor, una din cele mai proaste şi mai bune cărţi care mi-a fost dat să citesc vreodată, în care Jacques Bergier şi Louis Pawels lasă să li se prelingă din vârful stiloului afirmaţia demenţială: “Nazismul este guénonism plus tancuri”. Şi asta în condiţiile în care anti-modernul Guénon afirmase în anii ’30, când cancelariile europene se lingeau pe bot cu Hitler, că nazismul, deşi anti-modern, va face mai mult rău decât bine! Despre Bergier s-a spus că era absolut genial, supercult, supercapabil. Se vede, în asemenea circumstanţe, că Guénon avea dreptate atunci câñd spunea că geniul nu înseamnă, în fond, mare lucru...

Mircea Eliade a ales şi el. Şi ştia foarte bine ce-a ales, în această privinţă nu l-a putut duce nimeni, a fost suficient de lucid să-şi asume consecinţele până la fundul pocalului. Într-un vis pe care l-a avut la o vreme, şi pe care-l relatează nu mai ştiu unde, i s-a arătat o cupă spre care întinde mâna. O cuprinde puţin, apoi o scapă şi se face fărâme. Nu trebuie să fii expert în simbolistică sacră ca să ştii că adolescentului miop i se arătase Graalul, pe care însă l-a pierdut pentru totdeauna. A fost, ca toţi cei care se apropie peste fire de religie, foarte aproape de ceva a cărui valoare nu încape în aceste rânduri. Poate în India, poate în Occidentul în care posibilităţile iniţiatice n-au dispărut niciodată pentru totdeauna. A zis: pas! A preferat să citească multe-multe cărţi, cu ajutorul cărora să scrie alte cărţi. A reuşit să scrie chestii atât de neimportante încât toată lumea a rămas încântată de valoarea lor. Ca să nu-l piardă, i-au făcut prima catedră de istorie a religiei, adică primul loc unde religia a putut fi în sfârşit studiată ca o chestie moartă. Spre finalul carierei, atunci când a fost oarecum somat să dea socoteală despre trecutul lui legionar, a tăcut chitic, probabil că uitase nebunia frumoasă în care românii se căutau în ortodoxie, sătui de pălăvrăgeala neghioabă a aleşilor.

În mod ironic, ceea ce constituie partea cea mai exterioară şi mai accesibilă din opera guénoniană, universitarul român nu mai ajunge să trateze niciodată: repudierea lumii moderne. Recomandam undeva ca parcursul la Guénon să înceapă cu Criza lumii moderne. E uşor, e clar, e evident, creează interes. Eliade îşi propune să continuie Istoria ideilor şi a credinţelor religioase cu un al patrulea volum, dedicat pseudoreligiilor laice, a utopiilor doctrinare. Renunţă. La ce bun să-ţi faci antipatii? Mai bine înşiri propoziţioare erudite despre te miri ce, succesul e garantat. Universităţile sunt locuri unde sunt închişi oamenii inteligenţi, pentru ca nu cumva, lăsaţi liberi, să se asume şi să pună în pericol sistemul. Universitarul este obligat să viseze ştiinţific, într-un cadru epistemologic împotriva căruia revolta este tratata drept “obscurantism”. Eliade s-a adaptat perfect situaţiei. A devenit un negustor de hârtie, şi admit că în calitate de negustor de hârtie “s-a realizat”. Cu preţul pe care el însuşi îl ştia...

Cu riscul de a-i şoca şi mai mult pe admiratorii de diverse istorii ale religiilor şi ale ideilor religioase, am să evoc o intuiţie formulată undeva de Gaston Georgel, intuiţia dublului. În lumea sublunară nimic nu este unic, pentru fiecare lucru există o umbră, lucrurile plimbându-se astfel perechi-perechi. Soţul are soţie, muntele are vale, norul are soare. Atunci când se petrece un mare eveniment intelectual, el este însoţit în virtutea acestei intuiţii de o maimuţăreală sinistră. Îl numesc pe Eliade maimuţa lui Guénon, omul care a ocupat partea cea mai importantă a scenei oferind, în cel mai bun caz, nimic. În fapt, mai mult, mai grav, deturnând interesul sincer pentru spiritualitate a unor tineri cu nişte scheme structuraliste care nici nu mântuie pe nimeni, nici nu lămuresc vreun adevăr, simple elucubraţii meşteşugite care induc în eroare pe cei care altminteri, ar putea afla nişte lucruri autentice. Maimuţa primeşte aplauzele, e mângâiată pe căpuţ şi i se aruncă banane. Cel care cu adevărat are ceva de spus nu mai are cui spune, succesul maimuţei redefineşte termenii...

E de întrebat, în cele din urmă, dacă cei doi s-au cunoscut, într-un fel sau un altul. Guénon nu-l citează niciodată pe Eliade, excepţie într-o recenzie la Mitul eternei reîntoarceri, în care îi reproşează, elegant dar ferm, folosirea improprie a unor cuvinte şi concepte. Excesul de estetism, deci. Tonul e amabil, dar lipseşte vreo apreciere laudativă oarecare. Răceală. Eliade îi dedică un articol tâmpiţel în volumul omagial publicat postmortem de Cahiers de l’Herne. Mai ştiu o chestie de la un prieten, dar pe care până nu am vreme s-o verific eu însumi, prefer să nu-mi încarc conştiinţa nici măcar cu riscul unei calomni...

Umberto Eco, de profesie inginer literar

Dacă există o frază pe care am auzit-o până la saţietate în Facultatea de Litere, este aceea că cititorul nu este inocent. Fain-frumos, ca orice slogan, dar să vedem şi ce înseamnă. Practic, toată lumea ştie că nu citim nimic ca şi cum ar fi prima noastră lectură, suntem deja îmbibaţi de récit prin tot ceea ce ni s-a povestit încă înainte de a fi capabili să abordăm noi înşine un text, aşa că nici măcar prima carte nu este prima carte... Iar când citim, o facem în umbra deloc neutră a unui teanc de volume de care am auzit, pe care le-am văzut neunde ecranizate, care ni s-au povestit, pe care le-am citit, pe care nu le-am înţeles, pe care ne facem iluzia că le-am priceput. Suntem şi nu suntem concentraţi pe ceea ce devorăm, ne atrage şi ne satisface o carte în funcţie de mulţi parametri la care autorul ei nici prin vis nu avea cum ajunge... Cititorul nu este inocent, însă mai există un nivel la care s-a pierdut inocenţa, cel aflat în comunicare cu scriitorul pervers al postmodernităţii.

Şi totuşi, unul este pandantul celuilalt. Unui cititor de o luciditate infernală nu-i poate corespunde decât un scriitor demoniac, adio inspiraţie, pa-pa înflăcărări romantice, tandemul cult şi nesăţios în cele livreşti caută savant şi premeditat satisfacţia bordelieră cu înfrigurarea perversului care ştie că după fiecare uşă ce-o deschide se va găsi, invariabil, o trăire care-i va toci simţurile deja decalibrate, plonjându-l în disperarea lui Tantal, eroul condamnat în Infern să vadă apele etern aproape cum se retrage de fiecare dată când el vrea să-şi stingă arşiţa. Iar kamasutra nebuniei textualiste poartă hramuri universitare: i se spune semiotică, teorie literară, retorică, poietică şi pragmatică a comunicării.

Astăzi dacă vrei să reuşeşti în literatură, adică să bestsellerezi, căci altă reuşită nu mai contează, nu are rost să-ţi imaginezi că ai ceva de spus. Tacit, toată lumea ştie că s-a terminat tot ce era de zis, că am ajuns la capăt, că dincolo de noi nu există nici măcar adverbul “dincolo”, aşa că problema sensului e evanescentă. A rămas, cu multiple operaţii estetice, machiată şi parfumată, ca o curvă a cărei carcasă sfidează durata, forma. Şi succesul, desigur, care este modul în care forma artistică se dovedeşte rentabilă, deci de dorit. Nu scrii sub imperiul inspiraţiei, oricum nu te vizitează nicicând aripa îngerului, ci îţi perfecţionezi tehnica narativă, totul e tehnică acum, şi aşezarea cuvintelor e tot o problemă inginerească, te instruieşti în poziţiile kamasutrei, devii eventual profesor de semiotică undeva într-o universitate italiană, lucru care nu e puţin, trebuie să dovedeşti că ai aptitudini de aberat liber, apoi te apuci de literatură. Nu înainte de a şti exact cum arată cumpărătorul tău, îi faci un portret mental pe care eventual îl numeşti “consumatorul de literatură mediu”, ca în orice studiu de piaţă, îl studiezi ca pe un animal, afli cu ce se hrăneşte, ce-i lipseşte, ce-l doare cel mai tare, apoi faci o carte ca un plasture de pus pe rană. Dacă ai calculat bine, bestsellerezi. Dacă nu, nu te teme, e doar un debut, nimeni nu se consacră îndeobşte de la primul volum, poate ai fost superficial, poate încă nu cunoşti poziţiile din poietică destul de bine, poate încă nu te-ai aruncat cum trebuie la semiotică, persistă, dotat cum eşti (mărimea contează!) imposibil să nu devii un star literar.

În urmă cu ceva ani, un prieten pasionat de orientalistică a scurtat o întâlnire dincolo de limita politeţii pe motiv că citeşte “o carte iniţiatică”, Pendulul lui Foucault. Era undeva pe la primul volum. După ce a terminat lectura celui de-al doilea, n-a mai zis nimic. Nu ştiu ce-a fost în capul lui cu exactitate, dar presupun că era suficient de inteligent încât să priceapă că fusese, în termeni neaoşi, tras în piept. Cinci sute de pagini bine scrise, formidabile, pentru nimic. Pentru nicio certitudine, niciun adevăr, nicio înălţare spirituală. Aaa, era să uit, scena de la sfârşitul primului volum, de un superb cretinism de sorginte universitară, în care o femeie îi explică gospodineşte bărbatului ei că toate simbolurile spirituale au o explicaţie pur cratiţească, ergo utilitară. Post-coitum. Adică postcoitau ei în terfeloaga lui Eco, explicaţia per se e onanie intelectuală...

În orice civilizaţie normală, adică una în care Principiul nu este pierdut din vedere, Eco ar fi fost chemat să-şi explice elucubraţiile în faţa autorităţii spirituale. Şi frauda lui intelectuală ar fi fost cu uşurinţă dovedită, şi ruşinat. Într-o astfel de civilizaţie, dar de data asta crepusculară, s-ar fi trecut la arderea volumului lui, autoritatea adevărului nemaiputându-se impune altfel decât cu sprijinul forţei. Noi îl adulăm pe escroc, şi-i considerăm ingineria literară demnă de pierdere de vreme (în realitate, lucrurile sunt cu mult mai grave, nu citeşti cu adevărat aşa ceva fără să te laşi atras şi subjugat de ideile false pe care le colportează). Aşa că nu mă mir că cititorul şi-a pierdut ingenuitatea, cu scriitori aşa măieştri în ale literaturii...

A good English is a bad English

În urmă cu câteva săptămâni decideam să încep o nouă categorie de articole pe blogul care este, sub acelaşi titlu pe care încerc să-l explic acum. Îmi fixasem ca public atunci, şi nici acum nu mă dezic, pe aceia dintre cititorii mei care vor cumva să ştie ce implică învăţarea unei limbi străine, şi ce se poate petrece când cineva ajunge să cunoască peste medie un idiom (sau mai multe). Prea numeroase texte n-am scris, dar sunt departe de a închide subiectul...

Alegeam ca titlu o vorbă pescuită nici eu nu mai ştiu de unde. O engleză bună este o engleză rea. La vremea când am auzit-o prima dată, n-am percutat. Fireşte, stricto senso un lucru bun nu poate fi concomitent şi rău. Dar engleza poate, pentru că nu face parte din categoria lucrurilor simple, ci dintr-una mai rarefiată. Am avut vreme să înţeleg de atunci că formula aparent paradoxală se potriveşte tuturor chestiunilor care se bucură de un atât de mare succes, încât gloria sfârşeşte prin a se întoarce împotriva lor. Voi detalia în cele ce urmează.

Dintre toate limbile europene, engleza a avut un traseu aparte. După răspândirea anglilor şi a saxonilor pe teritoriul părţii de est a Angliei, în jurul secolului V după Hristos, în arealul ocupat până atunci de celţi a început să se vorbească o limbă care semăna cu dialectele germanice şi olandeze de astăzi. În termeni lingvistici, engleza premordernă în care a fost scrisă epopeea Beowulf era o limbă sintetică, asemănătoare constructiv cu germana şi româna. Lucrurile acestea au continuat până în 1066, când a avut loc cucerirea Angliei de către normanzi, în urma decisivei bătălii de la Hastings.

Normanzii aceştia erau un fel de francezi din nord, care însă nu vorbeau materia de bac a elevilor români contemporani cu profesorul lor care sunt eu, ci un fel de... normandă, la fel cum picarzii vorbeau picardă, bretonii – bretonă, iar gasconii – bancuri despre gasconi lăudăroşi. Asta e partea bună a lucrurilor. Partea proastă e că nobilii normanzi, odată ajunşi bine-mersi la Curtea regală engleză, au preferat să folosească limba de acasă, lăsând grija lui how do you do fine thanks and you micii nobilimi şi frimenilor care de fapt erau nişte oameni liberi. Începea perioada englezei de mijloc.

În răstimpul acestor 300 de ani, limba engleză s-a schimbat structural (şi lexical, dar asta nu atârnă prea mult în expunerea mea) dintr-o limbă sintentică într-una analitică, aşa cum este şi în zilele noastre. În perioada elizabetană faptul era deja deplin consumat. Simplist vorbind, limbile sintetice sunt cele care adaugă sufixe şi prefixe foarte exacte la rădăcini, pentru a exprima flexiunea şi schimbarea valorii gramaticale. În acelaşi fel ca şi engleza se comportă de exemplu turca, şi din acest punct de vedere ele sunt uşor de învăţat. Însă ceea ce e simplu devine foarte complicat în anumite situaţii.

Să luăm o conjugare oarecare: to see. I see, you see, he/she/it sees, we see, you see, they see. Mai pe scurt, două forme din şase posibile, corespunzătoare fiecărei persoane. Cum faci diferenţa dintre you see (sg.) şi you see (pl.)? Păi, din context. Aparent, avem o soluţie. În realitate, cei care s-au confruntat cu traduceri juridice sau tehnice din limba engleză ştiu foarte bine că avem o imensă problemă. Pentru că atotsalvatorul context se dovedeşte uneori neputincios (de regulă, exact atunci când avem mai mare nevoie de el). Şi acolo unde flexiunea unei limbi analitice ne-ar fi ajutat, caracterul tălâmb al unei limbi sintetice ne aruncă într-o imensă confuzie.

La acest caracter se mai adaugă incongruenţele care abundă în chiar domeniul lexical:

Let's face it
English is a stupid language.
There is no egg in the eggplant
No ham in the hamburger
And neither pine nor apple in the pineapple.
English muffins were not invented in England
French fries were not invented in France.

We sometimes take English for granted
But if we examine its paradoxes we find that
Quicksand takes you down slowly
Boxing rings are square
And a guinea pig is neither from Guinea nor is it a pig.

If writers write, how come fingers don't fing.
If the plural of tooth is teeth
Shouldn't the plural of phone booth be phone beeth
If the teacher taught,
Why didn't the preacher praught.

If a vegetarian eats vegetables
What the heck does a humanitarian eat!?
Why do people recite at a play
Yet play at a recital?
Park on driveways and
Drive on parkways

You have to marvel at the unique lunacy
Of a language where a house can burn up as
It burns down
And in which you fill in a form
By filling it out
And a bell is only heard once it goes!

English was invented by people, not computers
And it reflects the creativity of the human race
(Which of course isn't a race at all)

That is why
When the stars are out they are visible
But when the lights are out they are invisible
And why it is that when I wind up my watch
It starts
But when I wind up this observation,
It ends.

Dacă, prin intermediul efectului combinat al Imperiului Britanic şi al Statelor Unite ale Americii, engleza n-ar fi aspirat într-o zi la statutul de lingua franca (şi pentru cei care stau cu ochii în televizor şi cu urechile în căşti e o poziţie de la sine înţeleasă), poate că am fi avut în atenţie cazul excentric şi oarecum periferic al unei limbi cu dimensiune intelectuală grav alterată (cum este până la urmă cazul tuturor limbilor europene, dar al englezei în mod special). Numai că răspândirea acestei limbi în afara arealelor vorbitorilor ei nativi nu face decât să-i accentueze grava decădere. Şi asta pentru că atunci când se ajunge la nivelul de „limbă de circulaţie”, statut pe care nu l-au avut limbile sacre sau liturgice (sanscrita, araba, latina, greaca, slavona) tot ce mai există profund şi nuanţat se duce în favoarea unui nivel basic: i eat, i like to play, give me your passport, have a nice trip. Altfel spus, nu este loc de Shakespeare în manualele de conversaţie.

Dacă un om învaţă azi araba sau chineza, ca să ne limităm la limbile sacre încă vorbite, el îşi însuşeşte automat şi o paradigmă mentală care îl îmbogăţeşte. Dacă ajunge şi la ştiinţele limbajului asociate acestora, forme ale cunoaşterii care există realmente şi care nu au nimic în comun cu ceea ce trece în ochii europenilor drept cunoaştere, dimensiunea lui umană are de câştigat enorm. Practic, astfel de limbi formează într-un mod nebănuit discernământul, putându-se spune că vorbitorul lor deplin pus în gardă în privinţa semnificaţiilor vehiculului lingvistic pe care-l foloseşte este un om căruia cu greu i se mai poate deghiza minciuna drept adevăr. Cel care însă învaţă engleză, atât cât filosofia „comunicării” o cere, nu se îmbogăţeşte ci sărăceşte. Acesta este sensul exact al sintagmei A good English is a a bad English – o engleză profundă şi autentică este inadecvată, improprie comunicării, pentru că te face să fii la fel de greu de înţeles ca cineva care nu stăpâneşte deloc această limbă. O anecdotă povesteşte că un medic, închis timp de câţiva ani într-o închisoare împreună cu un exemplar din Biblia King James, a ieşit de acolo deplin vorbitor de engleză... biblică. Era plăcut de auzit pentru cel iubitor de rafinamente lingvistice, dar complet incapabil să se descurce în mediul căruia îi era contemporan. Stăpânea deci „a good English”.

Două amintiri lingvistice fără predicat

Sunt cu Pierre de trei săptămâni, vorbesc franceză cu nesaţ, şi după primele ceasuri îşi dă şi el drumul la debit şi la lexic. Suntem amândoi pasionaţi de Georges Brassens, pe care îl ştim pe de rost, şi cu versurile căruia ne presărăm conversaţia. Pour faire l’amour, on ne demande pas aux filles d’avoir inventé la poudre... El mă învaţă că prostia nu are naţionalitate, eu îi spun că sunt un ultim bizon: predau franceză într-o lume în care engleza invadează ca noxele, se depune ca praful. Descopăr în universitarul care nu se poate plânge de lipsa banilor îndărătnicul care-şi cumpără numai maşini d’occase, pe care le repară până nu mai sunt bune de nimic – modul lui de a-şi demonstra că nu e un consumator. Qu’est-ce que ça veut dire, s’casser la pipe?

Îi explic. Nu pricepe. Reiau, sunt calm. Eşec. Tot nu pricepe. El zâmbeşte şi-mi prinde mâna, eu sunt uluit şi reformulez. Eh, tu m’parles en roumain, je ne comprends pas, cher Radu. Ce nu pricepi? Cum adică? Îmi zâmbeşte. Cobor din nori. Pentru câteva zeci de secunde, n-am mai făcut nicio diferenţă între două limbi. Cele două registre au devenit unul singur. Pierre îmi spune spre seară că l-am asimilat “universului meu”. Eu simt ca am trecut pe la poalele Turnului Babel, înainte de despărţirea limbilor. Momentul magic se risipit, franceza s-a întors cuminte în cutiuţa ei, româna într-a ei. Cândva, cineva dădea o măsura infailibilă la întrebarea: “Când ştiu că ştiu o limbă străină?” – Când visezi în idiomul respectiv. Eu am trăit mai mult: momentul unic în care ţi-e egal dacă foloseşti limba maternă sau cea pe care ai învăţat-o...

* * *

Împart compartimentul cu un senegalez, un arab şi o jeune fille libérée. Negrul e îmbrăcat într-un costum tradiţional galben-orbitor şi lucios, după gustul sud-saharienilor. Arabul învârte un tasbih între degete, scufundat în contemplaţie. Tânăra îmbrăcată europeneşte stă degajată în compartiment. Intră doi tineri, cu care se leagă o conversaţie. Sunt dintr-un sat, şi vin de la muncă din Spania. Senegalezul e expansiv şi călduros, lucrează în Franţa, unde are şi casă, dar în concediu vine înapoi în Africa. Acum merge la Festivalul de la Fès. Arabul de la început coboară din tren. Intră controlorul. Salută în arabă şi franceză. Verifică biletele. Africanului îi urează drum bun în franceză. Mie îmi mulţumeşte sec, în arabă. Sunt printre îngeri...

Un hadith spune că Profetul, pentru a tăia elanul unuia dintre companionii lui care-l jignise pe negrul Bilal pentru negritudinea lui, a declarat: “Cel care vorbeşte arabă este arab!” Identitatea dobândită pe cale lingvistică, matricea lexico-gramaticală şi stilistică precedând în calitate de condiţie necesară şi suficientă paradigma identitară. Într-un compartiment de tren dintr-o ţară arabă, simt nevoia să adaug Sunnei o propoziţie: “Dacă un controlor îţi mulţumeşte în limba lui, eşti şi tu arab. Puţin. Măcar un pic.”

Asterix şi Obelix, sau cum să înveţi repede şi plăcut ceva ce nu a existat niciodată

Discutând pe la o vreme de amiază cu un prieten, mi-am amintit că am fost, în anii studenţiei, degustător de benzi desenate până dincolo de limitele saţietăţii. Acumulasem erudiţie în toată regula, putând distinge din câteva trăsături o lucrare de Wolinski de cea a unui Gotlib. Am citit/văzut/savurat tot, tot...

Într-o zi, lectoriţa de franceză ne-a spus într-un curs de conversaţie că celebra serie de bedeuri ai cărei eroi sunt Asterix şi Obelix, creată în 1959 de către belgienii René Goscinny şi Albert Uderzo, îi derutează pe micii elevi francezi de la orele de istorie care, atunci când află că Galia a fost cucerită de romani, îşi contrazic profesorii spunând: toată? nu, pentru că un ultim sat de ireductibili galezi rezistă în continuare invadatorilor. Satul celor doi desenauţi, fireşte.

Francezi idioţi, mi-am zis, bucuros că la o adică americanii nu deţin monopolul. Pe când tot ce vom şti despre pisici şi şoareci se va reduce la Tom şi Jerry, în cazul ăsta? Când ne vom extrage cunoştinţele despre lumea subacvatică din Mica Sirenă? Şi nu m-am mai gândit la prostovanii de la ora de istorie a Franţei. Până zilele trecute, în timp ce vorbeam cu prietenul meu...

Într-un mod stilizat dar exact, George Orwell avansează în 1984 un concept tulburător: cel al rescrierii trecutului. Un angajat al Ministerului Adevărului primeşte pe un tub un bileţel pe care este scris că Eurasia e în război cu Oceania. De fapt, toată lumea ştie că Eurasia şi Oceania erau până nu demult două entităţi aliate, dar “adevărul” a fost deja redactat de Marele Frate. Angajatul modifică scriptele. Gata, de acuma toată lumea ştie că cele două state sunt în război. Care alianţă? Nu mai este nicio alianţă, bileţelul cu alianţa a plecat pe un tub din care ies flăcări. Orwell ne oferă o parabolă, faptul că în realitate lucrurile nu se petrec formal aşa nu ar trebui să ne inducă în eroare. La urma urmei, parabolele pulsează prin miezul lor, nărod e cel care se propteşte în coajă...

Lumea noastră are un “Minister al Adevărului”, ai cărui angajaţi rescriu voios trecutul. Fără bileţele de la centru, fără tub cu flăcări în care să se ducă versiunea “depăşită”, dar nu mai puţin eficace. Una din ţintele predilecte ale rescriitorilor trecutului este Evul Mediu. Iar mecanismul cel mai simplu prin intermediul căruia funcţionează directivele Ministerului Adevărului sunt filmele. Spectatorul naiv îşi imaginează că dacă în faţa lui se derulează o proiecţie cu niscai cai, femei cu părul şi rochiile lungi pupate de bărbaţi pletoşi, înzăuaţi şi cu sabia la şold, atunci e vorba despre un film istoric. Eroare, e doar un bileţel cu versiunea care are curs acum.

Hai să dăm şi vreo două exemple. Arhicunoscute. Ceva ce a văzut oricine. Primul e Braveheart şi prima noctes. Se face în această peliculă că Richard, regele Angliei, acordă nobililor din Scoţia privilegiul cu nume latinesc care s-ar traduce prin “prima noapte”. Şi într-o scenă emoţionantă, o proaspăt căsătorită este răpită în timpul nunţii de oamenii nobilului Bau of Bau, întru dezvirginare. Moment în care scoţienii se revoltă, Mel Gibson face un rol formidabil, şi detaliile se cunosc... Există însă o singură problemă: prima noctes era un ritual în cursul căruia seniorul intra în camera nupţială, ridica piciorul drept pe pat şi-l binecuvânta. Patul, că dacă voia să-şi binecuvânteze piciorul avea toată viaţa la dispoziţie. Inutil de zis că patul era gol, şi că seniorul nu se deranja decât pentru vasalii mai importanţi, nu pentru fitece ţăran. Care este rostul falsului grosolan din Braveheart? Păi, sunt mai multe. Să afle omul că medievalii aveau formule care îmbinau ingenios adulterul, violul şi băşcălia la adresa căsătoriei creştine. Să mai afle că orânduirea cea crudă şi nedreaptă, în virtutea căreia şeful căruia i-ai jurat credinţă venea şi-ţi lua nevasta din pat, avea toate motivele să fie zdrobite la 1789 (şi restul revoluţiilor, să ne trăiască, ura, ura, uraaa). Ideea principală atunci când se rescrie trecutul este reconfortarea spectatorului: da, prezentul e urât, dar ce frumos în comparaţia cu hidoşenia trecutului!

Că tot suntem la Evul Mediu, Kingdom of Heaven e o altă mostră a genului. Aici bileţelul de la Ministerul Adevărului nu e la fel de evident pentru cunoscătorul de istorie, dar dacă nu-s mari, şopârlele sunt barem multe. Balamucul începe cu intriga, şocantă de la un capăt la altul (o femeie este îngropată de o cruce, care atrage lăcomia unui preot, ucis de soţul ultragiat de profanarea moartei), pentru că înfăţişează un lanţ de păcate neverosimile. Adică, admit că un om, slujitor al altarului, poate fi suficient de degenerat încât să fure o cruce, văzând în ceea ce ar trebui să fie un simbol valoarea materială denudată de semnificaţie. Însă e greu de crezut că un soţ văduv, ultragiat, ar comite o crimă pentru a răzbuna un păcat oribil, degradant pentru cel care l-a comis. Şi e o culme a neverosimilităţii ca cel care intră în sarabanda morbidă să dorească brusc, americăneşte, să întreprindă pelerinajul în Ţara Sfântă pentru a se “curăţa” de păcate. Dar fie...

Ajuns în America, pardon, am vrut să spun la Ierusalim, criminalul pocăit descoperă diferite chestii drăguţe. De exemplu, faptul că tipii deştepţi sunt fără excepţie atei, ceea ce nu-i împiedică să folosească anumite slogane cu iz religios, atunci când convenţiile o impun. Aici e un loc comun, în filmele “istorice” personajele “pozitive” sunt în cel mai bun caz a-religioase. Ce mai aflăm din Kingdom of Heaven? Că dacă necesităţile o cer, un fierar devenit cavaler stabileşte un record mondial în producerea de cavaleri instant (cum de nimeni nu s-a gândit?, e suficient să faci schema o singură dată pentru 2000 de peizani în loc de unul singur, şi ai 2000 de cavaleri instant, în loc de unul singur – mie mi se pare elementar!). Şi mai aflăm, dintr-un discurs la botul calului, că nimeni nu are drept asupra Ţării Sfinte, nici musulmanii, nici creştinii, ci numai cei care sunt băieţi cuminţi, chestie bună de băgat în capul telespectatorului pe fondul conflictului israelo-palestinian, nu de alta, dar dacă e lăsat liber riscă să se încurce cu fel de fel de sentimentalisme... Pe aceeaşi linie utilitară vedem cum europenii plecaţi să se spele de păcate se instalaseră popâc în jurul Ierusalimului şi-o puseseră de-o repetiţie la colonizarea Americii, sădind un copac în nisip aici, educând băştinaşii cooperanţi coló, mă rog, chestii emoţionante dar mult mai puţin rentabile ca un genocid alert sau o ocupaţie cu trupe de menţinere “a păcii”. Al doilea scop al rescrierii istoriei este inocularea ideii că lumea a fost totdeauna aşa cum este acum, ceea ce revine cu a susţine teza conform căreia nu există o istorie a mentalitaţilor, pentru că nu ar exista o schimbare în mentalităţi. Altfel spus, lumea pre-modernă era de fapt o lume modernă, ceea ce ar fi hilar dacă n-ar fi pur şi simplu idiot. Dar filmele sunt un fel de canapele, făcute spre confort nu spre reflecţie...

Există un simulacru pentru fiecare vârstă. Când eşti mic şi nu pricepi, ţi se oferă Asterix şi Obelix. Când creşti ceva mai mare şi nu pricepi ai la îndemână Braveheart şi Kingdom of Heavens. În cele din urmă, din fericire, mai şi mori. Şi tot nu pricepi.

Toma Alcoolistu şi Manea Manelistu (contribuţii la didactica predării limbii române în învăţământul de stat şi privat)

Într-o vreme voiam să mă fac moşier, aşa că m-am dus la ţară, să fiu mai aproape de boi, mai aproape de coasă. Mă rog, ideea în sine nu s-a soldat cu un succes, nici măcar nu s-a sergent, aş putea spune, dar nu despre lungul şir al eşecurilor care au făcut din mine halalul ce-am ajuns m-am gândit să scriu acum. Totuşi, n-a fost rasol pe toată linia chiar, adică vaci şi pământ n-am cumpărat neam, dar am fost un an în Peizania, unde am predat română, şi unde am învăţat eu însumi câteva noţiuni de pragmatică a comunicării aplicate pe cele opt feluri în care se poate întreba pe acolo “Ce mai faci?” şi cele cinci înţelesuri subtile ascunse în constatarea “Asta-i bun.” De dezvoltat când am să mă apuc de un dicţionar Română peizană – Română citadină...

No, deci eram undeva la treizeci de kilometri de cel mai apropiat oraş, dar într-o lume cu foarte puţine conexiuni cu cea din care veneam. Aveam patru clase: o a cincea, o a şasea, o a şaptea şi o a opta. Cu cei din urmă bătălia era mare, că aveau examen de incapacitate, şi procentul zicea multe despre pregătirea şi munca profesorilor. Adică a lui je. Bun. Predam română (dacă mă repet, o fac numai pentru că este relevant foc, altfel sunt econom la cuvinte). Deci predam română, a fost singurul şi irepetabilul an în care am predat altceva decât franceză, dar în privinţa asta, nu m-am simţit deloc altcumva decât profesor de limbi străine. Elevii erau bipezi, şi cam aici se opreşte asemănarea lor cu vârful lanţului trofic. Elevi slabi am avut şi voi avea de-a pururi până la pensie, nimic scandalos până aici, dar cei de la Ţărănoaia erau cataclisme la ralenti.

Adică, până la urmă ce se petrece la ora de română? Se citeşte textul literar, se scot ideile principale, se fac analize stilistice, se organizează dezbateri în jurul operelor, se predau chestii de gramatică şi alte asemenea. Da, dar nu cu puii de peizani cărora le îndrumam eu paşii prin zidul cunoaşterii (mergeam voios prin zid cu ei...). Ei citeau câte o frază şi cădeau epuizaţi în bănci. Ca să fiu mai clar, efortul de a citi era atât de mare, încât le capta toată atenţia, nemailăsând loc memoriei şi judecăţii. Glăsuia elevul biped cu bucoavna în mână, după care se prăvălea, mări, peste pupitru, şi nu mai scoteam nimic de la el. Ce gramatică? Ce subiect, predicat, atribut, alea-alea? Ce recapitulare? Praştie totul... Într-o zi, disperat că nimeni nu poate povesti Alexandru Lăpuşneanul, l-am întrebat pe un elev (că altfel nu pot să-i spun), ce-a făcut ieri. S-a uitat homo sapiens la mine în formă de “Dom’ profesor, adică ziua de ieri a fost ieri, timp în care eu eram în ea în timp ce ea era, şi fiind ziua zi, iar azi nerămânând nimică, eu de unde să ştiu azi care este azi cum a fost ceea ce-a trecut?” Asta pricepeam eu din privirea lui adipoasă, dar elevul ioc la vorbă.

Pe terenul ăsta uman fertil, care sta să erupă în aşteptarea dascălului, lumina satului, sămănătorul poporului, adică profesorul de română, într-o zi s-a derulat o lecţie despre Balada lui Toma Alimoş, haiduc din ţara de jos. Am citit. Mai mult eu, dar recunosc, ce-i al lor e al lor, au citit şi elevii câte ceva, după răsputerile lor. Despre ce este vorba în creaţia populară? Ha?, face privirea viitorului de aur ţara noastră are, noi cerşim din poartă-n poartă. Citiseră, iar cât nu mă ascultaseră pe mine, dar la ei operaţiunile astea erau în disjuncţie cu memoratul, adică ori una ori alta, şi de unde să mai memorezi dacă atunci când asculţi eşti numai urechi iar cortex ioc? Aşa că ha. Moment în care îmi dau seama că nu coborâsem suficient lecţia la nivelul elevului. Adică ce, dacă elevul e târâş, nu se poate şi pentru el o traducere, să înţelegă măcar ceva, puţin, cât de puţin, măcar insignifiant decât deloc.

Buey, copchii, păi să vă explic eu cum devine lecţia. Toma Acoolistu avea o babană, dar nu putea suge fără taclale cu altcineva. În vreme ce Manea Manelistu n-avea nimic împotrivă. Au băut până s-au ciuciulit, şi Manea a dat cu şuriu, ca să fie sigur că nu rămâne dator nimănui cu nimic în viaţa asta. Aţi priceput, buey, pui de lei? Dacă didactica predării limbii române ar fi o pedală de acceleraţie, eu mă proptisem blană în ea carieră. Nivelul potlogarilor era atins, nimeni nu era cu burta pe carte, dar lecţia era în poziţia culcat. Toată lumea veselă, păi cum să nu, doar văzuseră şi ei la bufet cum dă câte unul cu codiriştea în cap la altul, încasând apoi genunchi în gură pe ritm şi sunet de manele. Balada izvorâse din inteligenţa oamenilor satului, şi vorbea despre năbădăi perene din marele şi generosul popor român.

Post-factum, într-un an şcolar făcut varză, pot spune că m-am făcut o dată înţeles. De fapt, ca să fiu şi mai exact, nu m-am făcut înţeles pe mine însumi, doar mesajul a trecut. Partea tristă e că victoria din ora aceea magică, în care drumul de la catedră la băncile elevilor a fost mai scurt ca niciodată (exersez în vederea constituirii unui caieţel cu expresii frumoase pentru clasa a III-a, Editura Didactica si Pedagogica), nu s-a mai repetat. Pur şi simplu n-am fost în stare să le explic elevilor nimic despre soldaţii din Sobieski şi românii, nici despre vreo altă lecţie. Dar de un lucru sunt sigur: n-a rămas text necitit în orele mele de română. Ba chiar, în finalul anului, din trei elevi prezentaţi la examenul de incapacitate toţi au trecut copăcel peste cinci, adică cu 50% decât cu un an în urmă, când în locul meu predase un necalificat. Mi se dusese buhul de intelectual cale de un sat şi trei case împrejur...

Trăznitul din senin

Petru şi Ileana s-au născut undeva prin anii ’20 ai secolului trecut. S-au luat, n-aş putea şti cum, după ce el s-a întors din război, şi au făcut copii pe măsura dragostei lor, nouă la număr. Două fete şi şapte băieţi. Au muncit zi de zi, au aşezat pe masă unsprezece farfurii pline de mâncare, de două ori la amiază, plus dimineaţa şi seara, la care se cuvine să adăugăm şi pe cele ce mergeau la părinţi din vreme în vreme, sau la vreme de sărbătoare, pentru oaspeţi. Unii cred că o familie numeroasă este un loc unde îţi pierzi intimitatea, şi e drept că au trăit până s-au zburătăcit cei mai mari într-o casă tipic moldovenească, cu două odăi şi o tindă, nici mai mare nici mai mică. Alţii îşi imaginează, în funcţie de temperamentul lor mai degrabă, că e un loc al conflictelor permanente, sau al unei imense iubiri. Eu nu izbândesc a vedea nimic din toate acestea, şi atunci când mă gândesc la familie lui Petru şi a Ilenei, văd doar un şir nesfârşit de oale de lut pline cu sarmale, cu brânză şi smântână, cu cartofi copţi pe plită şi tăvăliţi în sare, cu porumb fiert şi din când în când câte două gâşte, să ajungă la toate gurile.

Petru era potrivit de harnic, dar suficient cât să ducă pe umerii lui toată liota de copii. Ileana era foc de muncitoare şi ţinea casa lună de curată, copiii şi bărbatul cârpit, burţile pline. Petru bea, creştineşte, la sărbătorile cu cruce roşie, mai mult decât putea duce. Caz în care invariabil ajungea cu liota de copii şi femeia în faţa uşii unde... căuta cheia. Acum, vă daţi seama, omul era beat, mâinile se împleticeau prin buzunare, ce ştiu eu, sau poate cheia era sub o piatră, şi sunt multe pietre la prispa gospodarului, mă rog, se făcea coadă la uşă în aşteptarea cheii, iar Petru ioc. Femeia bodogănea cam peste fire, dar a doua zi treaba era bună la loc. De Sfânta Marie aşa, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel tot aşa, ba încă şi pe la Crăciun, ba şi la Paşte – îşi luase Ileana seama cu omul ei...

Într-o serie, tot la o zi din asta cu cruce roşie, copiii s-au luat cu tovarăşii din sat, Ileana a stat batic lângă batic cu vecinile, iar Petru şi-a luat raţia obişnuită de ţuică. La întors s-au cuibărit cu toţii în căruţă, iar caii n-au ţinut seama de stăpân şi nici nu l-au muşcat, cum fac dobitoacele astea când le amiroase a aspru, şi au dus familia în capătul hudiţei, cu frâiele moi bălăbănite pe lângă oişte. Petru s-a extras cum-necum şi, conform apucăturii, n-a găsit cheia. Trebuie să fi fost printr-un buzunar secret, sau sub o piatră, dar cred că v-am mai zis asta (şi la o adică încercaţi şi voi să vă îmbătaţi cremene şi apoi căutaţi aiurea o cheie). Sastisită, Ileana l-a luat la trei păzeşte: Trăzni-te-ar din senin, omule! Of, amarul ei de băutură! Trăzni-te-ar din senin! Petru a continuat să caute. Femeia n-a păsuit şirul sudalmelor. Unul căuta, celălalt dădea din gură, iar copiii se uitau. Până la urmă omul a găsit cheia, şi-a descuiat clanţa. S-au culcat care pe unde a trebuit, fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii, iar omul cu femeia lui.

A doua zi femeia a încropit o omletă din vreo treizeci de ouă, în care a aruncat trei pumni de slănină, lângă ceaunul în care laptele era în floare. Iar când şi-a amintit, în mijlocul mesei, de aşteptarea din ajun în faţa uşii, şi-a luat din nou bărbatul la suduit: Trăzni-te-ar din senin! Dumicaturile copiilor alunecau greu. Şi cum se învârtea Ileana aşa, bodogănind mânioasă, numai ce s-a trezit dinspre bărbatu-său de neunde cu o palmă la mir care-a trimis-o împrăştiată în colţul dinspre icoane, departe de masa nesătuilor. Ce faci, tătuţă? Văleu! Ce faci? Nimic, a zis omul, a trăznit-o aşa, din senin.

Anii au trecut şi copiii s-au făcut mari, şi-au făcut la rândul lor copii, nu mulţi, care câte doi, care trei, unul singur cinci. Petru s-a stins după ce-a bolit puţin prin spitale, şi s-a petrecut la groapă cu amar de lume, cum se face la gospodari. Copii s-au adunat, care din Italia, care din Grecia, care din oraşele dimprejur. Masa de pomenire s-a făcut în curte, cu multe-multe farfurii de supă de pasăre, de sarmale şi tăvi de alivenci şi cozonac. Şi cum se cuvine la zile din astea, când se petrece la groapă om vrednic, lumea s-a cherchelit, de la prea multele pahare de vin sorbite cucernic, după picăturile pentru setea morţilor. Auzi, mamaie, mai ţii minte când te-a trăznit tătuca din senin? Şi râsete, şi plânsete după bărbatul care i-a crescut cu braţele şi cu mintea lui, care i-a trezit dimineaţa la cântecul cocoşilor şi i-a învelit nopţile, şi care n-a dat niciodată în femeie, fără doar atunci când a trăznit-o din senin. Înconjurată de cei nouă copii, cu douăzeci şi şase de nepoţi şi douăzeci şi doi de strănepoţi, Ileana a învăţat în anii lungi pe care i-a mai avut de petrecut pe pământ cum să mânuiască telecomanda televizorului şi cum să vorbească la celular, dar n-a lăsat nici la optzeci de ani sapa şi cratiţa din mână, şi şi-a plâns întotdeauna omul bun ca pâinea caldă pe care i-l dăduse Dumnezeu...

Semnificatia populara a zilelor saptamanii

LUNEA, ziua astrului selenar

Prima zi a saptamanii, dedicata Lunii, singurul satelit natural al Pamantului, este patronata de Sfintii Petru si Pavel (lasi) sau de Arhanghelii Mihail si Gavriil (Neamt). Ca personaj mitologic, Sfanta Luni era invocata pentru vindecarea animalelor, mai ales a acelora nascute in ziua de luni si botezate Lunila sau Lunaia. Pretutindeni, ziua de luni poarta noroc inceperii activitatilor specifice industriei casnice, in special a acelora de durata, care nu puteau sa fie
incheiate intr-o singura zi (tesutul, cusutul sau brodatul iei sau camasii). Se interzicea, in schimb, negotul, "datul pe datorie", imprumutul bunurilor materiale, mersul la petit si inmormantarea mortilor. Lunea era timpul cel mai favorabil efectuarii practicilor de medicina populara (Muntenia, Dobrogea, Moldova). Pentru sanatatea si prosperitatea oamenilor si a turmelor de vite in ziua de luni se tinea
post, uneori mai sever decat miercurea si vinerea (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova). Despre omul nascut lunea se credea ca este urat, dar foarte sanatos si norocos. Calendarul popular cuprinde mai multe zile de luni cu statut de sarbatori: Lunea Curata, Lunea Pastorilor, Spolocania.


MARTEA, ziua celor care se vor naste

Spre deosebire de ziua de sambata, dedicata mortilor (postexistentei), de miercurea, joia, vinerea, duminica si lunea, zile ale viilor (dedicate existentei), romanii au rezervat ziua de marti celor care se vor naste (preexistentei). Martea si sambata, zile ale saptamanii dedicate "Lumii de dincolo" (preexistentei si postexistentei) au trei ceasuri rele, spre deosebire de zilele "lumii de aici" care pot avea numai unul singur. Sub influenta mitului biblic, oamenii credeau ca in ziua de marti s-ar fi urzit lumea si pamantul (Moldova Centrala, Gorj, Hunedoara). Se considera o zi rea (Muntenia, Oltenia, Moldova de Sud), fara noroc (Moldova Centrala), aducatoare de nenorociri in cele trei "ceasuri rele" (Oltenia, Muntenia, Moldova), nefasta pentru inceperea unor activitati importante (aratul, semanatul, construirea unei case sau a unei fantani etc.). Din aceste motive, in ziua de marti erau interzise nuntile, logodnele si mersul in petit. Ziua este patronata de doua ciudate reprezentari mitice feminine: Martolea si Martiseara. In calendarul popular apar numeroase zile de marti cu statut de sarbatori: Matcalaul, Martea Vaselor, Martea Ciorilor, Martea
Dracului, Martea Stramba, Martea Trasnetului, Paparuda, Martea Testelor. Dupa Pasti si, uneori, dupa Rusalii, urmau cicluri de trei sau sase zile de marti "oprite" pentru unele activitati economice, dar favorabile pentru altele.


MIERCURI

Miercuri, ziua a treia a saptamanii, a fost dedicata de romani zeului si planetei Mercur. Ca personificare a zilei ce-i poarta numele, romanii o considerau o sfanta mai putin importanta ca duminica si vinerea, dar mai insemnata decat lunea, martea, joia si sambata, in credintele si folclorul romanesc apare ca o sfanta batrana (Neamt), slaba si necajita (lasi), imbracata in alb (Vaslui) sau, dimpotriva,
dezbracata si despletita (Suceava). Locuinta ei s-ar afla in cer (Falciu), in pustiu (Tecuci), in paduri (Botosani, Vaslui), in chilii (Tutova, Botosani) sau in palate mari (Neamt). Se preocupa de hrana animalelor salbatice, iar cand apare in vis vindeca bolnavii (Vaslui). Animalele nascute in ziua de miercuri se numeau Miercan, Miercana. in ziua Sfintei Miercuri nu se faceau nunti, nu se mergea in petit, erau
interzise petrecerile si distractiile. Mai multe miercuri de peste an aveau statut de sarbatori: Miezul Paresimilor, Miercurea Stramba.


JOI

Joi, a patra zi din saptamana, era dedicata de romani zeului si planetei Jupiter. La romani, joia este o personificare ce-i poarta numele: "femeie sfanta" (Dorohoi); "fecioara frumoasa care apara lumea de ploi mari si de grindina" (lasi, Tutova); "o femeie sfanta si binevoitoare, sora cu Duminica, Vinerea si Miercurea" etc. Joia ar locui printre nori, in ceruri (Constanta, lasi, Olt), in paduri netaiate si pazite de fecioare (Tutova), de unde isi manifesta puterea miraculoasa asupra holdelor, vitelor, bolilor etc. Zonal, joia era, in secolul al XIX-lea, respectata ca o zi de sarbatoare, in Maramures si Bucovina erau interzise sezatorile, in schimb devenea sloboda pentru nunti si, in general, pentru dragoste. Sarbatorile si obiceiurile calendaristice sprijina ipoteza ca joia a functionat in
spatiul carpato-danubiano- pontic ca sarbatoare a saptamanii, dedicata cultului si odihnei, singura sau alaturi de duminica.


VINERI

Vineri, a cincea zi a saptamanii, era dedicata de romani zeitei Venera si planetei Venus. Pentru romani, exceptand duminica, vinerea era cea mai importanta zi a saptamanii. Ca personificare a zilei ce-i poarta numele, Vinerea este "cea mai batrana sfanta dintre surorile ei". Ea este protectoarea femeilor casatorite, pe care le ajuta la nastere, casatoreste fetele si poarta de grija animalelor salbatice. Sfanta Vineri ar umbla imbracata in alb sau negru si ar locui in munti
(Arges, Suceava), in paduri (Arges, Buzau, Neamt, Tecuci), in pustiu (Neamt, lasi), in ostroavele marii, in cer, in lumea cealalta. Era invocata in rugaciuni, vraji si descantece pentru casatoria fetelor, pentru prosperitatea vitelor si a holdelor, pentru sanatate si respectata prin post sever. Unele zile de peste an erau celebrate ca sarbatori (Vinerea Seaca, Vinerea Mare, Izvorul Tamaduirii, Vinerea Ciumei), altele formau cicluri de trei, noua sau douasprezece vineri cu diferite semnificatii religioase si interdictii de munca.


SAMBATA

Sambata, ultima zi a saptamanii, dedicata de romani zeului si planetei Saturn, este considerata de romani nefasta pentru cei vii, fara noroc, cu trei ceasuri rele, dar favorabila pentru spiritele mortilor, care primeau ofrande si erau invocate in timpul vrajilor si practicilor magice. Vitele nascute sambata se numeau Sambotin sau Sambotina.


DUMINICA, ziua sfantului Soare

Duminica, singura zi a saptamanii care poarta un nume crestin (Dies Dominica - Ziua Domnului), este dedicata Soarelui. in credintele si folclorul romanesc, Duminica este un personaj mitic binevoitor: "femeie sfanta" (Covurlui, lasi, Vaslui, Dolj); "fiinta omeneasca" (Neamt, Caras-Severin) ; "cea mai mare Maica Sfanta" (Tutova, Botosani); "calugarita" (lasi, Salaj); "doamna mare, la care se inchina toate zilele saptamanii si de la care primesc ordine, ce sa faca fiecare" (Falciu); "zeita vie" (Tecuci); "sora mai mare a celorlalte zile" (lasi, Neamt, Vaslui). Sfanta Duminica ar locui dincolo de Apa Sambetei, in palate de aur (Neamt), in paduri neumblate de oameni (Botosani, Vaslui) si este imbracata in haine albe. Ea s-ar arata oamenilor, in vis sau in realitate, pentru a-i sfatui cum sa alunge bolile si sa previna pagubele (Vaslui). Poate sa apara insa cu chip de femeie, cu picioare de gaina, daca oamenii mananca de dulce in zilele de post (Neamt), zgariata, impunsa, taiata si sangerata daca femeile au spalat rufe si au tors sau au cusut de ziua ei (Romanati). Duminica isi serbeaza ziua nelucrand (Fagaras), se roaga si mananca o data la sapte zile (Tecuci), e facatoare de minuni, aduce numai bine oamenilor. Adesea, apare ca un rau care inconjoara Raiul, spre deosebire de Apa Sambetei, care inconjoara Iadul. in ziua de Duminica sunt interzise descantecele, cu exceptia celor de dragoste si aflare a ursitei (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul si centrul Moldovei). Vitele nascute in aceasta zi se numeau Duman, Dumaia. Spre deosebire de Duminica obisnuita, calendarul popular mai cuprinde: Duminica Tanara, Duminica Floriilor, Duminica Tomei, Duminica Mare s.a.

Cine a fost Maestrul Rinzai?

Rinzai Gigen, întemeietorul scolii Zen care-i poartã numele, a murit la 10 ianuarie în anul 866 e. n. Data nasterii sale este necunoscutã, dar se considerã în genere cã a predat învãtãtura Zen timp de 10 ani.

Rinzai a fost discipolul lui Obaku Kuin, care a rândul sãu fusese ucenicul lui Hyakujo, descendent al liniei lui Hui Neng, al saselea patriarh Zen.

Scoala Rinzai este una din cele Cinci Linii (sau Case) ale buddhismului Zen, acestea fiind stiluri deosebite de predare, dezvoltate în rândul Scolii Zen de cãtre un mare maestru care este si întemeietorul fiecãrei asemenea linii (este de la sine înteles ca toate liniile sunt perfect ortodoxe, si nu se poate vorbi aici de “secte”; situatii similare sunt în cazul darshanelor hinduse sau a turuq sufiste). “Stilul” Rinzai a fost adus în Japonia în secolul al XIII-lea.

Rinzai Roku, sau Cronica Maestrului Rinzai, de unde provin fragmentele comentate pe blogul care este, a fost scrisã de cãtre ucenicii acestuia. În ea sunt notate învãtãturile rostite de Maestru, precum si momente din perioada lui de ucenicie si din cariera de învãtãtor spiritual.

Asemenea tuturor marilor maestri Zen, Rinzai si-a întemeiat ferm învãtãtura pe doctrina buddhistã, fiind perfect versat în scripturi, din care citeazã liber si frecvent. Însã în loc de veneratie superficialã si de banalã eruditie, Rinzai le cere discipolilor sãi întelegerea veritabilã a scripturilor, însotitã de o viatã cãlãuzitã de aceastã întelegere. Dacã uneori Maestrul poate lãsa impresia cã ar lua în derâdere scripturile, în realitate el îsi râde nu de ele ci de acei ucenici care mai degrabã se agatã cu piosenie si tenacitate de cuvinte decât sã se încumete sã le înteleagã.
Rinzai era cunoscut si temut ca fiind cumplit si direct. Atunci când într-adevãr îsi dã drumul, o face pentru a sfãrâma atasamentele fatã de orice ideal, iar cei cãrora li se adreseazã sunt cãlugãri încercati. Contradictiile sale aparent sunt tot mijloace pedagogice pentru a-si stârni elevii si a-i scoate din orice complacere sau inertie.

Toate subiectele abordate sunt destinate mai degrabã pregãtirii spirituale efective decât instruirii teoretice, si nu-si propun sã înlocuiascã Scripturile.

Păpuşa masculină vs. Dorul m-o d’ajuns

Cică zilele trecute pe un post s-a trezit vorbind de-alde Carmen Şerban despre cântecele lui Ştefan Hruşcă. Şi cică mustăcea manelista, că prea e fidel bardul versului din străbuni, ba că ei i-a plăcut întotdeauna să inoveze, ba că moşii scriau cu agramatisme, pe care ea, care cântă, e drept, manele, pentru că n-are încotro, le-a corectat de fiecare dată când le-a găsit... Halea-halea...

Printre colindele lui Ştefan Hruşcă este o piesă de-o frumuseţe stranie, care începe ca un sfârşit şi continuă agonic... Dorul m-o d'ajuns... E atât de frumoasă că-mi taie respiraţia, e atât de îmbătătoare că n-am izbutit niciodată să-i înţeleg versurile, e o picătură de sublim care-mi vine de dincolo de timp, din vremurile când dorul d’ajungea şi răpunea pe dealu’ cu stânjenii...

Pe sidiul de “colinde” al manelagioaicei e regurgitat o făcătură numită Păpuşa masculină. Acum, am să fac exact ce-am făcut despre avortul lui Mungiu, fără măcar să catacdisesc să-l văd, şi-anume am să spun că-i vorba despre o operă prostească. Dacă cineva îmi reproşează că nici măcar n-am binevoit s-ascult maneaua, promit să-l privesc cu milă...

Dialog zen cu Maestrul Rinzai

“Un om foarte bãtrân veni la Maestru pentru a-l consulta. În loc de obisnuitul ceremonial, noul venit întrebã pe datã:
- Face o plecãciune, sau nu face o plecãciune?
Maestrul dãdu un katsu.
Bãtrânul fãcu o plecãciune.
Maestrul spuse:
- Bun hot de lemn verde!
Bãtrânul plecã strigând:
- Hot, hot!
Maestrul remarcã:
- A gândi cã nu mai e nimic de cãutat, nu este bine.

Maestrul se adresã atunci discipolului cel mai înalt în grad:
- A fost sau nu vreo gresealã?
Discipolul spuse:
- A fost.
Maestrul întrebã:
- Unde a fost greseala: la gazdã sau la oaspete?
- Amândoi au gresit.
Maestrul întrebã care fusese greseala. La asta, discipolul plecã. Maestrul remarcã:
- Mai bine sã nu gândesti cã nu mai e nimic de cãutat.

Mai târziu, cineva îi relatã istoria aceasta lui Nansen, care comentã:
- Doi cai înspumati se ciocnesc în plin avânt.”

Comentariu:

Pentru spiritele sistematice sunt greu de acceptat douã rãspunsuri care sã se ciocneascã precum doi cai înspumati. Cum este corect, sã gândesti cã nu mai este nimic de cãutat, sau sã nu gândesti cã nu mai este nimic de cãutat?

În realitate, ambele propozitii sunt corecte, dar în functie de cel cãruia i se adreseazã, si nu în sine, iar asta pentru cã nici o propozitie nu cuprinde Adevãrul Absolut (nici n-ar fi cu putintã), ci doar adevãruri relative, suportabile în termeni omenesti. Pentru unii oameni este mai bine sã nu caute, pentru cã sunt foarte aproape. Pentru altii, cuprinsi de torpoare, este mai bine sã caute, pentru cã sunt foarte departe. Învãtãtura spiritualã este diferitã în functie de cel cãruia i se adreseazã, iar maestrul adevãrat este cel care poate formula adecvat în functie de fiecare discipol în parte.

Ce sunt formulele spirituale? Proptele pentru cei care nu pot merge singuri. Strategia brotacului: un brotac stie ca nu poate sta pe nicio frunza de nufar, pentru ca frunza s-ar scufunda sub greutatea lui, dar mai stie si ca nu poate traversa oglinda lacului fara sa se odihneasca. Brotacul fricos ramane pe loc. Brotacul prost se lasa pe frunza si moare. Brotacul inteligent foloseste fiecare frunza atat cat ii poate da, pentru a se odihni inainte de a-si continua drumul. Strategia brotacului pe Cale...

No, biiñe! (încercare de sinteză politică)

N-avea rost să scriu “analiză” pentru că, propriu-zis, nici nu poate fi vorba de aşa ceva. De fapt, ceea ce contează cel mai mult într-o “analiză politică” este exact sinteza, fulguraţia care stă la baza textului şi pe care, din pur convenţionalism, “analiştii” ne-o zic pe undeva pe la final. Eu n-o să ma încarc cu asemenea farafastâcuri, şi-am să zic ciobăneşte ceea ce oricum e evident pentru toţi cei care nu regretă stupid că n-a ieşit pasenţa cu uninominalu’, şi anume că românul s-a lehămetit de clica de la Putere.

În 1990, de Duminica Orbului, a fost coadă la vot. Era pe bune. În 1992 şi 1996 am fost ciopor să-l votăm, care pe Constantinescu, care pe Iliescu. Era o miză, naţiunea se încleştase cu mâna pe ştampilă. Prin 2000 (parcă) Iliescu a păpat voturile celor care se îngrozeau de ideea că Vadim ar putea deveni preşedinte. A fost alegerea celui mai mic rău, votul înţeleptului. După care registrul a virat brusc în parodie. Bombonel sau Marinarul? Doi tipi cu dosare penale, unul pentru termopane, altul pentru vânzarea flotei. Hazul s-a dus. Vai, unde sunt votările frenetice de anţărţ?

Ideea uninominalului s-a dorit o injecţie de seriozitate din partea Puterii. Băi, populime, îi veţi controla pe zgubiliticii ăştia de senatori care dorm în fotolii, că doar voi îţi plătiţi. O sămânţă de adevăr există în toată chestia asta: da, noi îi plătim pe ei să negocieze ca Tândală cu Uniunea Europeană norme şi legi care să mutileze tradiţiile Satului Românesc. Noi i-am plătit ca ei să facă legi prin care ciobanii sibieni să-şi vândă brânza în sat, iar românul să umble cu bazooka după porc prin ogradă! Cât despre control, asta e o gogoneaţă pentru care trebuie multă carte proastă la bază ca s-o şi crezi.

Uninominalul e în fond o gogoaşă rumenită dar goală pe dinăuntru. Şi asta pentru că numele aleşilor va fi propagat ca şi până acum, prin mass-media. Iar cine controlează mass-media, ca şi până acum, va controla şi opţiunile electoratului. Nu cred că mai are sens să spun că mass-media NU este controlată de popor, ci de o mână de oameni care au astfel posibilitatea să decidă opţiunile românului.

Uninominalul mult visat e doar o altă formă prin care NU funcţionează democraţia. În SUA, el nu a putut împiedica începerea războiului din Afganistan sub pretextul căutării unui singur om, şi al celui din Iraq sub pretextul căutării unor arme care nu au mai fost niciodată găsite. El nu poate nici acum opri războiul, în condiţiile în care mai mult de jumătate dintre membrii Congresului sunt formal împotriva lui. Legi care dau puteri cvasi-discreţionare asupra cetăţeanului (Patriot Act) n-au putut fi împiedicate de votul uninominal. Şi atunci, de ce să ne gândim la artificiul ăsta ca la o acadea de lins? Este cineva tembel?

Cât despre europarlamentare, mă tem că există deja norme care fac în mintea multor români conexiunea dintre Uniunea Europeană şi planul ceauşist de distrugere a Satului Românesc. Una dintre ele o cunosc în mod nemijlocit: începând cu 1 ianuarie 2008, ţăranii nu vor mai avea voie să crească pe lângă casă mai mult de 10 găini şi un porc. Dacă ai 20 şi 2 purcei, rişti să te vezi cu animalele confiscate. Desigur, cine doreşte mai mult, trebuie să-şi deschidă fermă în afara localităţii. Deci ţaţa Frosa, care creşte liniştită 50 de păsări şi doi purcei (unul pentru Crăciun şi altul pentru Paşte), ori îşi schimbă complet strategia de producţie, ori de la 1 ianuarie 2008 e infractoare. Desigur, faptul că are pensie de 10 lei după o viaţă de lucrat la colectiv şi îşi duce zilele de pe urma ouătoarelor şi a grohanilor nu contează pentru Uniunea Europeană. Problema nu se pune strict în termeni de găini şi de porci, ci în manevrarea unei pârghii care să impună cu forţa schimbări masive şi ireversibile de mentalitate. Arma aleasă este cea a înfometării. Cineva, undeva, a decis să înlocuiască satele cu ferme de mass production, terminând concomitent cu agricultura ecologică românească (da ştiu, sapa e urâta, dar e perfect ecologică).

Mai trebuie să explic de ce ţaţa Frosa a preferat să stea pe sobă în ziua de alegeri, rostindu-şi lehametea cum numai în Ardeal se poate: No, bine, măi! lungind niţel i-ul din bine şi înmuind apăsat spanioleşte n-ul...

Farmecul nespus al oraşelor foarte mici

Zilele trecute, un prieten a evocat venirea cuiva din Piteşti în Bucureşti ca pe o “sosire la oraş”. Capitala fiind, aţi înţeles, Oraşul, în vreme ce tot ce-o înconjoară ar fi un soi de ruralitate, eventual mai semeaţă pe alocuri. Prietenul meu este un om inteligent şi cu autoironie fină, care nu se lasă furată de înfumurarea proastă a celui ce e prea bucureştean ca să constate, de exemplu, că cei mai mulţi dintre cei care şi-au lăsat chipurile pe bancnotele aflate azi în circulaţie sunt... hai, ghiciţi?... nu?... din Botoşani.

Dar stai, zic? Dacă Piteştiul este sat, atunci eu unde-o fi locuind? Păi, să vedem. Din sufragerie văd fără obstacol Apusenii, şi dacă mă uit expres în dreapta am imaginea Cheilor Turzii, la vreo 15 km, în linie dreaptă. La 15-20 de minute de mers pe jos (dintre care 5 pierdute la un semafor) ajung la Arieş şi fac grătare la sfârşit de săptămână, într-o pădurice de pini şi sălcii plângătoare. De la liceu şi până acasă fac negreşit cât şi de acasă la liceu: 7 minute la pas domol, sau 5 ceva mai alert. De fapt, dacă între blocul meu şi locul în care mă recreez zilnic n-ar fi încă vreo 4-5 blocuri, m-aş putea uita cu binoclul în geamul cancelariei.

Şi totuşi, nu aici, sau nu doar aici e farmecul oraşelor foarte mici. L-am descoperit într-o zi când am luat autobuzul spre casă. Eram la vreo 7 kilometri cred, ca la un ceas bun de mers pe jos, dar fetele mele erau amândouă obosite, aşa c-am catacdisit să mă aşez cu ele pe o bancă în aşteptarea droştii plictisite care avea să ne cărăbănească până mai încolo. A venit aproape târâindu-se, un coşmar motorizat cu tablele târşâindu-se să cadă, gemând agonic din toate încheieturile, bielele şi manivelele. Trebuie să vii într-un oraş foarte mic ca să constaţi că ceva se mai poate mişca şi la 30 de ani după ce trebuia casat, sau poate a fost deja casat şi mutat într-un oraş nu mai mare decât aeroportul din Frankfurt (unul dintre ele, vedeţi voi care). Urcăm şi ne aşezăm pe o banchetă peticită. Cumpăr bilete, iar taxatoarea o cheamă pe fetiţa mea să-i dea o bucată de hârtie. Fetiţa e fericită, n-a mai avut niciodată “biletul ei”. După o vreme droşca odioasă îşi rostogoleşte roţile, antrenând toată sărăcia mecanizată odată cu ele.

Suntem doar noi şi taxatoarea, de şofer nu mai zic nimic, e undeva într-o cuşcă prin faţă, nu văd cu ce se ocupă, dar deduc inteligent că trage de volan şi de manivele, să nu se risipească minunea prin valea care numai convivială nu e. Mai opreşte, mai urcă cineva. Mai porneşte. Mai opreşte. Hardughia ocoleşte centrul închis al oraşului foarte mic. Eu n-aud nimic, doar piuitul fetiţei mele care are biletul ei, însă percep de la o vreme că taxatoarea se ceartă cu un urs. Întors cu spatele la noi, tocmai la şase scaune mai încolo, ursul mormăie cu taxatoarea. No, da’ di ce vin eu ca o proastă la servici? Ca să nu-şi cumpere el bilet? întreabă muierea retoric ca-ntr-o piesă de Corneille. Ursul mormăie, sau poate articulează, ce ştiu eu, abia m-am obişnuit cu motorul care chinuie taradaica de-mi cristalizează timpanele. Taxatoarea îl batjocoreşte ca la uşa cortului, ursul mai mormăie, mai tace, dar tot nu se mişcă să-i arate banul sau abonamentul. Noi coborâm la o vreme, după un ţălu’ mâna celei care i-a dat fetitei mele un bilet rupt dintr-o foaie albă.

Apoi îmi dau seama că din toată scena finală, colorată până la pitoresc, a lipsit cu desăvârşire un lucru: amenda.

Maestrul Rinzai despre maestri si discipoli

“Un discipol autentic dã mai întâi un katsu; pe urmã întinde o tavã datã cu lac lipicios. Învãtãtorul nu îsi dã seama de acest tertip, cade în capcanã, si de îndatã începe sã explice tot soiul de teorii fanteziste. Discipolul dã un katsu. Dacã celãlalt tot nu se lasã, [eroarea] devine o boalã care-a pãtruns pânã la mãduvã. Asta se cheamã cã “oaspetele vede gazda”.

Sau se poate întâmpla si astfel: Învãtãtorul nu spune absolut nimic ci urmãreste explicatia discipolului, pentru ca apoi sã-i fure dintr-o datã întrebarea. Cu toate cã i-a fost furatã, învãtãcelul nu poate renunta la întrebare si se agatã de ea pânã la moarte. Asta se cheamã cã “gazda vede oaspetele”.

Sau, învãtãcelul vine la maestru cu cine stie ce procedeu de purificare. Maestrul îl recunoaste ca fiind doar un procedeu, îl apucã si-l aruncã cât colo. Învãtãcelul strigã: “Ce învãtãtor grozav!” Acesta rãspunde: “Eh! Tu nu deosebesti rãul de bine.” Atunci învãtãcelul se închinã. Asta se cheamã “gazda vede gazda”.

Iarãsi, un învãtãcel în obeze si lanturi se prezintã dinaintea învãtãtorului. Atunci învãtãtorul îi mai pune un rând de lanturi si obeze. Învãtãcelul nu mai poate de bucurie. Si unuia si celuilalt le lipseste discernãmântul. Aceasta se cheamã cã “oaspetele vede oaspetele.”

Comentariu:

Maestrul Rinzai expune patru situatii posibile în întâlnirea dintre un maestru si un discipol. Le vom privi pe rând, numindu-le dupã concluziile formulate la sfârsitul fiecãreia dintre ele (în care “gazda” este maestrul iar “oaspetele” este negresit ucenicul).

1) Oaspetele vede gazda.

Întâlnirea dintre maestru si ucenic este obligatoriu un schimb, un dialog, în care maestrul este solicitat sã rãspundã. Trebuie stiut cã în buddhismul zen (forma pe care taoismul a luat-o atunci când buddhismul a pãtruns în China) tãcerea este superioarã vorbirii (conform versetului din Tao-Te-King: “Cel ce vorbeste nu stie. Cel ce stie nu vorbeste.”) iar dialogurile zen nu pot fi decât scurte, bruste, dureroase. Ele presupun un mare efort dincolo de limbaj, aici e toatã cheia de altfel, replicile sunt numai vârful aisbergului, ceea ce nu se vede e cu mult mai profund si mai important, si nu rare sunt ocaziile în care dialogul nu se serveste de cuvinte, ci de katsu (strigãte percutante, pure), de ciomege în cap, de cuvinte obscene. Si e normal sã fie asa, pentru cã nu e vorba de un exercitiu de societate, ci de un drum spre trezire, în care toate metodele sunt bune.

Sã privim acest prim dialog. Ucenicul are douã replici: un katsu si o tavã datã cu lac lipicios. El nu verbalizeazã nimic, si asta îl situeazã pe o pozitie superioarã maestrului, care verbalizeazã mult si inutil, astfel încât maestrul Rinzai nu socoteste c-ar fi necesar sã reproducã ceva, orice. Interesant este cã ucenicul e cumva între douã ape, el transmite ceva pur (katsu) si ceva impur (tava datã cu lac lipicios). Maestrul, în loc sã-l purifice, îl încurcã cu vorbe. În cele din urmã ucenicul se purificã singur cu al doilea katsu. Dacã maestrul, în loc sã tacã, va continua sã vorbeascã, tulburând puritatea ucenicului, el se dovedeste a fi o fraudã de la un capãt la altul.

Acesta este cazul în care ucenicul este mai vrednic de Cale decât maestrul (deci “oaspetele vede gazda”).

2) Gazda vede oaspetele.

Asa cum am spus, învãtãtorul care nu spune nimic este adevãratul învãtãtor. El nu este într-o pozitie de non-comunicare, cum ni s-ar putea pãrea datoritã ignorantei noastre, ci tocmai prin tãcere transmite totul, fãrã gres si fãrã rest, pentru cã în zen tãcerea cuprinde toate semnificatiile (însã nu trebuie uitat cã jurãmântul tãcerii poate fi întâlnit la numerosi asceti crestini, iar superioritatea tãcerii fatã de orice cuvânt este expres mentionatã si în sufism, deci nu avem de-a face cu o situatie singularã). Asadar, maestrul tãcut primeste o întrebare de la discipol, lucru natural din partea celui care are nelãmuriri. Rolul maestrului este de a disipa orice neîntelegere, de a lãmuri discipolul (deci de a-l purifica, de a-l transforma într-o lamurã, adicã în argint curat, dupã cum bine spunea limba românã veche). Dar si ucenicul are un rol activ aici, el va fi purificat sau nu în functie de disponibilitãtile sale, esecul fiind si el posibil (cazul în care ucenicul “se agatã de întrebare pânã la moarte”).

În acest din urmã caz, maestrul este mai vrednic de Cale decât ucenicul (deci “gazda vede oaspetele”).

3) Gazda vede gazda.

Aceasta este situatia privilegiatã în care si maestrul si discipolul se dovedesc la fel de buni pentru Cale. Dialogul este scurt si clar, fiecare pricepând atât cele spuse, cât si cele nespuse. Ucenicul vine cu “cine stie ce procedeu de purificare”. Este bine, dar nu suficient de bine, pentru cã un procedeu de purificare este pânã la urmã un instrument, si nu puritatea însãsi. Maestrul vede diferenta si aruncã procedeul, tocmai pentru a-i înlesni discipolului accesul mai usor la scopul propus. Ucenicul întelege imediat diferenta subtilã si îl laudã pe maestru, lucru care nu poate fi decât o gresealã care l-ar bloca pe Cale. Maestrul îl dojeneste pentru lipsa de perspicacitate. Ultima replicã a ucenicului nu poate fi decât non-verbalã.
Asadar, aceasta este forma cea mai elevatã a întâlnirii dintre un maestru si un ucenic, în care fiecare pricepe imediat ce are de zis celãlalt. “Gazda vede gazda”, fiecare este primit la fiecare, si amândoi au ceva de dat. Remarcabil este faptul cã ucenicul bun (din primul dialog) este numit “oaspete”, în timp ce ucenicul vrednic din dialogul acesta este numit “gazdã”. Explicatia este faptul cã, oricât de mult potential ar avea un discipol, fãrã maestrul potrivit el este asemeni vasului gol ce nu si-a gãsit rostul.

4) Oaspetele vede oaspetele.

Ultima formulã este cea în care se întâlnesc doi nevrednici: unul ce se ia pe sine drept maestru, si unul care e ucenic neavizat. Situatia ultimului este oarecum normalã, el este cuprins de lanturi, de legãturi cu lumea. Din nefericire, falsul maestru nu-l poate elibera de ele, ba chiar îi adaugã altele noi, lucru pe care ucenicul cel prost nu-l sesizeazã, el este mai interesat sã aibã un maestru decât de Calea însãsi. În acest din urmã caz, “oaspetele vede oaspetele”, fiecare este primit de fiecare, numai cã nici unul dintre ei nu are nimic de oferit.

Complimente

Profesorul: - S-a sunat?
Elevii: - Nu.

Comentariu deloc evident: La întrebarea pusă de profesor elevii au setat demult un răspuns implicit, indiferent de momentul în care survine ea: DA. Subtext: Valea! Cară-te! Ne plac pauzele! Caramba! Alea-alea...

Situaţia în care elevii răspund negativ, ca mai sus, este profund nefirească şi în linii mari cu totul improbabilă, ca să zic aşa.

Toţi diferiţi, toţi inegali

Într-un text fulminant despre inegalitatea cu care ne naştem înainte de a ne cufunda în ea pentru totdeauna, Boris Vian scrie să se nasc mult mai puţini oameni dotaţi pentru box decât pentru ortografie, acest fiind motivul suficient pentru care numărul profesorilor de franceză îl depăşeşte pe cel al campionilor din ring. Nu, nu ne naştem egali. Nici nu trăim egali, şi nici după moarte nu putem spera la vreo egalitate. Mai rămâne, se mângâie fervenţii acestei idei, egalitatea în faţa legii.

Ei bine, unul din aspectele artificiale ale dreptului modern este încercarea de a reduce oamenii la ceea ce numim, din comoditate, “egalitatea în faţa legii”. Alături de încercarea de a reglementa fiecare aspect al vieţii, delir legislator care încearcă în van să plombeze cu sute de legi stufoase absenţa Legii din inimă, reducerea omului la ceea ce s-ar putea numi “unitatea cetăţenească” este o altă iluzie a Justiţiei...

În fapt, oamenii nu sunt egali, şi nu pot fi, în raport cu ea, cum nu sunt egali nici în privinţa posibilităţii de a urca în ring... Legile sacre de tipul celor ale lui Manu stabilesc cu prisosinţă inegalitatea în faţa legii: “Amenda unui Sudra pentru un furt oarecare trebuie să fie de opt ori mai mare decât pedeapsa obişnuită, cea a unui Vaisya de şaisprezece ori, cea a unui Kşatriya de treizeci şi două de ori, cea a unui Brahman de şaizeci şi patru de ori, sau de o sută de ori, sau chiar de o sută douăzeci şi opt de ori mai considerabilă, atunci când fiecare dintre ei cunoaşte perfect binele şi răul din acţiunile sale.” (Legile lui Manu, Cartea a VIII-a, Funcţia judecătorilor. Legi pentru afacerile civile şi infracţiuni, versete 337-338) Cei cărora li se pare că servitorii (Sudra) sunt defavorizaţi, iar preoţii (Brahmanii) un fel de castă dictatorială, pot vedea că cei a căror viaţă a fost dedicată cunoaşterii sunt cei care plătesc cel mai scump abaterile.

Undeva în versetele despre adulter, în acelaşi spirit, se spune că un Sudra trebuie să fie mutilat pentru asta, unui Vaisya i se confiscă averea, un Kşatriya trebuie uns pe creştet cu urina unui măgar, iar un Brahman trebuie alungat din regat fără să i se clintească un fir de păr din cap. Aparent, principiul inegalităţii e în favoarea preotului. Eronat! Pedeapsa purifică, iar cel pedepsit de întâlneşte cu Devaşii pur: servitorul prin mutilare, negustorul prin sărăcire, războinicul prin umilire. Brahmanului însă i se refuză purificarea: alungat din regat fără ca cineva să ridice mâna împotriva lui, pedeapsa care i se cuvine este cea a damnării şi a infernului. Pentru astfel de erori inconceptibile pentru un preot, pentru care Justiţia lui Manu nu admite răscumpărare.

Există un preţ al cunoaşterii autentice care e departe de tristeţile de căţeluş pe care le încearcă Bouvard şi Pécuchet după ce frecventează haotic muzee, teatre şi cursuri la Collège de France. E ceea ce spune Vasile Lovinescu despre Ivan Turbincă: nimeni nu se întoarce de la Poarta Paradisului acelaşi, dintr-un punct încolo eşecurile cele mai mici au consecinţe incalculabile, mergând până la transformarea aspirantului în contrariul căutărilor sale... Brahmanii plătesc cel mai scump pentru erorile lor...

Despre estetic, urât şi nespus de frumos

Mărturisesc că cel care mi-a deschis ochii asupra acestei evidenţe zdrobitoare este un şofer de tir. Acela anume era capabil să găsească orice adresă în Europa fără gipies şi fără să ştie nici să salute altcumva decât în ardeleneşte, şi de la înălţimea experienţei lui de doctor ès manivelă formulase într-o zi sentenţios: “Singurele femei frumoase din lume sunt româncele şi unguroaicele. Cum intri în Austria îţi piere pofta să te mai uiţi după muieri!” Am râs, ha!, ce ştia el. Era condiţionat de fizionomiile de acasă, mi-am zis. Ce putea şti el, un simplu şofer. Cioara crede că cel mai estetic dintre toţi este puiul ei, zice-o vorbă din bătrâni. Nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie. Alea-alea...

Într-o zi am zburat de-a lungul Europei până în Germania. De acolo am luat un avion care m-a dus în Maroc, şi-am lăsat în urmă lumea şoferului meu de tir. Am aterizat într-o ţară cu palmieri, unde bărbaţii şi femeile se acoperă cu veşminte ca în urmă cu mai bine de o mie de ani, afară, fireşte, de cei care preferă altcumva. Apoi am urcat în compartimentul cu aer condiţionat al unui tren care m-a dus, o zi întreagă, de-a lungul coastei Mediteranei până într-un loc pe care degeaba v-aş spune cum se numeşte, pentru că oricum nu e trecut pe nici o hartă din atlasurile europene. În ziua aceea, şi în zilele care au urmat, am înţeles adevărul tainic care încolţise în mintea celui care tocise cauciucurile măgăoaiei pe şoselele Europei.

Să smulgi un om din lumea lui şi să-l arunci cale de câteva mii de kilometri într-o nelume nu-i deloc lucru de şagă. Iar dacă în toată experienţa asta e singur printre străini, fără suflet apropiat cu care să schimbe o vorbă, lucruri nebănuite se pot întâmpla. Eu am descoperit atunci, ce e urâtul, ce e frumosul, şi cât din acestea două e dulce-amara condiţionare căreia îi spunem, fără să reflectăm, estetică. De la Casablanca până în Rabat, peisajul se bucură de culorile grele ale frunzelor de palmier, ale curmalilor şi ale bananierilor, sunt case multe şi frumoase, le ghiceşti confortul din dimensiuni. Câteva zeci de minute mai încolo, trenul părăseşte linia Mediteranei şi-şi începe drumul spre continentul african, iar ochii europeanului intră în contact cu un ocru-galben care nu mai aduce nicidecum cu ce-a lăsat el acasă. Aşezările se răresc şi ele puţin câte puţin, urmele europenizării dispar şi ele. Kenitra mai e încă lângă mare, în vreme ce Sidi Slimane îţi anunţă munţii golaşi şi trişti ai Atlasului. Fez e ultima escală înaintea părăsirii civilizaţiei. Din goană priveşti oraşul sacru al Marocului, ţi se scurg ochii după medina care e acolo neschimbată din secolul XIV, cu străzile ei înguste făcute pentru mers pe jos sau călare, printre case cu ziduri înalte care nu permit caniculei să te copleşească nici în miezul zilei. Un oraş care a refuzat pur şi simplu să intre în modernitate, unde timpul curge normal, fără grabă, unde oamenii nu aleargă după nişte bani pe care oricum n-ar avea pe ce să-i cheltuiască. Pe la Taza certitudinea aflării într-o altă lume îţi măsoară respiraţia cu zgârcenia unui hangiu care-ţi dă dumicaţii pe datorie. Pământul e ars de caniculă şi întinderile sunt unse cu un galben cleios, care-mi priponeşte retina afară din cartea pe care oricum n-o voi citi până nu mă întorc acasă. Nimicul e rege acolo, un nimic ecrazant, tulburat din loc în loc de turme de capre scheletice care rod la scaieţi, sau de livezi de curmali cu ciorchini grei ca datoria externă a unei ţări din lumea a treia. Încerc să asimilez cum e cu putinţă ca nişte animale piele şi os să aibă nişte ugere aşa de mari şi de pline, ori ce caută în mijlocul pustiului o grădină de zarzavat superbă, riguroasă şi elegantă ca rezolvarea unui sistem de ecuaţii care abundă în necunoscute. Nu înţeleg. Văd păduri de pin parasol care nu ţin pic de umbră, bărbaţi călare pe cai arabi şi berberi subţiri şi nervoşi ca un Witz şfichiuit de-o limbă despicată, apoi case izolate la zeci de kilometri distanţa unele de altele, înconjurate de garduri făcute din pietre suprapuse. Apoi nimic, mult nimic pustiu şi gol, apoi iar grădini ce stau să crape de gogoşari sub cerul liber, apoi capre... fire de iarbă... şi din nou nimicul. Albastrul unei ape care nu are ce căuta acolo mă face să zâmbesc şi să zic: da. Sunt prea ostenit de tot ce-am putut vedea o zi întreagă ca să dau mai mult în faţa unei culori pe care retina mea n-o sesizase niciodată.

Mă încearcă in trebul acela o senzaţie pe care am trăit-o cândva într-un grup de germani pe care îi învăţam româneşte. Stefan e un blond cu părul lung, tot ce poate fi mai disciplinat şi mai muncitor. Înghite metodic toate explicaţiile mele şi vrea surprins cu noi provocări lingvistice. E rusofon, anglofon şi arabofon, mi-a arătat “a crazy passeport”, e literalmente îndrăgostit de Liban şi de Siria, de deşert şi de beduini, şi-mi râde sportiv: “Voi, românii, credeţi că sunteţi ospitalieri? Mergeţi în Damasc şi în Beirut dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă ospitalitatea.” Pe mine mă surprinde şi mă enervează arabofilia lui, şi găsesc un nonsens observaţia pe care o face la versetele coranice care cer celor aflaţi în pelerinaj să nu omoare nici un animal. Îmi arată poze în deşert, lângă cămile încărcate cu avutul nomazilor. Hans vorbeşte bine româneşte, dar vrea să ştie mai mult, aşa că ascultă prelegeri despre gramatică fără măcar să caşte. În casa lor am cunoscut ceva pentru care limba română nu are un termen tocmai potrivit, dar franceza numeşte haut le cœur. Dicţionarele se grăbesc să echivaleze cu greaţă, sau sperietură, dar trebuie să trăieşti cu adevărat aşa ceva ca să ştii că lingviştii de profesie se înşeală cu toţii. Un haut le cœur este literalmente o tresărire a inimii însoţită de un gol în stomac şi o ameţeală, dar toate acestea nu seamănă nici pe departe cu o slăbiciune a cărnii. E mai degrabă contrariul rarisim şi firesc al dragostei la prima vedere, eu l-am trăit lângă Stefan şi Hans fără ca ei măcar să-şi fi dat seama. A fost destul să dau cu ochii de ea ca sa am unicul, deliciosul, incomparabilul şi sper irepetabilul haut le cœur al vieţii mele. Avea faţa albă, stropită cu pistrui portocalii ca o rochie de mireasă pe lângă care a trecut un bolid printr-o baltă. Părul potrivit de scurt încleiat cu gel, ochii aproape alburii îndărătul unor funduri de borcan pe post de lentile de contact cu lumea. Gura subţire ca o lamă de bărbierit, musai rujată cu nădejde. Aerul e acela al unei bufniţe mahmure surprinsă în somn digestiv de amiază. Trăiesc intens, şi mă surprind trăind, contrariul dragostei la prima vedere. Nu, nu despre ură este vorba, există un contrariu al îndrăgostirii care se recunoaşte prin aceeaşi imposibilitate de a-ţi dezlipi privirea, sau prin obsesia revenirii cu ochii asupra unei persoane care te surprinde prin hidoşenia, sau malformaţia, sau cine ştie ce amputare a caracterului care nu-ţi dă pace. Făptura cotcodăceşte strivind consoană de consoană în limba ei, plescăie diftonguri, inflaţionează prin încăpere, în vreme ce ochii albastru-adipos caută cu greu un punct de care să se colaţioneze. Eu mă întreb steril cum de e cu putinţă.

În Maroc, la patruzeci de kilometri de cea mai apropiată gară, într-o oază cu legume şi palmieri, l-am întâlnit pe cel mai frumos om din viaţa mea, vânzătorul de tasbih-uri, câlătorul prin lumi. Stătea cu picioarele strânse sub djellaba în spatele unei pături pe care erau rânduite şiraguri din acelea pe care le-au adus cruciaţii în Europa catolică şi le-au răspândit sub numele de rozarium: pierdute între police şi arătător, bobiţele lor fug în ritm de oratio mentis. Bătrânul zâmbitor avea câteva zeci din obiectele acestea ce pot fi găsite în toate religiile. Uită-te la el cu atenţie, mi-a zis cineva, acesta este un om realizat. De-a lungul firului albastru, boabă cu boabă simbolizează stările multiple ale Fiinţei – bătrânul le parcursese pe toate. Una după alta, cele o sută de boabe care încep acolo unde se termină şi se termină acolo unde încep sunt lanţul neîntrerupt al lumilor – bătrânul fusese în fiecare dintre ele. Am ales un tasbih şi l-am rugat să invoce Numele lui Dumnezeu înainte de a-l lua cu mine. A vrut. Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu. Era atât de frumos, omul acela realizat, încât pentru prima dată m-a durut că în lumea noastră este absolut cu neputinţă să ceri un bătrân de bunic, cu firescul cu care ceri o femeie de nevastă. Azi, tasbihul aspru, pe care am refuzat să-l dau cu ulei, este lucios şi lin la pipăit ca sandalele unui călător prin lumile lui Dumnezeu.

Acum ştiu. Esteticul e ceva ce, după toată experienţa, nu se poate, dar care indubitabil există. Urâtul e o bufniţă vorbind într-o limbă pe care n-o pricepi. Frumosul e un bătrân călător în Fiinţă şi în Univers, şi pe care ai fi vrut să-l poţi îmbunici.

Protocopyrightul sacru

Există un verset al Legilor lui Manu, pe care la o primă lectură n-am fost suficient de inspirat să-l notez anume, care avertizează împotriva citirii textelor sacre fără autorizarea venită din partea unui maestru. Cei care se fac vinovaţi de această encartadă sunt egali, spun Legile, cu hoţii ordinari. A citi Vedele fără permisiune este deci un furt...

Unul din lucrurile pe care nu le pot înţelege şi deci nici accepta este pretenţia modernilor de a avea proprietate “intelectuală” asupra unor idei, vorbe, imagini, sunete. Dacă autorul Mioriţei ar fi avut ideea neghioabă de a adăuga la finalul baladei: (c) Badea Scârţan - toate drepturile rezervate, cred că azi manualele de română ar fi pierdut câteva pagini interesante, iar cunoscătorii simbolurilor sacre din acest text o adevărată mină de aur tradiţională...

O civilizaţie trebuie să-şi piardă complet axul ortodocsiei pentru a-l putea înlocui cu această necroză a dreptului de proprietate care este copyrightul. Undeva Guénon lămureşte cu prisosinţă nerozia: ceea ce este corect aparţine tuturor, şi nimeni nu poate pretinde vreo posesie oarecare asupra unei idei juste, în vreme ce arogarea posesiei asupra unei tâmpenii nu face cinste nimănui. De ce să spui, deci, că un anume text îţi aparţine, câtă vreme corectitudinea lui îl face suficient de impersonal încât să fi putut fi abordat de oricinear fi avut nivelul respectiv?

Şi uite, am descoperit că totuşi un anume copyright, pe care am decis să-l denumesc protocopyrightul sacru, este cu putinţă: cel care descurajează heirupismul hermeneutic. Cel care-l obligă pe ucenic să se supună unei tradiţii de lectură, să-şi însuşească o cuminţenie poate insuportabilă la început, dar singura capabilă să-l formeze şi să alunge pentru el spectrul hidos al heterodoxiei doctrinare. Avva a zis... Sfântul a zis... Preafericitul a zis... Rabbi a zis... Ibn a zis... – trebuie să ştii tot ce au zis uriaşii dinaintea ta pentru ca tu, piticul, măcar să afli pe umerii cui trebuie să urci. Altfel, cu părere de rău, dragă Luther, dar eşti doar un hoţ de texte sacre!