Despre Răul Dumnezeu (again and again Cronicile Narniei)

Undeva în al treilea volum al Cronicilor Narniei, Lucy îl întreabă pe Domnul Beaver, referindu-se la Aslan, imagine leonină a avatarului divin: “Aşadar în preajma lui nu eşti în siguranţă?” Şi primeşte răspunsul: “Cine a spus ceva despre siguranţă? Evident că nu eşti în siguranţă. Dar el este bun. El este Regele, ţi-am zis.” Aslan este de-a lungul cronicilor Leul vorbitor care instaurează prin forţă şi inteligenţă dreptatea. Rolul lui este purificator şi vindecător, el arde scoriile care năpădesc Narnia şi o restaurează spiritual. Prin el se manifestă cele două feţe ale lui Dumnezeu: Cel Maiestuos (dimensiunea aspră, răzbunătoare) şi Cel Milostiv (dimensiunea blândă, iertătoare). Cine poate sta nestingherit în faţa lui Dumnezeu înainte de a obţine iertarea Lui?

În al treisprezecelea capitol, tot despre Aslan: “Oamenii care nu au fost niciodată în Narnia cred adesea că un lucru nu poate fi bun şi înfricoşător în acelaşi timp.” Pornind de la o lectură parţială a Bibliei, absolutizând injoncţiunile christice, creştinii au sfârşit într-o cumplită erezie: cea a negării dimensiunii maiestuoase a lui Dumnezeu. Secolul XVIII francez a fost cel al bondieuseriilor, a “bunului Dumnezeu” în sus şi a “bunului Dumnezeu" în jos, a unei Providenţe care iartă bleg totul, inclusiv viciile. Nimeni nu este fără păcat, dar de aici până la eternizarea placidă a păcatului e drum lung. Dumnezeu este Bun, e adevărat, dar să nu uităm că El este şi Rău. Dumnezeu este ceva nespus de bun şi de înfricoşător în acelaşi timp, pentru că nu este dumnezeu, decât Dumnezeu.

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre incertitudinile elective

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos

Despre lucruri ce nu se văd

Legile lui Manu despre adulter

Citim în versetele 352 şi 353: “Regele să alunge, după ce i-a pedepsit cu mutilări profunde, pe cei cărora le place să seducă femeile altora. Căci din adulter se naşte în lume amestecul castelor, şi din amestecul castelor provine violarea îndatoririlor, amestecul rasei umane, care conduce la pierderea universului.”

Comentariu: Noi, euroamericanii, suntem obişnuiţi să credem că dragostea justifică şi scuză totul. Denis de Rougemont, în Dragostea şi Occidentul, remarca preferinţa unică, perversă, pe care lumea noastră o are pentru pasiunea ilicită, aflată în afara şi împotriva cutumelor. Tristan şi Isolda este o poveste de dragoste sublimă, nefericită şi ilegală. Dom Juan pozează în ideal erotic. Suntem atât de obişnuiţi cu aceste repere mentale încât nu le mai sesizăm monstruozitatea. Adulterul este opţiunea pe care lumea noastră a făcut-o în favoarea lui Eros, renunţând la Agapé.

Or, în societăţile în care Principiul n-a fost obliterat, flacăra pasiunii necontenite nu este iertată. Vechii evrei şi musulmanii lapidau cu pietre acest tip de transgresare. În ţările islamice adulterul, ca şi violul, este pedepsit si azi cu moartea. Hinduismul nu face nici el excepţie. În Legile lui Manu se spune că regele trebuie să-i pedpsească groaznic pe toţi cei care sunt dovediţi în această situaţie. În funcţie de caste, un şudra (din casta servitorilor) este omorât, un vaisya (din casta negustorilor şi a agricultorilor) este deposedat de bunuri, un kşatriya (din casta războinicilor) este schingiuit sălbatic, în vreme ce un brahman este alungat din regat. Aparent, preotul scapă cel mai uşor, dar în realitate lucrurile nu stau aşa. Pedeapsa purifică, şi cu cât este mai mare cu atât iertarea e mai uşor de obţinut în Ceruri. Neştiutorul serv este aproape absolvit de vină prin condamnarea la moarte, negustorul îşi capătă iertarea prin sărăcie, războinicul prin umilire. Preotul însă care, nevătămat, părăseşte regatul rătăcind în lume, devine prefigurarea acelor ce nu ating nici Raiul, dar nici Iadul, fără a se fixa undeva. El nu expiază nimic, fiind doar îndepărtat ca o monstruozitate cosmică, un lepros moral, o formă malignă a cancerului. Brahmanul adulter devine un om sub toate castele, mai jos decât un servitor, un paria fără căpătâi, un damnat în viaţă, pe care nici Infernul nu-l mai vrea...

Şi toate acestea pentru că adulterul este o pură goană după plăcere josnică fără asumarea niciunei consecinţe. Trebuie să fii european ca să nu pricepi că între poligamie şi adulter distanţa este ca de la cer la pământ. Trebuie să fii european de tot ca să mai vorbeşti de lumea noastră ca de una a monogamiei... Un gest banalizat acum şi aici este văzut într-unul din cele mai vechi texte sacre ale hinduismului ca un atentat la structura însăşi a lumii, ca un catalizator nepermis al degenerării inevitabile. Oroarea pentru “amestecul castelor” ţine de momentul acela care se pierde în negura timpurilor, în care Hamsa, casta primordială, s-a despărţit în preoţi, războinici, negustori şi servitori, pentru că Omul a suferit o decădere masivă, împotriva căreia una dintre reacţii a fost interdicţia procreării altfel decât în cazul unor grupuri cvasi-închise. Nu românii au fost primii care au ştiut că aşchia nu sare departe de trunchi, adevăr universal care implică faptul că urmaşii unui cuplu luminos vor duce mai departe lumina, în vreme ce copiii tenebrelor sunt ineluctabil de partea întunecimii.

Interesantă este “pierderea universului”, precedată de “amestecul rasei umane”. Uniformizarea şi lipsa de discernământ (sau "toleranţa", cum i se spune în newspeak) sunt semnele infailibile ce prevestesc catastrofa finală. Faptul că la Buenos Aires şi la Adunaţii-Copăceni se ascultă aceeaşi muzică, se bea aceeaşi băutură şi se difuzează aceleaşi filme este simptomul uniformizării care şi-a propus să nu ierte nici locuri, nici oameni. Agenda Occidentului ce bate darbana “democraţiei” şi a “drepturilor omului” (două sintagme ce nu pot păcăli nici un observator avizat în privinţa planului anti-tradiţional al mondializării) călcând în picioare culturi, mentalităţi, cutume locale va conduce, în cele din urmă, la “munţii de lână” despre care vorbeşte Coranul atunci când evocă Ziua cea de pe Urmă, adică înmuierea tuturor asperităţilor ce marchează Verticalitatea care defineşte OMUL.

Vulturul, furnica si Furnicul (parabola modernizata tare)

A fost odata ca niciodata un vultur ca toti vulturii. Adica dupa toate standardele speciei, cum nu se poate mai banal. Si cum zbura el, fara nici o tinta manifesta, bucurandu-se de soare, de vant, de baia de aer, dar nici de astea prea tare, ca doar asta facuse in toate zilele vietii lui pana in ziua aceea a vietii lui – vazu, asa, o stanca. Drept pentru care a zis, respectând legea cauzalitatii: uite o stanca.

Langa stanca respectiva era un musuroi de furnici. O mare lume a furnicilor. Adica, din punctul de vedere al unei mici furnici, o lume imensa populata numai si numai cu furnici. In acelasi moment in care vulturul emitea, la ani si ani lumina (conform stiintei furnicesti) butada de mai sus, o furnica se despartea cu inima stransa de lumea ei, pentru a investiga gogoloiul din vecinatatea musuroiului. S-a intors l-a sfarsitul unei vieti dedicate parcurgerii stancii cu harnicie si abnegatie, de dimineata pana seara, în lung si în lat. Spune-ne si noua ce ai vazut in tot acest timp, îi zisera furnicile ramase acasa. Am vazut o stanca, le-a raspuns cu emotie furnica-explorator, si a fost crezuta, nu atat pentru explicatii, cat pentru parul ei alb.

Dar setea de cunoastere a poporului furnicesc nu s-a oprit aici, periodic a trimis noi si noi furnici pentru a petrece ceva vreme pe stanca, una spre vest, alta spre est, cu consemnul de aceasta data sa analizeze o portiune precis delimitata, si sa se intoarca cu date in vederea centralizarii. Incetul cu incetul, vreme de mai multe generatii, lucrari stiintifice valoroase au inceput sa umple bibliotecile: „Contributii despre pata verde a marginii concave in unghi de 37 de grade”, „Asupra unor asperitati obtuze in preajma marilor muschi verzi”, „Ipoteze furnicoloidale despre forma concavitatilor acvatice din partea superioara” – si ma limitez sa le citez numai pe cele mai cunoscute.

Intr-o zi, un geniu neasteptat si cu totul improbabil se nascu in neamul furnicesc. I se spuse devreme: Furnicul, pentru curiozitatea iesita din comun cu care devora, una dupa alta, lucrare dupa lucrare, informatie cu informatie despre stanca. Cu adevarat, furnicile isi puneau toate sperantele in tânarul savant, care promitea sa lamureasca misterul stancii, despre care se stiau, în ciuda tuturor eforturilor, atat de putine lucruri.

Iar furnicul, dupa multa truda in biblioteci, convoca toata suflarea pentru a disipa misterul care-i apasa pe toti dintotdeauna: cu siguranta in voce si umor, ajutat de numeroase planse si un retroproiector, explica el ca, în fond, stanca era o superstitie a generatiilor anterioare, care simteau nevoia sa-si exteriorizeze angoasele sub forma unor elemente nestapânite ale mediului înconjurator ostil. Or, în mod practic, stânca nu avea cum sa aiba existenta tangibila, fiind vorba doar de o infinitate de mici fire de praf oarecum aglutinate, într-un mod pe care noi nu ni-l putem explica decât printr-o doua teorii partiale, pe care le-a expus audientei vrajite, sub forma câtorva ecuatii superbe, ale caror demonstratii au umplut cateva table. Tangential, furnicul a vorbit si de legenda vulturului, despre care se pastrasera câteva fragmente dintr-un manuscris anonim din epoca pre-exploratorie, si pentru care a propus impresionanta paradigma Furnicul (care ii poarta de atunci numele). Geniala solutie, uimitoare in simplitatea ei, poate fi rezumata in propozitia urmatoare: vulturul este proiectia unui furnic urias zburator, o exteriorizare sublimata a dorintei de a zbura resimtita intotdeauna de neamul furnicesc.

Activitatea Furnicului a fost încununata cu premiul Nobel pentru stiinta, iar numele sau a fost trecut cu litere de aur în cartea de onoare a musuroiului. Inteligenta, metoda si probitatea lui iesite din comun sunt de atunci tinta si modelul oricarui furnic de stiinta.

Falsele alegeri

Cele mai multe dintre optiunile care ni se propun azi nu fac decât sã implice false alegeri, la baza cãrora se aflã false diferente. Discernãmântul începe atunci când stii unde sã-ti exerciti discernãmântul, si când anume sã-l lasi pur si simplu sã doarmã. Altfel, exercitarea falselor optiuni este la fel de trista ca un samurai ocupat sã mãcelãreascã niste butaforii.

Corolar: Toate conservele de peste sunt strict identice.

Cele trei idei ale Apocalipsei după Mel

Toată lumea a văzut pelicula Apocalypto (2006), aşa că nu are rost să povestesc, mai mult sau mai puţin inspirat, faptele. Mă voi mărgini să comentez cele trei idei care constituie trama acestui film, avertizând dintru început că pentru o creaţie cinematografică în care acţiunea predomină, avem de-a face şi cu un suport foarte adecvat pentru o reflecţie autentică, de cea mai bună calitate.

Toată lumea a remarcat implicaţia scenei finale, în care Jaguar Paw priveşte uimit, alături de soţia lui şi copiii lor, sosirea unei bărci în care se află un preot catolic şi o cruce, înconjurat de spaniolii lui Columb. Mesajul este transparent: creştinismul a sosit într-o lume a cărei spiritualitate degenerase în forme aberante. Totuşi, regizorul nu putea exprima ideea sub forma ei universală pe care o enunţă metafizicianul Frithjof Schuon în Treptele înţelepciunii: atunci şi acolo unde se înregistrează o degenerare masivă a tradiţiei spirituale, survine una din aceste două posibilităţi: fie apare un nou mesager divin, înnoitor al harului, fie printr-un cataclism istoric (nu în mod exclusiv dar nici obligatoriu de tip “natural”) vehiculul spiritual deteriorat este înlocuit cu altul, susceptibil în mai bună măsură să împlinească menirea unei religii vii.

Istoria, atât cât o cunoaştem, nu dezminte această idee. Civilizaţiile precolumbiene, oricât de glorios le-ar fi fost trecutul, alunecaseră înainte de distrugerea lor în forme de adorare demonice. Sacrificiile umane cantitative, adevărate carnagii ritualice, mărturisesc din plin acest lucru. Apariţia mesagerilor divini al căror rost este redresarea decăderii ciclice, exprimată textual într-un verset din Bhagavad-Gîtâ, îşi găseşte ilustrarea cea mai cunoscută în figura lui Iisus Hristos şi diatribele lui îndreptate împotriva cărturarilor iudei, culminate cu crucificarea înscenată de către preoţii Templului lui Solomon, adică exact cei care ar fi trebuit să înţeleagă misiunea lui divină. Expansiunea islamică cuprindea cu uşurinţă formele heterodoxe ale creştinismului răsăritean, dar întâmpină o vie rezistenţă pe teritoriile ortodoxe (atât în estul cât şi în vestul Europei). Şi poate că şi actuala permeabilitate pe care o oferă Europa pentru religia islamică îşi are cheia tot aici, în seceta spirituală a vremurilor.

A doua idee a filmului priveşte Apocalipsa însăşi. Deşi sensul originar în limba greacă este acela de “dezvăluire”, printr-o translaţie inevitabilă el trimite azi la cele dezvăluite înseşi: Ziua cea din Urmă (sau Sfârşitul Lumii). Pentru personajele dramei regizate de Mel Gibson chiar despre asta este vorba, de sfârşitul lumii lor. În marele ciclu cosmic numit de hinduşi Manvantara, au coexistat ignorându-se cicluri mai mici, corespunzătoare unor civilizaţii locale. Cu câteva excepţii notabile, acestea au cunoscut decrepitudinea şi în cele din urmă stingerea cu desăvârşire.

Nu este nevoie să cercetăm mitul Atlantidei ca să conchidem că civilizaţiile sunt muritoare, civilizaţiile precolumbiene ne furnizează un memento indubitabil. Şi trebuie să fii nepermis de modern, îmbibat de dogma Progresului dincolo de orice cotă admisibilă, ca să crezi că civilizaţia ta constituie excepţia de la această regulă. Ba chiar, dacă stau şi mă gândesc bine, nu eşti cu nimic diferit de mayaşii care se dedau jocurilor războinice ignorând complet faptul crucial că undeva, o expediţie formată din trei nave pornea să descopere o cale mai scurtă spre Indiile de Vest. Pentru America, expediţia lui Cristofor Columb a însemnat începutul unei apocalipse.

A treia dimensiune cerebrală a filmului lui Mel Gibson este cea pedagogică. Lui Jean-Jacques Rousseau, şi în general tuturor iubitorilor tezei “bunului sălbatic”, i-ar fi crăpat obrazul de ruşine la proiecţia acestei pelicule. Oricât de năroadă pare azi ideea, secolele XVII şi XVIII au flecărit cât cuprinde pe tema omului care “se naşte bun şi virtuos, dar societatea îl corupe şi face din el un pungaş”. Ei bine, personajul central, Jaguar Paw, nu “se naşte bun şi virtuos”, ci este şi el, ca orice om, subiectul unei deveniri. Înainte de a muri, tatăl său îi spune: “Nu-ţi fie frică!”. Jaguar Paw izbuteşte, în cele din urmă, să nu-i fie frică. Pare puţin, dar de fapt este enorm. Ca să nu-i fie frică, omul trebuie să-şi centreze existenţa nu pe trecut, nici pe viitor, ci pe prezent, angoasa provenind din amintirile neplăcute şi din anciparea suferinţei viitoare. Ca să nu-i fie frică, omul trebuie să accepte ceea ce i se întâmplă fără a adăuga el conotaţii negative în avalanşă: lucrurile nu sunt decât ceea ce sunt, fără considerente exterioare. Ca să nu-i fie frică, omul trebuie să se echilibreze pe sine cu ceea ce este în sinele lui, devenind indiferent la orice potenţial agresiv exterior. În Prostia omenească, mama şi bunica se tem că mâţa ar putea omorâ copilul împingând drobul de sare peste copilul din albie, în vreme ce tatăl judecă: “Bine-bine, de ce mi-ar fi frică?, la urma urmei mâţa încă n-a omorât pe nimeni, iar pruncul e netulburat în albia lui, acolo unde trebuie să fie.” Şi nu despre imprudenţă e vorba aici, ci despre atitudinea înţeleptului din povestea chinezească, cel care între tigru şi prăpastie are suficient răgaz să savureze mirosul unei flori rare... Jaguar Paw învaţă să nu-i fie frică, şi astfel îşi prezervă existenţa însăşi.

Am spus că Apocalypto este un film despre moartea unei lumi, şi de aceea este un film despre civilizaţia noastră. Trebuie să-i ignorăm cu desăvârşire pe René Guénon, pe Julius Evola, pe Oswald Spengler ca să credem îndobitociţi că maşinile noastre, că instalaţiile noastre de aer condiţionat, că prăjitoarele noastre de pâine ne vor salva de la extincţie. Vidul nostru spiritual nu poate fi umplut cu full options. Iar acest film ne mai priveşte încă dintr-un punct de vedere: suntem o lume cuprinsă de panică, care se agaţă disperată de certificate de garanţie. Încercăm din răsputeri să eliminăm din viaţa noastră imprevizibilul, să planificăm totul până la cele mai mici detalii, admiţând ca unică formă de libertate a destinului propriile noastre fiţe. Nebunia noastră este cea a controlului, numărăm totul, inventariem şi numim fiecare colţ de pe planetă, evaluăm şi transformăm în bani până şi visele... Şi asta pentru că, spre deosebire de Jaguar Paw, lumea noastră n-a învăţat, şi nici nu va mai învaţă vreodată, să nu-i fie frică...

Destin şi liber arbitru

O poveste orientală ne spune că un soldat, speriat după o întâlnire cu Moartea (se poate spune şi “speriat de moarte de Moarte”?), veni în fugă la împărat ca să-i ceară voie să fugă la Samarkand, unde să se ascundă. După ce acceptă, e rândul împăratului să se întâlnească cu faimosul personaj, mirat foarte de reacţia soldatului: “Tot ce voiam să-i spun este că-l aştept în noaptea asta la Samarkand, ca să-i iau firul zilelor”, îi destăinuie Moartea.

Destinul există şi este implacabil, asta e sigur. Dar nu este invadator, în pliurile lui şi liberul arbitru îşi are partea: ai voie să alegi dacă vrei să te supui destinului sau să te lupţi cu el. Pentru că destinul există şi este implacabil, asta e sigur.

No comment (II)

Iata si perechea video-ului de mai jos.

No comment

Fotbaliatorii mă iubeşte toţi

Azi, uitându-mă la traficul înregistrat de onor blogul care este, văz că dă să se dea de trei ori peste cap, nu atât calitativ cât cantitativ. Dezvoltând natura problemei, constat cu surpriz în voce şi-n simţiri că toţi tabără dinspre Fotball Manager Romania. Probabil că sunt crizaţi care mai de care de un panseu numerizat de mine aici, cel cu Dimensiunea intelectuală a fotbalului.

Ok, hai să mai punem puţin gaz pe foc. Fotbalul este promovat în societatea (post)modernă pentru ca oamenii să nu aibă vreme şi curiozitate faţă de lucrurile care cu adevărat contează. Cel care a spus asta, Noam Chomsky, a făcut referire la viaţa politică mondială. Dacă oamenii s-ar interesa sincer şi competent de acest subiect, folosind măcar un sfert din pasiunea şi sârguinţa pe care le pun în tribune, atunci n-ar mai fi aşa de uşor de manipulat, n-ar accepta atât de nătâng minciunile din mass-media, ar ieşi mai uşor în stradă şi i-ar lua la rost pe cei care au primit voturile lor.

În ce mă priveşte, cred că mai mult decât politicul contează studiul şi practica religiei. Dacă în loc să meargă la meci oamenii ar merge la biserică, dacă în loc să citească sportul i-ar citi pe Sfinţii Părinţi, dacă în loc să fugă după autografe ar căuta să respire aerul din preajma sfinţilor noştri pierduţi prin mănăstiri şi schituri, lumea în care trăim ar fi cu mult mai bună.

Într-un punct sunt însă deacord cu vizitatorii mei scandalizaţi: fotbalul e o chestie dată dracului!

P.S. Ca să văd ce zice nenea ăia acolo pe forumul ăla al lor, trebuie să mă loghez, adică alt pseudonim, altă parolă, altă distracţie. Mi-e prea lene ca să pot aşa ceva. Îmi zice şi mie cineva despre ce este vorba? Dar pe scurt, că nu fac procesul etapei nimănui...

Rãdãcina sanscritã a lui Bau-bau

Pentru cine nu este clarã filiatia sanscritã a limbii române am sã evoc un prieten din Khashmirul pakistanez venit sã studieze în România în urmã cu câtiva ani. Kashmirul este o regiune aflatã la poalele Muntilor Himalaya, împãrtitã într-o parte indianã si o parte pakistanezã, având o limbã proprie si o culturã în care modelul familial hindus si religia islamicã coexistã într-o sintezã unicã. În plus, limba kashmiri are o relatie de înrudire foarte puternicã cu limba sacrã a hinduismului. Ei bine, atunci când prietenul meu a ajuns în Ardeal a constatat cã întelege mai bine de 30% din comunicarea în limba românã (la început credea cã are halucinatii, îi venea sã-si dea palme). A devenit aproape fãrã efort vorbitor al limbii noastre (mã rog, aici a contribuit si faptul cã pe lângã limba maternã mai stia si british cum se cuvine, cã doar fãcuse scoalã în limba colonialistã, apoi si urdu si pashto, limbi de circulatie în Pakistan, basca ceva arabã coranicã nu tocmai putinã. L-am amintit pe himalayezul meu aici pentru cã un verset din Legile lui Manu mi-a atras atentia într-un mod deosebit.

Printre multele prevedere privind traditia vedicã, Legile cuprind si pe cele despre salut. Se zice de exemplu cã tinerii trebuie sã-i salute pe vârstnici prin ridicarea în picioare (dacã stau jos) si prin retinerea respiratiei (mã rog, probabil nu pânã la învinetire). Iar cel ce face asta va vedea crescând în el: durata vietii, stiinta, renumele si forta. Un Brahman care abordeazã un om mai în vârstã ca el trebuie sã-si pronuntele numele spunând în sanscritã: “Eu sunt cutare.” Iar apoi, celor ce nu înteleg limba sacrã: “Acesta sunt eu.”

Pânã aici, parcã merge. Numai cã ritualul salutului brahmanic se încheie cu pronuntarea silabei “Bhau”, “pentru cã Sfintii (rishi) considerã cã Bhau are proprietatea de a reprezenta numele persoanei cãreia ne adresãm” (verset 124). Asadar, Bhau este totuna cu “tu”. Cine-i acolo? Bhau-Bau. Cine întreabã. De ce te temi cel mai tare? De Bau-Bau (adicã de mine însumi, prin translatie). Fantasticul Bau-Bau din limbajul copiilor ar fi exteriorizarea propriilor temeri, “fiintã” plãmãditã de noi însine, capabilã sã supravietuiascã tot atâta cât si Demiurgul: cât timp stãm noi sub stãpânirea lui.

Legile lui Manu e un text vechi, foarte vechi. Silaba “Bhau” este în el deja învãluitã într-o negurã: “pentru cã rishi considerã”, acesta este argumentul care introduce formula de adresare benignã cine-stie-cum întoarsã spre sinele brahmanului în câmpul românesc.

Bhau!

Succesul postmodern

Succesul postmodern: toatã lumea ascultã vrãjitã ceea ce unul nu are de zis.

Ce voi fi când am să cresc mare?

La întrebarea de mai sus eu am găsit deja răspunsul, şi l-aş mânia pe Dumnezeu dacă aş spune că sunt nefericit de alegerea mea. Drept este că n-a venit nici dintr-o dată, şi după ce am trecut de faza în care voiam să fiu când marinar, când aviator, ca toţi băieţii, n-am fost nici mai “realist”, nici mai decis (ba, dacă stau şi judec bine, mai decis decât atunci când voiam să fiu comisar, ofiţer sau medic legist n-am fost nicicând mai apoi).

Pe de altă parte, tu care citeşti aceste rânduri ai tranşat şi tu problema cu mult timp în urmă, iar azi te feliciţi sau îţi dau cu tesla în cap, după caz, însă oricum ar fi reflecţiile care vor urma nu te vor mai ajuta de nici un fel, pentru că răul oricum s-a produs, faci amereul până la pensie (morganatică pensia asta, aud că vor s-o trimită pe la vreo 65 de ani pentru bărbaţi, c-aşa recomanda escrocii de la Banca Mondială, ceea ce e totuna cu a lua contribuţiile oamenilor dejaba, mai cu seamă a celora care se vor încăpăţâna să moară fix la 64 de ani ş-un pic), şi în linii mari invidiezi roboţelul de bucătărie care stă poponeţ în dulap în vreme ce tu lucri ca un robot 8-10-12 ore pe zi, excepţie când prestezi ore suplimentare şi atunci se fac 14-16.

Aşa că nu pentru mine am să scriu chestiile astea, şi după cum am stabilit nici pentru tine. Suntem amândoi în aceeaşi oală, a celor pentru care problema se pune tardiv de târziu, vorba poetului, deci mă îndrept spre urmaşii urmaşilor noştri, nevoind să mai adaug un post la categoria frecţiilor la piciorul tău de lemn. Şi cum îmi plac lucrurile concrete şi care vor întotdeauna duse în braţe sau ceva bun, mă voi adresa fetiţei mele care este întotdeauna mare, excepţie situaţia în care trebuie să-i suflu în ceai, să-i tai carnea în farfurie, să-i aşez hăinuţele în dulap şi să-i fac ordine în păpuşile măcelărite pentru că au fost obraznice şi rele.

Aşadar, draga mea dragă, află că există trei metode să-ţi câştigi pâinea (eventual şi friptura, dar nu obligatoriu). Tatăl tău are o experienţă bunişoară pe piaţa muncii, unde s-a vândut ca orice curvă proletară unor proxeneţi de patroni darnici la promisiuni şi strânşi la pungă, iar acum sunt gata s-o partajez cu universul. În linii mari, la taraba angajărilor ai posibilitatea să vinzi unul din aceste trei lucruri: mintea, braţele sau cinstea. Le voi lua pe rând, arătându-ţi avantajele şi dezavantajele, urmând ca în cele din urmă să decizi liberă ceea ce vreau eu mai bun pentru tine.

Cea mai valorizată social este implicarea care presupune să-ţi vinzi mintea. Dacă ai ghinionul să fii deşteaptă după scara Coeficientului de Inteligenţă, buna la mate, română şi fizică, tentaţia asta te va vizita la sigur. Vreau să spun că asaltul e catastrofal, începe cu primul febeu pe care ţi-l dă doamna învăţătoare şi culminează cu revistele de tipul Cosmopolitan, Tabu şi alte greţoşenii pentru femei de carieră. Ca să te ferească Dumnezeu de aşa ţeapă ordinară, am să-ţi explic în ce constă procesul de vânzare-cumpărare: dai tot ce ai mai bun pe trei fârţâci şi nişte schimonoseli plictisitoare. Dacă ai ghinionul să ajungi manager sau supervisor prin cine ştie ce firmă haioasă, ţi se va cere să te îmbraci besebeje, să surâzi tot timpul la mocofani, să te baţi pentru fiecare gură de aer respirată acolo (chestia asta se numeşte pompos “competitivitate”) şi cel mai grav, să-ţi pui toată forţa intelectuală în slujba... chiar aşa, în slujba a ce? Habar n-am. Cert este că, odată ajunsă acasă, ai să-ţi baţi copilul ca să scapi de frustările de la scârbici, ai să te uiţi ca o vacă la televizor pentru că după 8-10-12-14 ore de concentrare chiar şi deşteptul tău tată ar ceda, şi pe la 40 ani ai să fii exact ceea ce vor ei să fii: o madamă fiţoasă, divorţată a ţâşpea oară, complet abrutizată dar teribil de eficace. Mersi, asta nu. Tata tău a gustat porţia, fiind manager în două firme pe vremea lupchilor albi, şi poţi să mergi pe mâna mea, e teribil de amară.

A doua opţiune am cunoscut-o fulgerător, într-o zi de coasă pe un deal din Moldova. După cum ştii, tăticul tău nu comentează dacă trebuie să te ducă 5 km pe umeri, şi nu regretă nici o clipă că eşti fetiţa lui dacă adormi la el în braţe pentru următorii 5 km. Ei, cam aşa era şi în ziua aceea de coasă. Un deal care nu cunoscuse stâlpii electrici nici în filmele lui Sergiu Nicolaescu, o coasă şi o cute, soarele moldovenesc pe cer (ăla de te face să bei două găleţi cu apă şi să le elimini prin transpiraţie până seara), şi un singur reper: trenul de ora 5. Undeva trecea trenul de Dorohoi-Iaşi, şi ăla era semnalul că strângem sculele, greblăm ceva iarbă pentru cai şi valea acasă, încă un ceas de trap, şi mai rămânea fix suficient timp ca să avem grijă de restul dobitoacelor din bătătură, înainte de a încheia ziua apoteotic cu un pachet de “Plai” din Basarabia Saudită şi câteva beri proaste da' bune foc! Ei bine, în dimineaţa aceea, la ora în care încă nu se ridicase roua de pe frunze, nefiind câtuşi de puţin copleşit de ziua care se întindea cât vezi cu ochii în faţa ochilor, mi-am ieşit din calmul bovin împlinindu-se în mine o senzaţie de libertate pe care n-am încercat-o niciodată până atunci: aveam în faţa mea o zi întreagă ca să gândesc.

Aici s-ar putea să fii puţin uimită, pentru că cei mai mulţi oameni cred că a avea acoperiş la gât este condiţia necesară şi suficientă pentru a gândi. Sigur, dacă am admite condescendent că “vreau să mănânc” sau “mă trece un pişu” sunt gânduri, atunci planeta întreagă ar fi încinsă la roşu de procese cognifive sălbatice, dar realitatea e cu mult mai selectivă şi poate mai tristă. Cei mai mulţi dintre noi nu învaţă niciodată nici ce se poate gândi, nici cum s-o facă. De fapt, există o întreagă conjuraţie împotriva acestei nobile apucături, dar asta e o altă poveste, pentru care trebuie să creşti mai mare. Revenind la coasa aceea pe care o excitam cu cutea, la greierii ăia care se excitau cu florile de trifoi, brusc mi-a ţâşnit în cap copleşitoarea certitudine a unei zile în care voi putea reflecta pe îndelete la 2-3 chestii musai importante, fără să mă tem că mă va întrerupe tata, el fiind, după cum bine se ştie, singurul om cu care se poate purta o conversaţie la 20-30 minute distanţă între replici (iar eu singurul care nu se crizează pe aspectul ăsta temeinic al lui).

Aşadar, draga taichii, dacă ghibuieşti o meserie în care să lucrezi cu braţele de o chestie eşti sigură, nimeni n-o să se atingă de bibilica ta. Şi dacă în paralel şi cu totul separat vei izbuti să înveţi să gândeşti, şi în egală măsură ce trebuie gândit, atunci se cheamă că vei fi o femeie împlinită, care nu va fi obligată să-şi bată copilul exceptie la nevoie, şi care va lăsa televizorul acolo unde îi este locul, adică la Flanco sau la Domo.

Cât despre vândutul cinstei, asta e o trebuşoară teribil de deşteaptă, dacă pricepi despre ce e vorba şi cum se poate aduce asta la o artă. Ştiu că unii îşi imaginează deja niscai reţete de corupţie, şi las minţile lor unidimensionale în plata necazului lor curent. În realitate, a vinde cinstea nu e cu nimic diferit de a vinde mintea, cu diferenţa esenţială că cinstea rămâne acolo, intangibilă şi fără eroziune, în timp ce mintea se duce pe gheaţă. Mi-am vândut cinstea cândva unui prieten bijutier, am zis de multă vreme c-am să scriu despre tagma asta deloc numeroasă, a bijutierilor născuţi au făcuţi, şi despre suferinţa aurului în modernitatea târzie, şi dacă n-am făcut-o încă ori n-am fost convins că nu încalc un contract de confidenţialitate, ori pur şi simplu nu s-a ivit încă ocazia. Tot ce voi spune acum este că tronam pe câteva kile de aur şi tot ce aveam de făcut cât era ziulica de lungă era să culc cartea din mână şi să le las pe cucoane să probeze câte un inel, câte o pereche de cercei, câte o brăţară, excepţie fireşte situaţiile când voiau să probeze câte douăzeci de modele din fiecare, sub ochii mei extaziaţi de cât de bine le stă împopoţonate. Treabă care îmi lua în gros cam 2 ceasuri pe zi într-o zi superaglomerată. În rest, studiu de voie. Şi voia asta nu m-a abandonat decât în cele două perioade de surmenaj pe care le-am cunoscut de când mă ştiu pe lumea asta.

De departe, bebeleaua mea, dacă nu găseşti un băiat frumos, inteligent, cinstit, bogat şi cu credinţă în Dumnezeu care să te ia de nevastă şi să te ţină acasă, unde a fost locul tău de când te-am adus de la maternitate şi până în ziua de azi, a-ţi vinde cinstea e cea mai bună soluţie. Adică să lucrezi într-un loc în care cuvântul şi comportamentul tău să fie ireproşabile, dar în care implicarea ta intelectuală să fie undeva între 0,0001% şi 0,00011%, şi te rog să consideri cea de-a doua cifră ca pe un compromis îngrozitor. Rămânând, fireşte, să-ţi dedici restul intelectului lucrurilor care cu adevărat contează. Nu uita că pe vremea când încă nu se apucase de furnizat metode de ucidere în masă, Einstein spunea că “Pentru un om de ştiinţă, cea mai bună slujbă este aceea de paznic la far.” Păcat că s-a lăsat furat de maimuţăreli şi a plecat de la farul acela, vezi şi tu puiule că l-au păcălit, l-au făcut Profesor într-o universitate, i-au dat casă, masă, şi apoi i-au zis să le facă o bombă, numai una, dar cu care să poată ucide juma de milion de japi. Când ajungi să semnezi statul de plată pentru chestii din astea viaţa ultimei cotarle din Hiroshima e infinit mai plină de satisfacţii şi de realizări.

Sper, fetiţa mea, că înţelegi de ce n-am să mă crizez deloc când vei veni mai târziu să-mi spui că ai luat 3 în teză la chimie. Ba chiar dimpotriva!

Maestrul Rinzai despre cãutare

“Venerabililor, ce tot cãutati cu disperare peste tot, alergând de ici colo si tocindu-vã picioarele din pricina neîncetatelor voastre peregrinãri? Nu este nici un Buddha de cãutat, nici o Cale de strãbãtut, nici o Dharma de dobândit. Dacã îl cauti pe Buddha în formele exterioare, înseamnã cã el n-ar fi mai mult decât tu însuti. Vreti sã vã cunoasteti Mintea Universalã, Inima Originarã? N-o puteti cunoaste si nici nu vã puteti despãrti de dânsa. Cãlãtoriile, adevãratul Buddha nu are chip, adevãrata Cale nu are substantã, adevãrata Dharma nu are formã. Acestea trei se unesc împreunã în armonie si fac una singurã. Cine încã nu discerne aceasta este ceea ce se numeste o fiintã zãpãcitã de karma.”

Comentariu: Nu e de mirare faptul cã maestrul Rinzai a indicat uneori actiunea (celor inerti), iar alteori non-actiunea (celor ce se agitau steril). Acest din urmã caz este si cel ce a inspirat vorbele de mai sus. Desigur, existã un Buddha [iluminarea], la fel cum existã si o Cale de strãbãtut [calea spiritualitãtii], precum si o Dharma [firea originarã, paradisiacã] de dobândit, si negându-le el le anuleazã ca obsesii, ca vedenii, ca iluzii ale ucenicilor, dar le restaureazã mai apoi atunci când spune cã cele trei sunt în fapt una singurã.

Acest trop retoric, dupã cum este clar în final, este menit celor “zãpãciti de karma” [sensul exact al acestui substantiv sanskrit fiind cel de “actiune”, si nu “rod al actiunii” sau “acumulare de actiuni”, asa cum au propagat teozofistii si alti oculisti de trei parale].

Ştiţi bine că nu le placeţi la români!

E seara, pe la opt. Ultimul maxi-taxi vine cu întârziere şi cu patronul micii companii de transport. Unul arată cu degetul la ceas, dar şi-a găsit naşul, ce măi, adică numai trenurile şi avioanele să aibă întârziere, noi nu putem? Omul face ciocul mic. Urcă toţi şi iau loc până se umple maşina.

Apar două ţigănci în fuste înflorate. Au baticuri pe cap şi cosiţe împletite în care au prins bani din argint. Ne luaţi şi pe noi ca să ajungem până acasă? Nu, nu pot, zice patronul, că-s toate locurile ocupate. Nu-i nimic, zic pirandele, mergem şi-n picioare, numai să ajungem în seara asta acasă. Măi, nu pricepeţi că nu pot? Ce, să-mi dea poliţia amendă? Mai apare un moşulică. Îl ia şi pe el? Îl ia, cum să nu, dacă vrea să meargă în picioare. Vrea, mai este vorbă?, că doar n-o să rămână în Cluj peste noapte.

Haide, nene, ia-ne şi pe noi până acasă, că mergem şi noi în picioare. Băi, voi sunteţi turci, nu pricepeţi că n-am loc în maşină? Patronul izbucneşte sincer. Nu-i loc şi pace. Şoferul se uită ca şi cum le-ar lua dar nu e maşina lui. Hai nene, că tu eşti bun şi ne iei şi pe noi, spun pirandele. Cei din maşină se uită ca vitele la ieslea goală. Măi, voi nu înţelegeţi că nu le placeţi la români? O fetişoară izbucneşte: luaţi-le, domnule, că şi ele-s tot oameni.

Patronul le ia, clientul nostru stăpânul nostru. Restul pasagerilor păstrează aceeaşi privire tâmpă, de oameni ai muncii care visează la o ciorbă caldă şi-un pat la orizontală. În maşină miroase a ţigănci curate în fuste cu flori şi cu bani de argint la cosiţe. Iar eu, dumnezeul acestui text, mă gândesc că în fiecare român zace un israelian încă nedescoperit.

Plombarea cu cuvinte

Totul se petrece ca si cum pliurile lumii s-ar umple din ce în ce mai tare cu cuvinte. Drepturile sunt în curs de disparitie acolo unde se vorbeste cel mai tare de drepturile omului. Esenta însãsi a democratiei (în caz cã a existat asa ceva) este pervertitã acolo unde acest mod de organizare e transmutat în valoare de referintã si trop retoric recurent. Este maximã conditionarea individului si a socialului exact acolo unde se vorbeste mai mult de libertate.

Acolo unde un lucru existã si functioneazã, nimãnui nu-i trece prin cap sã vorbeascã cu obstinatie despre el – cui îi arde sã verbalizeze despre un organ care îsi face bine treaba? Dimpotrivã, nefericitul cãruia i s-au amputat picioarele e trecut tot timpul de furnicãturi în talpã, si le analizeazã cu argutii subtile în prezenta cui stã sã-l asculte. Golurile modernitãtii se umplu cu discursuri autoreflexive.

Tărăboiul cu pensiile

„Penisionarii”

Pensionarii abia trăiesc... Aşa o fi. Dar cei care au şi pensii (adeseori mult mai mari decât salariul mediu pe economie) şi mai şi lucrează undeva ce biiiiiiiip fac? Tineri pensionari din jandarmerie, poliţie, servicii de informaţii etc., de la 45-50 de ani, îşi iau şi servicii – şi nu mă refer la bugetari pârliţi, ci la consultanţi, şefi, colaboratori, profesori asociaţi et al.

Să fie clar, nu am nici o problemă cu nenorociţii (la propriu) cu pensii mici după câteva zeci de ani de muncă, oameni bătrâni şi/sau bolnavi, cărora măririle actuale de pensie le vor părea o mană cerească. Ar trebui să existe o pensie minimă, dar şi una maximă (din sistemul de stat, fireşte), căci este cel puţin imoral ca unii foşti colonei şi generali de securitate sau miliţie ce au bătut şi schingiuit oponenţii statului unic să aibă pensii cât salariile unor directori de bancă (mai mică...). Şi nu i-am uitat nici pe gaşca de chestori (i.e. generali) de poliţie şi din „servicii” care au şters-o la pensie în 2005 spre a evita scandaluri, anchete, acuzaţii etc. Drăguţ trebuie să fie să furi ani sau zeci de ani şi când ţi se înfundă să ieşi la pensie cu vreo mie de dolari sau chiar euro (aviz amatorilor – nu vă faceţi profi, faceţi-vă securişti!) şi să te bucuri în linişte de avere şi de pensie.

Din câte ştiu eu, pensia este un ajutor acordat celor ce nu mai sunt în stare să se întreţină prin munca proprie – atunci ce facem cu hârciogii cu pensie şi serviciu? Ar trebui suspendată pensia sau măcar redusă, că eu n-am chef să plătesc încă 30 de ani contribuţii sociale sau cum s-or fi chemând ele pentru o mulţime de ahtiaţi după bani. Aşadar, nu banii nu-s destui, ci legislaţia e bezmetică! E necesar ca autorităţile să se aplece şi asupra acestui subiect, căci nu cred să existe domeniu în care să nu te izbeşti de „tinerii pensionari”, care „papă” şi de la o ţâţă şi de la alta. Păi se poate, dom-le?

Se poate, doar în campania electorală: asta e dovada clară – dacă mai avea cineva cu peste 2 neuroni nevoie – că toţi puliticienii şi toate partidele sunt la fel când vine vorba de ciolan!

Despre universităţi

Universităţile sunt rezervaţiile în care sunt închişi oamenii a căror inteligenţă scăpată de sub control ar putea duce la explicarea lumii în care trăim. Această metodă de supraveghere se dovedeşte excelentă: în spaţiul universitar oamenii inteligenţi fac cercetare inutilă şi sunt plătiţi gras pentru ea. Această manie le ocupă timpul şi sfârşeşte prin a-i corupe, dacă vreodată unul dintre ei ar avea ceva cu adevărat de zis, în 9 din 10 cazuri se gândeşte la salariul pe care îl ia pentru pseudo-nimic şi renunţă.

Cel care a conceput această perversiune a ştiut că e mai simplu şi mai uşor să-l faci pe om să vorbească prostii decât să tacă cu totul din gură, după cum devierea e mai facilă decât interdicţia.

Despre divorţ

Modernii divorţează uşor pentru că nu-şi iubesc cu adevărat copiii. De fapt, se iubesc pe sine mai mult decât îşi iubesc urmaşii. Nefericirea în căsnicie a existat întotdeauna, mai mult sau mai puţin. Dar nefericitul dinainte consimţea să-şi dea viaţa, să şi-o piardă pentru a nu-şi tulbura pruncul prin absenţa unui model. A consimţi la nefericirea proprie este probabil unul dintre cele mai mari sacrificii cu putinţă, dar e nu mai puţin a-ţi pierde viaţa pentru a ţi-o câştiga, cum spune Biblia. Dreptul la fericire, căutarea zănatică la care s-a ajuns azi, e cu preţul nefericirii urmaşilor, şi prin asta a întregii lumi. Pentru că pruncul crescut fără mamă, sau fără tată, are numai jumătate din arhetip, şi e constrâns la inventarea jumătăţii lipsă, care nu e facilă. Despre mama sau despre tata poţi citi, îi poţi şi vedea pe stradă, la petreceri, în familiile altora, dar nimic nu se compară cu părinţii adevăraţi, care te trăiesc şi pe care îi trăieşti.

Din punctul acesta de vedere, al dăruirii de sine şi al sacrificiului, problema „ce oferi copilului tău?” nu se dezleagă în termeni de casă, maşină, obiecte, bani, excursii. Copilului tău trebuie să fii pregătit să i te oferi tu însuţi, oricum pe tine te va copia, şi în asta te va moşteni înainte de toate (şi mai la urmă!). Şi tot copilul este un motiv suficient (deja!), să cauţi împărăţia lui Dumnezeu, pentru că pruncul pe care l-ai facut e aşchia ta…

Un cuvânt: altericid

Trăim vremuri altericide. Homo homini altericidus.

Despre lectura cu voce tare şi lectura în gând

Despre lectura cu voce tare si lectura muta ar fi cate ceva de zis. Prima urmeaza ritmul firesc al omului, biologic. Mintea e cu mult mai rapida, merge "ca vantul si ca gandul", cum bine spun basmele romanesti, dar cine poate jura ca nu ameteste la viteza asta? Calugarii ortodocsi citesc Psaltirea cu voce murmurata, tot asa isi fac si canoanele in chilie. Pentru ca rugaciunea nu are nevoie de viteza, ci de constienta si de participare trup si suflet. Musulmanii
continua si azi sa lectureze Coranul cu voce tare dupa tipicuri de lectura vechi de sute de ani (vreo 7 la numar, tipicurile), si nu in gand. Coranul nu e meniu de restaurant. Viteza mintii nu e potrivita pentru textul sacru, mintea e vehicul pacatos, aluneca fara sa avertizeze, iar Calea e ingusta...

Lectura orala e in mod paradoxal... scriere. Un text citit cu voce tare te locuieste pana la urma, devii receptacul (a propos, Logos inseamna in greaca veche si "ciubar", "vas"). Mult timp textele sacre au circulat exclusiv oral, si asa si trebuia sa fie, pentru ca cei care le stiau, si le stiau pentru ca le ZICEAU, erau pergamentele acestor texte. Din acest punct de vedere este absolut ridicola nelinistea formulata de unii cercetatori la adresa decalajului dintre Revelatii si scrierea lor. Ceea ce merita trebuie citit cu ochii si cu buzele.

Altfel, in rest, mizeriile lumesti merita parcurse in viteza. Tehnicile de lectura rapida s-au inventat pentru... postmodernisme dintr-astea de-ale noastre, cu care nu ne omoram timpul, dar ni-l torturam la sigur. 400-600 de pagini pe zi? De ce nu. Se poate si mai mult, cred. Dar nu mai e vorba decat de... informatie. Cutare a zis ca e mai bine asa. Da' cutare a zis invers. Amandoi erau niste prosti, pen' ca abia cutarescu stia... ceva. Mai conteaza ce? Ba, toti aveau dreptate, ceea ce revine la a spune ca toti erau niste tampiti... Pentru din astea lectura in gand este, desigur, singura solutie. N-as vrea sa ma locuiasca ineptiile ultimelor sute de ani...