America

Am fost în America. Acolo trăiesc 360 de naţii diferite. Îţi dai seama, 360 de oameni diferiţi... Da' toţi sunt sălbatici. Nu stă o clipă locului... Cei mai civilizaţi de acolo sunt indienii, băştinaşii pe care i-au ocupat veniturile... Religie n-au, toţi sunt din ăştia, de le zice pocăiţi.

(uncheşul din maxi-taxi)

Gaza, pământul de nicăieri

În Gaza, un milion şi jumătate de oameni crapă de foame şi de sete. Gaza nu e un deşert, ci una din zonele cele mai fertile ale Asiei Mici, care a exportat timp de secole legume şi fructe, în special măsline. Azi, este însă cel mai mare lagăr de concentrare al Istoriei, organizat de poporul israelian, cu sprijinul deschis al usamericanilor şi al nostru, al europenilor. Temnicierii clamează ori de câte ori au ocazia că Gaza a fost “eliberată”, dar continuă să gestioneze unicul contact pe care această fâşie microscopică de teren o are cu lumea, lăsând legumele care se îndreaptă spre Egipt să putrezească la punctul de frontieră, furând taxele vamale ale palestinienilor, împiedicându-i pe bolnavi să ajungă la spitalele din Cairo. Gaza nu are aeroport şi nici port pentru navigaţie. Aşa au decis “eliberatorii” israelieni, că nu e voie. Gaza nu are curent electric decât câteva ore pe zi, iar petrolul vine din Israel. Petrolul iraqian nu are conductă directă spre Gaza, ci spre Haiffa.

Cu o densitate a populaţiei de cinci ori mai mare decât cea a Bangladesh-ului, unde se înregistrează cea mai mare densitate de pe glob conform statisticilor (care nu iau în seamă Gaza, pentru că Gaza nu există, ea nu se află nicăieri), Gaza este o... ceva fără nume, nu e ţară, nu e judeţ sau o formă de organizare administrativă, teoretic se află sub jurisdicţia Autorităţii Palestiniene, dar fantoşa asta politică e de tot râsul, cu un preşedinte măscărici care se ia în serios mai mult decât îl ia oricine de pe lumea asta. Gaza e, ca şi Cisiordania, o bucată de pământ care geme de oameni, rezultat al erorii istorice din 1948. Niciodată până atunci o adunătură de oameni politici nu a votat ruperea în două a unei ţări în favoarea unor colonişti, şi nici de atunci încoace. Tembelismul celor care şi-au imaginat că un asemenea gest va rămâne privat de consecinţe ar fi probabil unic la scară istorică, dacă n-ar fi dublat de tembelismul celor care de la alegerea Hamas încoace vor cu orice preţ să frângă cerbicea arabilor palestinieni. Asediindu-i, privându-i de curent electric, de apă potabilă, de hrană. Gaza este lagărul de concentrare şi de exterminare cu care sunt eu contemporan. Gaza este un Holocaust, este rezultatul deciziei asumate a unor oameni de a-i face pe alţii să dispară din Istorie, să renunţe la identitatea proprie, să devină sclavi pentru o fărâmă de pâine în două cu lacrimi.

Uniunea Europeană se vrea o democraţie. Poporul este consultat periodic cui îi încredinţează pentru viitorii ani destinul. Se promite mai multă pâine, bilete mai ieftine la circ. Toată lumea crapă de mulţumire gâdilăcioasă. Politica externă nu se discută. Nici un referendum nu s-a organizat pentru subiectul: “Îi mai înfometăm pe cei din Gaza pentru că vor să găsească în Islam resursele rezistenţei lor la Ocupaţie?” Nu. Ar fi prea scump. Inutil. Îi înfomentăm deci.

Democraţia responsabilizează poporul. Nu mai poţi spune că trăieşti în democraţie şi n-ai drept de decizie. Războiul din Afghanistan, cel din Iraq, ştrangularea Teritoriilor Palestiniene, toate sunt pe umerii noştri, ai oamenilor liberi să alegem ce este mai bun pentru noi şi pentru omenire. Sângele celor ucişi e pe mâinile noastre, fiecare îmbucătură în plus pentru noi e furată de la gura unui palestinian care rabdă de foame pentru că noi am decis asta. Ar trebui să ne dezbătăm odată din iluzii, noi, euroamericanii, suntem predatorii planetei. În urma jucăriilor noastre hipertehnologizate rămân munţi de cadavre. Furtul şi crima sunt actele pe care ştim cel mai bine să le facem. Lagărul de concentrare este modul nostru de a pune în practică ingineria sociologică. Poluăm cu fiecare expiraţie. Civilizaţia noastră este o formă clară de cancer, care acum, ajunsă la o hidoasă metastază, ameninţă să omoare organismul pe care îl parazitează. Iar suferinţa atroce a Gazei e lecţia zilnică ce ne învaţă că Răul este cu putinţă.

UE şi USA au decis reluarea ajutorului pentru palestinienii din Cisiordania, după ce Hamas a proclamat controlul asupra Gazei. Cei care cândva au hăcuit Palestina în două au decis să mai plătească puţin din eroarea de atunci. Pentru Gaza, nimic. Să crape de foame şi de sete. Gaza e pământul de nicăieri, nici măcar în Palestina nu mai este loc pentru ea... În ce mă priveşte, mi-e o imensă silă să constat că şi atunci când facem ceva corect, o facem în modul cel mai mizerabil posibil.

Idiocraţia (2006)

Imaginaţi-vă o lume în care oamenii stau lipiţi de televizor ca să vadă emisiuni tembele, în care prostia nu mai este excepţia, ci norma, în care sexul, sub toate formele lui, e preocuparea numărul 1 a tuturor, în care preşedintele statului e o fostă vedetă a show-biz-ului, în care reclama este internalizată până într-acolo încât furnizează material intelectual... Da, aveţi dreptate, fireşte că vorbim despre America, dar nu de cea actuală, ci de aceea imaginată de regizorul Mike Judge în pelicula Idiocracy.

Teoria faimosuuil punct al lui Elias Canetti poate fi enunţat în felul următor: “Undeva, în urmă cu câteva secole, nu prea multe, civilizaţia noastră a ieşit de sub presiunea obiectivă a Istoriei, începând să fabrice evenimente aşa cum fabricăm oale şi topoare. Ingineria istorică este marea noastră evadare şi marea noastră nefericire: suntem capabili de orice dar nu ne aflăm nicăieri, într-o halucinaţie colectivă pe care o creăm şi care ne terorizează.” De aici, Baudrillard dezvolta scenariul apocalipsei la ralenti, un fel de sfârşit al lumii cleios şi indefinit, care-şi oferă luxul duratei nesfârşite tocmai pentru că sensul ei, Timpul, a dispărut cu desăvârşire.

Ei bine, scenariul lui Judge este o astfel de apocalipsă moale şi scârboasă, care în mod paradoxal sfârşeşte bine, deşi porneşte foarte prost. Ideea de bază pe care o enunţă în primele minute este aceea că în societatea noastră inteligenţii refuză să se mai înmulţească, în vreme ce idioţii plodesc în neştire. Din păcate, cei prezentaţi pe post de inteligenţi sunt doi debili, e drept, dotaţi cu IQ-uri lătăreţe, o pereche jalnică al cărei mascul moare în primele minute ale filmului pentru că l-a lăsat inima într-o şedinţă de masturbare, femela ocupând încă vreo câteva secunde prim-planul pentru a-şi enunţa disponibilitatea de a face un copil, în ciuda vârstei înaintate, graţie ovulelor criogenate prin sertarele unei bănci de organe. Ei, asta e o prostie de intensă circulaţie în epoca noastră: echivalarea coeficientului de inteligenţă cu inteligenţa însăşi, de ca şi cum n-ar exista şi inteligenţi penibili, a căror disponibilitate (adică IQ) n-ar fi fost îndreptată aiurea, înspre prostii colosale. Să ne amintim de declaraţia lui Oppenheimer, creatorul bombei atomice (din acelaşi colectiv cu Einstein), care post-Hiroshima declară: “Într-un anume sens, noi, oamenii de ştiinţă, am făcut un mare păcat.” Pai bine, măi boule, înainte de a te înhăma la cercetarea aia cretină, ce credeai că vei obţine, noi soiuri de roşii rezistente la condiţiile Saharei? Idolul “inteligenţilor” din vremurile noastre, Einstein, este complice la moartea a 450.000 de oameni, chestie care numai deşteaptă nu este. Ar trebui să ne intre în cap că există metode să te pierzi şi cu un IQ de invidiat, deşi e unul din cele mai mari daruri pe care ţi le poate face Dumnezeu...

O altă chestie destul de proastă din Idiocracy este proiectarea tâmpeniei postmoderne (americăneşti, dar lasă că nici Europa nu e departe!) undeva prin 2500 e.n. Trebuie să fii de un optimism care frizează... idioţenia ca să crezi că e nevoie de 500 de ani ca societatea noastră să degenereze în halul în care ni-l prezintă Mike Judge. Ronald Reagan a fost primul preşedinte american care a jucat acest rol după o carieră actoricească. De aici, cât de departe ar fi un preşedinte care să se fi ilustrat în prealabil ca pornostar şi campion de wrestling, trecând prin IQ-ul 86 al lui Bush? Deja americanii au din plin emisiuni tâmpite şi pline cu violenţă, cât mai este până un show intitulat “Ow! My balls!”? Engleza vorbită de cei mai mulţi dintre ei este un idiom redus la câteva sute de cuvinte şi alte zeci de interjecţii, adică exact ce ne prezintă Idiocracy, în gura avocaţilor, e drept...

Ultimul lucru neinspirat din filmul ăsta bun este tendinţa de a prezenta într-o atmosferă comică dezastrul unei civilizaţii în care oamenii iau de bună reclama unei multinaţionale care propune înlocuirea apei din irigaţii cu Coca-Cola (hai c-am glumit, e de fapt un fel de gelatină verde care “conţine electroliţi” – o să auziţi asta cam de 20 de ori în tot filmul, repetat de toţi membrii guvernului american mondial), sau tendinţa automată pe care o au personajele de a se gândi la relaţii sexuale imediat ce o femeie se apropie de un bărbat la mai puţin de 70 de centimetri...

Dar undeva este şi o veste bună: într-o organizare socială hipertehnologizată, în care statul a depăşit demult toate inhibiţiile pe care le avea să interfereze adânc în viaţa individului, dobitocii a căror meserie este să se servească de aparatura respectivă sunt atât de bovinizaţi încât este suficient să spui că ai făcut puşcărie ca să ieşi din închisoare la câteva minute de la intrarea sub acoperişul ei. Vectorul automatizării a pierdut demult legătura cu vectorul participării celulelor cenuşii, idee ilustrată şi de atmosfera dintr-un spital în care asistenta stă cu maxilarul inferior spânzurat sub nişte ochi păstoşi, încercând cu dificultate să facă legătura dintre pacientul din faţa ei şi o mulţime de butoane, e drept, foarte sugestive, iar doctorul e un fel de rapper care diagnostichează cu dezinvoltură: “You’re fucked!”

În rest, parafrazându-l pe Alfred de Musset, secolul acela nu e un moment bun...

Principiul ciorbei de cuvinte şi Google

În ultimele câteva zile s-a ajuns pe blogul care este pornind de la următoarele nelinişti intelectuale:

familia mea - camp lexical

CARE ESTE CEL MAI BUN MANELIST?

doctorat port maritim

povestiri porno scrise

Louis Ferdinand Celine

Radu Iliescu Adrian Cercelescu

substantive terminatia -iu –u

ariergarda, abator

ce perdele se poarta

g becali

discursurile lui hitler

Personal mă dau bătut: într-adevăr, Google te ajută să găseşti absolut tot ce cauţi. Dar absolut tot, adică un tot împrăştiat, ca un taifun care mătură tot în cale, de-a valma. Dacă Google ţi-ar oferi exact ceea ce cauţi, ar fi ceva, dar nu, el îţi descarcă o benă de rezultate, în care tu ca prostul trebuie să cauţi (ce rost mai are atunci un motor de căutare care te pune până la urmă pe tine să cauţi? mersi, nu te deranja, pot şi singur!).

Lecţii de derută ale captivilor Google: vreau să fiu miliardar, femeile sunt de pe muntele lui Venus, prostocratul Geoană, ultimele fiţe ale sezonului, luminiţa de la celălalt capăt al tunelului, lecţii de zombificare pentru începători, ceva interesant şi uşor, film de acţiune, sunt vulgar dar mă tratez, groh-groh, ce mai poate afla lumea despre tulburătoarea mea existenţă.

Gata, am pus capcane. Acum astept să explodeze traficul.

Am găsit arma de distrugere în masă! (de Ben Heine)

Garsoniera pe care Gheorghe vrea s-o lase lui Vasile

Azi în Gândul, editorialul lui Adrian Cercelescu combate groaznic, monşerii mei, pe tema paradei homosexualilor de sâmbătă din Capitală. După regulile meseriei jurnalistice, editorialul hermeneutizează un eveniment, oferă deci o paradigmă capabilă să aducă sens acolo unde acesta pare în mod dureros să lipsească. Editorialiştii nu sunt nişte banali culegători de fapte relevante, ei construiesc eşafodaje teoretice, pun în conexiune fapte ce par fără legătură pentru cititorul obişnuit, sau de care acesta nu-şi mai aduce amunte, educă reacţii şi atitudini. Cei ce se încumetă să formeze opinii riscându-şi prestigiul şi expunându-se tuturor criticilor de care au parte cei de pe creasta valului sunt foarte aproape de ceea ce anglo-saxonii numesc think tank. Din păcate, materialul comis astăzi de Adrian Cercelescu este vrednic de poziţia penibilă a unui think bicycle.

Ce i se poate reproşa mai exact? Cam totul. Întâi de toate umplerea spaţiului cu nepermis de multe încercări de introducere în subiect, de ca şi cum cititorii n-ar şti cu ce prilej se foloseşte în titlu cuvântul “homosexual” azi si acum. Deh, constrângere a presei scrise, de-ar fi singura! Limbajul e relax (“ploaia de pietre, petarde şi gunoaie aruncate de puştimea care n-avea treabă pe’acas”; “de ce atâta gaborime?”; “am rupt-o în fericire cu Europa”; “poliţia, [...] îşi pune acum scutul şi cârca pentru ei” ş.a.), sugerând că s-ar încerca să se spună ceva “pe bune”, în realitate singurul lucru pe bune e încercarea de a scrie un material în care să lipsească orice idee incorectă politic. Senzaţia generală e de pleaznă picată neglijent într-un vas de ulei: zgomot puţin şi nici o urmă după consumarea faptului. Nenea distribuit în rolul de think bicycle ne dă cu tromba în ochi la plecare, semiotizând asupra mizei fantastice care îi face pe homosexuali să se ia la trântă cu tot ce mişcă în ţara asta, râul, ramul: “Ce naiba, te apuci să arunci cu ouă şi cu tomberoane pentru că Gheorghe vrea să îi lase lui Vasile o garsoniera?” Dacă după mega-exegeza lui Cercelescu suspectaţi cumva că aţi fost traşi în piept la capitolul comentarii inteligente, să ştiţi că aşa este. Singurul lucru demn de toată admiraţia în toată tărăşenia asta e capacitatea unora de a mima cu şira spinării valurile din jacuzzi, încercând să nu supere nici pe tanti UE, nici linia directoare a ziarului, nici clientul nevricos şi însetat de răzbunare în mod text... De la mine un mare chapeau pentru acrobat şi un şut un fund prietenesc la arlechin!

Domnul Adrian Cercelescu e din păcate mult prea confiscat de pana din care se hrăneşte pentru a mai avea timp şi putere să vadă că există o miză reală, imensă, care se opune unor simptome de tipul Gay Fest. Şi nu, nu este vorba de garsoniera pe care Gheorghe ar vrea s-o lase lui Vasile (pe care, fie vorba între noi, o poate lăsa oricum dacă e suficient de isteţ încât să admită că moartea îl poate lovi în orice moment, şi să-şi facă un act de succesiune). Nu. Trebuie să fii gâgă sau lucrător în minunata presă liberă ca să poţi chinui senin asemenea inepţii. Există o încărcătură gravă în trambalarea cu mândrie a perversiunilor prin buricul Capitalei, ale cărei semnificaţii se află dincolo explozia numerică a forţelor de ordine, şi ale cărei implicaţii sunt mult mai adânci decât aglutinarea tuturor puştilor care au venit să arunce cu petarde în dihănii (dihonii?).

De undeva cu patru generaţii în urmă, în familia mea s-a păstrat o zicătoare. O ştiu deci de la străbunica mea, dar originea ei trebuie să fie cu mult mai veche, adică de când tema surprinsă a fost cu putinţă, cine ştie cu câte veacuri în urmă: “Femeile s-au adunat, / Să alunge curva din sat / Dar curva mătăhăiè / Să rămână numai iè.” Nu trebuie să fii expert în sociologie ca să constaţi că trăim într-o societate fără anticorpi, în care orice agresiune împotriva Normalităţii se legitimează sub invocaţia toleranţei, ca şi cum toleranţa fără discernământ n-ar fi altceva decât o formă de abandonare colectivă in voia soartei. În toate structurile pre-moderne, iar satul străbunicii a fost o astfel de organizare, femeile aveau posibilitatea să reacţioneze pentru a împiedica proliferarea unor forme de comportament de natură să ameninţe Normalitatea. Iar ideea că o curvă ar putea emite pretenţii asupra unui spaţiu pe care îl impurifică a părut generaţiilor dinaintea noastre un fel de culme a ignominiei, un semn al pierderii fără speranţă, care cere riposta.

Semnificaţia mătăhăielilor homosexualilor nu ajunge la a impună modelul dezaxării personale, lucrurile nu merg până într-acolo. Nu încă. Situatia se află încă în etapa recunoaşterii formale: heterosexualilor li se cere doar să admită că şi ceilalţi au drept la acelaşi tratament legal (pe care eu personal sunt gata să-l recunosc, nevăzând nici un afront adus sacrului printr-un contract în faţa fiscului). Numai că de aici până la cununia religioasă nu mai este decât un pas, e drept, mic pentru homosexuali dar mare pentru omenire. Pentru că în acest moment Biserica însăşi este conjurată să sanctifice ceea ce toate textele sacre ale lumii noastre resping. Adopţiile sunt cireaşa de pe tort.

Dacă vom ajunge până în acest punct, şi, în logica mai-răului în care se mişcă lucrurile, personal cred că în câţiva ani vom fi puşi în faţa faptului împlinit, atunci uşile se deschid în faţa tuturor posibilităţilor. De fapt, e un fel de a spune, pentru că se vor împlini doar potenţialităţile cele mai josnice: legitimarea pedofiliei, a zoofiliei si a celorlalte perversiuni sexuale la care nici cu mintea nu ne gândim. Îmi veţi spune că nu scrie nicăieri, că nu este o relaţie de la cauză la efect, că nu se va ajunge la aşa ceva. Ei, aş! n-ar avea bulgarele de zapada potenţial de avalanşă dacă s-ar uita după legea cauză-efect... NAMBLA (North American Man Boy Love Association) e prezentă an de an la paradele homosexualilor americani, ca veri buni ce sunt, şi nu cred că revendicarea lui Gheorghe-pedofilul este să-i lase o garsonieră lui Vasilică, pentru a nu ieşi din exegeza propusă de aplombul lui Cercelescu. Şi dacă azi vom fi de acord că doi bărbaţi se pot iubi între ei indiferent de vârsta legală a unuia dintre ei, care va fi baza contestaţiei noastre atunci când la următorul Gay & Free-Lovers Fest în coloană vor figura o turmă de capre şi două dricuri? Toate îndreptându-se buluc spre garsoniera lui Gheorghe a lu' plurisexualu', fireşte...

Realitatea este că există o miză a reacţiilor din partea societăţii civile împotriva ostentaţiilor homosexualilor, şi aceasta este cea a probării capacităţii lumii noastre de a se (mai) raporta la axul normalităţii. Nu sunt avocatul coborârii în stradă cu pietre de macadam în sacoşă, şi nici nu cred că agresarea fizică a unui poliţist care-şi face datoria e un paleativ onorabil. Nu. Cred în umor şi în ignorarea a ceea ce nu merită atenţie. Mi-ar fi plăcut să citesc în presă de o Conferinţă Pro-Normalitate la Gura Humorului sau la Fundul Moldovei, ori de întoarcerea cetăţenilor cu spatele, subit interesaţi de clădirile urbane, în momentul în care coloana manifestanţilor traversa Capitala. Aş fi vrut să văd ignorarea fără anxietate a anormalităţii. Dar n-a fost aşa, semn că nici heterosexualii nu se simt prea bine...

Dimensiunea intelectuală a fotbalului

Fotbalul este un joc între două echipe, numite convenţional echipe de fotbal, care se întrec pe un teren numit tot prin convenţie teren de fotbal. Numărul jucătorilor din fiecare echipă a fost stabilit la 11. Confruntările se numesc partide, şi au ca obiect disputarea unui obiect sferic numit balon. Terenurile sunt mobilate spartan: două porţi, fiecare aparţinând uneia dintre părţi. Majoritatea covârşitoare a practicanţilor acestui joc îşi propun să introducă mingea în poarta taberei adverse, cu excepţia a doi portari, câte unul pentru fiecare echipă, care-şi propune să împiedice realizarea scopului general. Atunci când mingea intră în poartă vorbim convenţional de “gol”. Echipa care are o minge în poartă este tristă, cealaltă este veselă de tristeţea ei. Trei arbitri urmăresc în ce măsură jocul se desfăşoară conform convenţiilor în vigoare.

Paragraful de mai sus epuizează dimensiunea intelectuală a fotbalului (alcătuită dintr-un şir de convenţii). Ce a mai rămas este doar o mare animăleală.

Viva la revolución para siempre!

Staţi puţin să caut din ochi un perete, că nuca o am în dreapta, gata de trântit: mă declar fanul lui Hugo Chavez. Mă declar admiratorul fără rezerve al unuia din puţinii oameni politici de pe planetă care nu ezită să-i ridiculizeze pe naziştii de la White House, să fugărească din ţara lui multinaţionalele fără neam şi fără lege, să întrerupă legăturile diplomatice cu Israelul în urma bombardării lagărului de concentrare din Gaza şi a invadării Libanului în timpul verii lui 2006. Îi urez succes în iniţiativa creării Băncii Sudului, alternativa la instrumentele postcolonialismului euro-american: pseudo-Banca-Mondială şi FeMeí. Acum, Hugo Chavez a refuzat să reînnoiască licenţa de funcţionare a unei televiziuni, RCTV.

De mult nu mă mai necăjeşte modul în care este prezentat unul din preşedinţii sud-americani care beneficiază de suport popular real. Ba clown, ba dictator însetat de putere, asta e tot ce ne poate oferi mass-media românească. Discursurile lui anti-Bush ne sunt servite drept forme de nebunie trecătoare. Discursul lui la ONU din 20 noiembrie 2006, mostră de logică şi de bun simţ, nu a ajuns în presa românească. S-a decupat doar afirmaţia lui Chavez că “el diable” (Bush) a fost pe acolo, şi că în urma lui a rămas un miros de sulf, la care sala a râs. Atât. Nici ideile, nici acuzaţiile la adresa crimelor de război americane, nici aplauzele diplomaţilor Adunării Generale. Nu cadrau cu “imaginea” personajului, aşa că au fost suprimate. Totuşi, nu sunt supărat. Am ajuns demult la concluzia că majoritatea ziariştilor sunt idioţi, îndeosebi cei din televiziune, cei care transmit “realitatea aşa cum este ea”, nu-i aşa?

De câteva zile presa mondială abundă în acuzaţii la adresa preşedintelui venezuelean Chavez. Atentat la libertatea cuvântului! De ca şi cum reînnoirea licenţei de emisie a unei televiziuni ar fi un drept implicit al televiziunii respective, fără nici o datorie. De ca şi cum posesia instrumentelor de împrăştiere în masă a cuvintelor ar aduce cu sine şi libertatea, fără nici un efort şi pentru totdeauna!

Hai să stăm strâmb şi să judecăm drept: unde este libertatea cuvântului în “Din dragoste”? În megaposibilitatea etalării chiloţilor sufletului pe la nasul naţiunii? Unde este libertatea cuvântului în “De trei ori femeie”? sau în “Duminica în familie”? Libertatea ca o femeie cu cetăţenie israeliană să-mi ureze mie Crăciun fericit, în condiţiile în care ţara căreia ea i-a jurat fidelitate interzice accesul cetăţenilor palestinieni din Gaza la Liturghia de Crăciun din Bethleem? Deh, ce să-i faci, doar nu facem rating cu creştinii arabi, facem cu cei din România... Ce-ar pierde poporul român dacă s-ar închide o televiziune două acolo, pentru emisiuni cretinoide, pentru propagare în masă a subculturii, pentru imoralitatea filmelor difuzate, pentru arta proastă promovată? Staţi să mă gândesc... ce-ar pierde... ce-ar pierde?... Ştirile de la ora 5! Aşa-i c-am ghicit? Universitari şi psihologi au tras deja un semnal de alarmă în privinţa efectelor perfide şi nocive, de drog dulce, pe care îl are televiziunea în anihilarea intelectuală a copiilor. De ceva ani constat la elevii mei recrudescenţa lipsei de concentrare... Şi totuşi, în societatea noastră schizoidă nimănui nu-i trece prin cap să închidă spălătoriile automate de creiere pentru batjocorirea tuturor criteriilor de valoare...

Dar nu pentru asta a stricat Chavez târgul cu RCTV. În 2002, în timpul unei lovituri de stat susţinute de americani, venezuelienii au coborât într-o proporţie formidabilă în stradă, în sprijinul preşedintelui lor. Se vorbeşte de manifestaţii care ar fi atins 2 milioane de oameni. Ei bine, în exact zilele acelea, RCTV a transmis... desene animate. Da, ştiu, libertatea cuvântului, cum să nu? A cuvântului celui care decide ce anume trebuie să vezi tu la televizor! Îmi amintesc de o caricatură pe care am văzut-o în anii studenţiei într-un album, una din acele lucrări ale cărei încărcătură ideatică îi permit să fie transmisă şi altfel, de exemplu, povestită. Am să povestesc deci imaginea aceea, cine spune că numai romanele s-ar preta ecranizării? Un omuleţ fără trăsături specifice, cu o traistă de mâncare, traversează o stradă pustie, între blocuri care îl domină. De undeva de sus, o voce fără chip îi aruncă: “N-ai să apari niciodată la televizor!” Omuleţul fără trăsături specifice e terifiat, viaţa lui pare să se termine acolo. Viaţa unuia care şi-a făcut un scop în viaţă în cele 15 minute de celebritate. La televizor, desigur, singurul loc unde se dă celebritate la cei suficienţi de norocoşi ca să ajungă acolo.

Ei bine, n-am să ajung niciodată la televizor. Pentru mine nu e fatalitate, e o decizie. Nici tu, care mă citeşti acum, n-ai să ajungi acolo. Diferenţa între mine şi omuleţul lui Wolinski (sau Plantu?), este că mie mi se rupe. Sper că şi ţie, iar dacă încă nu, a venit momentul să ţi se. Şi asta pentru că la televizor nu apar cuvintele tale în virtutea libertăţii lor, nici ale mele, ci ale cuiva care decide ce anume trebuie să spună chipul meu/tău pe sticlă. Iar atunci când cuvintele intră în pană, în faţa eşecului ingineriei sociale, se difuzează desene animate. Ca în Venezuela. O echipă irlandeză a făcut un documentar cu titlu semnificativ despre lovitura de stat din aprilie 2002: The Revolution Will Not Be Televised. E foarte uşor de găsit pentru cel care-l caută. Cei care-l vor viziona vor cântări şi singuri cât mai rămâne din libertatea cuvântului sub dictatul ratingului şi a acumulării mass-mediei în mâna câtorva oameni pe toată planeta.

Mi-am început textul căutând un zid pe care să trăznesc o nucă. L-am scris cu sentimentul zădărniciei gestului, oricum lumea se va spăla pe creier cu televizorul atâta timp cât vom avea curent electric. Inclusiv tu, care m-ai citit şi pe undeva mă aprobi, eşti pierdut pentru asta, ţi-a intrat televizorul în sânge, îl asociezi cu calmul şi cu relaxarea. Dar ştii de ce îmi pare rău în toată tevatura asta cu Chavez? Că nu se face primăvara cu o singură floare...

Crime de lez-banalitate

Se poartă vedetismul şi anti-vedetismul. Cutare fotbaliator loveşte năpraznic în balon, atunci musai trebuie să ne intereseze şi cât plăteşte pensie alimentară. Suntem surprinşi dacă în urmă cu plata la întreţinerea lu’ ăla micu’, ce imoral, dom’le!, dă-l naibii dacă nici ăsta n-are bani – aceasta este logica anti-vedetismului, care până la urmă merge pe un mecanism al falsei surprize.

Două fete silitoare de la Cotidianul s-au gândit să ne spună ce volane mai învârt oamenii care (se) stresează în cultura română. Gest înălţător, o datorie mai veche de şcoler vrednic achitată de la tribuna unui cotidian. Un mare brava, fetelor! Acuma trăgeţi-vă sufletul după aşa efort şi reveniţi cu o bombă şi mai şi: culoarea boxerilor lui Patapievici şi adevăratul motiv pentru care Andre Pleşu nu s-a împăcat niciodată cu scufia de noapte. N-ar fi rău să vă concentraţi şi asupra cântecului de leagăn cu care doamna Liiceanu îl adormea pe micuţul Gabriel în anii ‘50 şi de ce. N-ar risca să negociaţi cu vedetele culturii un procent din vânzări, vă spun că la sigur toată lumea bună a scumpei noastre patrii îşi va dori în bibliotecă un metru de Omul recent, Apel către lichele şi Despre îngeri. De la librari vă puteţi alege măcar cu nişte bonuri de masă, bune şi alea dacă masa e din mahon.

Mai dăm o geană şi peste relaţia seculară om-maşinămică, exemplificată în naraţiunea noastră de posesiile a trei feţi-frumoşi. Ei bine, actualmente Pleşu şi Patapievici sunt combinaţi fiecare cu câte o Volvo, iar Liiceanu e bigam, întreţinând relaţii asidue cu o BMW şi o Alfa-Romeo (n-am priceput niciodată de ce reflexul personalizării râului-ramului a condus limba română la masculinizarea unor maşini – o maşină, două maşini, coromânii mei!). Cei trei sunt solid ancoraţi în Germania culturii, de ce n-ar avea bolizi din Germania untului? E drept că Noica le-a văzut undeva disjuncte, dar nu e datoria ucenicilor de a-şi întrece maestrul?

Undeva prin Pour une critique de l’économie politique du signe, Baudrillard îl acuză pe Marx de a se fi înşelat atunci când a definit valoarea unui produs printr-o adiţiune simplistă, de tip contabiloid, pe care o cunoaşte orice elev de-a XI-a. În fapt, Marx omite un termen esenţial, cel care de fapt contează cel mai mult: valoarea-semn. Astfel, ceea ce ne face să achiziţionăm un produs cu o anumită sumă nu e preţul materiilor prime incorporate, cât despre munca umană ni se rupe în paişpe. Ceea ce ne împinge să băgăm mână până la cot în cartea de credit, sau să ne condiţionăm fericirea de un anume obiect este valoarea-semn pe care o acordăm în urma unui proces de condiţionare încheiat cu succes (numit publicitate, marketing, cum vreţi voi...). Dacă admitem că o maşină este fundamental un vehicul capabil să facă translaţia din punctul A în punctul B cu fundurile noastre în el, atunci nu există nici o diferenţă la nivel formal între o Dacie, o Volgă sau o Bentley. Dar preţul diferă în funcţie de valoarea-semn socialmente conferită.

Filosofii noştri se fac aşadar vinovaţi de crima de lez-banalitate. Dacă erudiţia, logica, raţionamentele bine strunite şi perindatul prin cultura bună ar fi izbăvitoare, cei trei n-ar fi cedat seducţiei valorii-semn, preferând în schimb maşini care să-i translateze dintr-un punct A într-un punct B, ca nişte adevăraţi băieţi care n-au nimic de demonstrat cu maşinile lor. Dar aşa, ce mai înseamnă cărţile dacă în final cedezi tentaţiei de a cumpăra aceeaşi maşină cu cea a unui buticar “care a reuşit în viaţă”? Trecut prin acelaşi ciur în urmă cu vreo două săptămâni, sefenautul Cristian-Tudor Popescu afirmă că a băgat 300.000 de euro în Gândul, dar n-ar cheltui mai mult de 10.000 de euro pentru maşina din dotare.

În mod normal textul acesta ar fi trebuit să se termine aici, nici excesiv de ironic (la urma urmei formarea mea datorează suficient cărţilor scrise de cei de mai sus), nici prea dezamăgit: ştiu foarte bine că oamenii sunt suficient de incongruenţi încât criticul acerb al modernităţii care este Horia-Roman Patapievici să poată rosti senin o frază demnă de un cârnăţar debil: „Cind am trecut de la Espero la Mégane era ca si cind as fi trecut la o naveta spatiala. Dar de la Mégane la Volvo... Volvo e din alta lume“. La urma urmei, ridicolul n-a omorât pe nimeni niciodată!

Însă când credeam c-a picat mingea la sol şi s-a chifligit, vine Gabriel Liiceanu şi serveşte una scurtă în geamul cancelariei, un remake rococo la balada Novac şi Corbul (manualul de citire din clasa a V-a, teorie literară: procedeul stilistic al personificării). Domnul filosof se plânge că a fost surprins cu intimitatea pe vine, lucru neîndoios, şi mai cu seamă inutil (a vinde ziarul nu e un criteriu de utilitate in ochii mei). Sunt multe moduri de a plânge, plaja oscilând generos de la lacrimi curgând şiroaie din ochi împăienjeniţi şi până la lovituri frenetice cu capul de pereţi, trecând prin sfâşierea hainelor de firmă à la Caiafa. Ei bine, domnul Liiceanu alege să facă ca trenul. Să facă ca trenul, aţi citit bine.

Imaginaţi-vă un tren prins de mâncărimi camera de producere a vaporilor, şi care brusc se încovoaie într-o râlă ca să se scarpine cu roata dreapta spate. Cam aşa procedează într-un drept la replică ce ar putea fi rezumată scurt: “Bre, oamenilor, mi-aţi călcat cu cramponii peste intimitate, dar priviţi măcar ce frumos atârnă!” Cred că scrisoarea lui Liiceanu s-a vrut un exerciţiu de stil zglobiu, dar din păcate undeva filosoful a alunecat pe o pată de ulei slobozită neglijet de Siegfried, şi rezultatul a fost tragic, altfel nu-mi pot explica nonşalanţa cu care cineva poate povesti despre cum l-a scos pe bemveu’ Bubico din gura lui Bismarck al Papadopolinii, şi ce crai este el, de trebuie pupat în ţeava de eşapament după ce citeşte Cotidianu... Cât despre “intimitatea” de care face atâta caz domnul Liiceanu, de vreme ce fătucile cu articolul au putut afla numele de botez ale maşinilor din componenţa parcului său auto, hm, trebuie să fie ceva ca un fel de gară...

Prefer de departe absenţa comentariilor lui Pleşu la adresa maşinii sale. Da. Am o Volvo. Da, şi? Nu pot discuta despre asta, n-are semnificaţie gnoseologică. Despre blancheuri da, dar mă grăbesc, poate altădată.

Sunt un manelist pasiv

Azi am discutat despre manele cu un coleg, profesor de muzică, pasionat de muzica tradiţională, domeniu în care are o adevărată erudiţie. Ca să nu mai vorbim de o competenţă pe care abia o pot sonda. E mai presus de toate om blând, care nu se lasă cuprins de ţâfne, nici măcar atunci când acestea sunt deplin justificate.

L-am întrebat deci pe distinsul meu coleg cum receptează manelele un profesionist, trecut prin Conservator şi dedat la muzica bună. A zâmbit. Aşa, ca despre elev penal, care încă n-a aflat că e mai uşor de obţinut un 9 decât de “scos” un 5. Atitudine didactică, de profesionist, fără falsă condescendenţă.

Atât cât am priceput şi reţinut, manelele sunt un produs pe care un muzician îl poate califica drept “ieftin”. Un album de manele este conceput de către un om care a înţeles în ce constau detaliile mărfii în 48 de ore. Muzical vorbind, sunt 4 acorduri mari şi late, nimic în plus, altfel se complică prea mult linia melodică şi se înregistrează pierderi la încasări. Ca surse, manelele combină ceva din muzica lăutărească, un pic din cea turcească, din cea sârbească, din folklorul românesc şi alte influenţe de mai mică pondere. Surse nobile cu toate, dar amestecul e prin definiţie ignobil. Să ne imaginăm o clădire care preia influienţe din rococo-ul flamand, din arta shintoismului japonez, din aspectul clădirilor pentru birouri ale nord-americanilor şi din locuinţele moscovite construite în perioada stalinistă. Ei bine, cam aşa sunt şi manelele: dacă vrei să preiei ceva din cât mai multe locuri, elementele disparate trebuie aduse la cel mai mic numitor comun. Care e situat, după cum spune şi numele (“cel mai mic”!) undeva foarte jos.

Cât de “jos” sunt preluările din care s-au constituit manelele? N-aş putea spune. Dar pot spune că rezultatul final ţine mai mult de parodic decât de elucubraţia simplistă. Manelele sunt, aşadar, maimuţăreli ale muzicii, contrafaceri, băşcălii care se iau în serios. Aspectul ironic este uşor sesizabil de cel care ascultă efortul maneliştilor de a transmite stări melancolice, un fiasco pe toată linia. Nu cred că sunt singurul care râde cu poftă când Turbo-Guţă se lasă acaparat de niscai tulburări în dragoste. Concepută ca muzică a mitocanilor care “au reuşit în viaţă”, maneaua este victima propriului ei succes, fiind incapabilă să transmită tristeţea. Şi nu e vorba de o specializare, ci de un handicap.

Relaţia mea cu manelele am epuizat-o din titlu: există fumători pasivi, eu sunt un manelist pasiv. Locul predilect de intoxicare: maşinile care mă iau la autostop. Există o legătură misterioasă între şoferii care opresc la “ia-mă nene” şi Turbo-Guiţă, sau Adrian Copilul Care Se Face De Minune. Recent însă am făcut o cură de manele căreia azi îi pun capăt. În momentul în care scriu aceste rânduri, gândul meu cald se îndreaptă spre cartierul liniştit în care mi-am cumpărat apartament, la blocul de oameni cumsecade în care locuiesc, la scara cu vecinii respectuoşi care mă salută cu “Să trăiţi!”, dându-mi astfel prilej să inovez cu “Şi dumneavoastra!”, şi nu în ultimul rând la tine, vecinul meu manelist. Vreau să spun că întâlnirea noastră are ceva providenţial: dintre toţi oamenii aşezaţi şi cuminţi cu care puteam fi vecin, cu tine am ales să împart acelaşi zid, şi până azi să ascult aceeaşi muzică, ooooooo viaţa ta, oooooo inima ta - (c) Adrian. Sensibilitatea ta de om preocupat de faptul că au plecat români din ţară, stresaţi de partea financiară - (c) Carmen Şerban, moravurile tale casnice (vezi “Rupe-te nevastă, dansează pe masă!” - (c) Vali Vijelie) m-au decis să te bag. Aşa cum auzi şi cum aud, de azi te bag în cura antimanele.

Am cumpărat, vecine, o cutie de incinte acustice mari şi late, pe care le-am aşezat strategic prin sufragerie. Vreo şase. Faine, grele, din lemn, cu vaţi mulţi, un pumn de bani am stricat pe ele, dar când e vorba de cazuri disperate nu-s meschin. Pe a’ mai lătăreaţă am înfipt-o în fundul calculatorului, dragule, şi când am dat fanfara la maxim am cunoscut calitatea termopanelor, care uite, nu te lasă la greu, nu minte tipul ăla din reclame.

Şi acum ascultă lista de bunătăţuri pe care ţi le voi pune dinainte, întru dezmanelizare. Dimineaţa vom începe tonic cu nişte fugăreli de Bach, personal adooor clavecinul şi orga, au nişte efecte devastatoare pentru cei care cred că muzica a fost inventată odată cu sintetizatorul. Ştiu că ai să fii speriat la început auzind sunetele orgii, nişte manelişti holiudieni le-au folosit prin filmele horror, dar fii înţelegător, în vremurile noastre şi nu eşti divă ca lumea dacă nu faci filme porno la începutul carierei...

Pe la dejun Misa în Mi Minor, ca să rămânem tot pe la Bach, mi se pare cea mai bună opţiune. O să-ţi facă scăriţa paca-paca, dar nu te speria, e semn că începe să lucreze. Gustarea de la 10 se asortează cum nu se poate mai bine cu Sfânta Liturghie din secolul XVII a Bisericii Ortodoxe Ruse, dar musai servită după Psaltică Instrumentală Armenească peste care presărăm un picuţ de muzică bisercească sârbească, fie Dragoslav Pavle, fie Divna Ljubojevic, după gust şi inspiraţie. Remarci că te las să alegi, nu-ţi impun nimic cu de-a sila, e exerciţiu pedagogic nu tortură...

Amiaza o facem şezând turceşte şi ascultând tajweed coranic: fie Mchari Rached, fie Muhammad Ayub, care ai să vrei tu. Promite-mi să fii bărbat şi să nu plângi, Coranul cam înmoaie inimile şi furnică spinările. La ceai ne facem amândoi români la loc, ne tratăm cu Tudor Gheorghe, şi-mi muşc pălăria dacă nu dai cu ciapica de pământ urlând: “Muică, de ce nu mă făcuşi oltean?” Iar dacă ţi-e dor de voce de muiere încercăm puţină Sofia Vicoveanca, puţină Irina Loghin, puţină Maria Ciobanu, mă înţelegi, bunătăţuri, nu te uita că nu s-au dezbrăcat niciodată pe scenă ca astea tinere...

La culcatul găinilor te iau pâş-pâş unde nici cu gândul nu te-ai dus, vecine dragă, ascultă la mine, ai să te lingi pe urechi singur de plăcere, crede-mă! Alioşa Dimitrievitch, Corul Plutaşilor de pe Volga, Vladimir Vissotski şi Bielka au să-ţi împăienjenească ochii de emoţie şi-o să te facă să mă pupi pe gură à la russe. Cât despre seara târziu spre miezul nopţii, am să aplic cu voia ta metoda bufetului suedez. Îmi permit să-ţi sugerez să alegi în funcţie de visele din noaptea trecută: dacă ai avut coşmaruri, încearcă Hava Nagila evreiască, greu găseşti ceva mai tonic; dacă te strânge viaţa la umeri nimic nu se compară cu banjo-ul hindus, Mujhe Aazmane Waale e cum nu se poate mai bun pentru suferinzi ca tine; iar dacă ai visuri erotice poţi încerca cu o nevastă, vindecă de multe rele în lumea asta... Restul, dragă vecine, un Georges Brassens, un Félix Leclerc, un Leonard Cohen, un Tom Waits sau un Julio Iglesias, delicateţuri cu gust carevasăzică, îl lăsăm pentru când te iau cu maşina la “ia-mă nene”.

De-un singur lucru mă tem, dar asta e situaţia, nu poţi să mănânci omleta fără să spargi ouăle: pe perioada convalescenţei tale piaţa imobiliară de pe scara noastră ar putea înregistra o inexplicabilă depreciere...

Despre raportul dintre cerere şi ofertă

Philippe Jones: “Nu există niciodată adevărate oferte pentru adevărate cereri, ci nişte sume acordate pentru comenzi convenite.” (Locul cenuşii, în Clipa multiplă, 2000)

Într-adevăr, care era cererea de coca-cola în secolul XVIII?

Piaţa nu ar fi deci arbitrul mut şi perfect al nevoilor noastre, ci un imens teren de vânătoare.

În ce scop, domnule preşedinte?

Aflat la Sibiu cu ocazia slujbei de Rusalii, preşedintele Băsescu teologizează: “Sunt alesul lui Dumnezeu”. Butada are la bază următorul raţionament: “Poporul a exprimat voinţa lui Dumnezeu pe 19 mai”, “Vos populi vox dei” ergo “Dumnezeu a decis ca eu să fiu preşedinte.”

Raţionamentul este inutil, pentru că e un lucru enunţat demult de teologia apofatică a ortodoxiei: nimic nu se petrece fără voinţa divină. De la zborul unei muşte la alegerile prezidenţiale, totul concordă cu Planul Providenţei. Preşedintele Băsescu spune adevărul, şi pentru asta trebuie felicitat, în ciuda faptului că semnul egal dintre voinţa populară şi voinţa divină e exagerat: Dumnezeu se poate exprima prin intermediul urnelor, şi asta nu pentru că urnele ar fi vocea adevărului, ci pentru că El nu are preferinţe, putând acţiona prin naşterea unui munte sau prin zborul unui fluture la fel de bine.

Ce nu sesizează însă ilustrul personaj este un corolar al omnipotenţei divine: TOATE alegerile prezidenţiale reprezintă Planul Providenţei. Da, şi cele ale lui George Bush II, criminalul din Irak. Da, şi cele ale lui Ehud Olmert, criminalul din Liban şi Gaza. Desigur, şi cele ale lui Hitler, criminalul notoriu al celui de-al doilea război mondial. Democraţia nu garantează nimic, monştrii ieşiţi din urne îşi dau arama pe faţă în cursul evenimentelor ulterioare şi în general n-au nici un scrupul să se cramponeze de putere atunci când popularitatea lor scade la cota de avarie.

Şi mai grav este faptul că preşedintele nostru nu face diferenţa între “alesului lui Dumnezeu” şi “unsul lui Dumnezeu”, două lucruri complet diferite. Pentru al doilea titlu trebuie să fii rege, educat pentru a domni, pentru prima sintagmă ajunge şi un preşedinte. Cel ce a primit mirungerea accede la binecuvântarea divină, cel de-al doilea ar trebui să se întrebe: “În ce scop?” Istoria ne-a arătat “aleşi ai lui Dumnezeu” care şi-au târât naţiunile în catastrofe. Singurul lucru care ar trebui să mă liniştească este faptul că suntem români, şi vorba lui Patapievici, “românilor nici dezastrele nu le reuşesc”...

În rest dacă stau şi mă gândesc bine, şi eu am fost ales de Dumnezeu ca să fac blogul care este...

De ce profesorii sunt prost plătiţi

Într-o zi, un coleg francez mi-a spus adevărata cauză pentru care profesorii sunt prost plătiţi. Pentru că în Antichitatea greco-romană, această meserie era exercitată de sclavi instruiţi.

Ma bucur din nou (a câta oară?) că m-am născut într-o civilizaţie inspirată de lumea greco-romană, în care oamenii liberi detestă să se ocupe cu transmiterea cunoaşterii.

Ironia este mama oricărei reforme

Reformele sunt la modă. Reforma învăţământului, a (macro)economiei, a relaţiilor sociale. Reforma contra Catolicismului la sfârşitul Evului Mediu. Logica împotriva obscurantismului, raţiunea împotriva credinţei mistice.

Or, în zootehnie termenul de reformă se foloseşte pentru o operaţiune anume: îngrăşarea animalelor de povară, lapte sau ouă în vederea valorificării lor în carcase. Altfel spus, înaintea tăierii. Reforma zootehnică se ocupă cu animalele care urmează să fie sacrificate.

Totul e clar acum. Creştinismul a devenit spectral prin Reformă. Astăzi, avem oameni care nu ezită să se numească creştini, fără însă să-şi asume vreo fărâmă din axiologia creştină. Sunt deci reformaţi, creştini pufoşi care şi-au pierdut dimensiunea christică. Dar reforma nu se opreşte aici, ca foamea unui monstru căruia i-au mai rămas nişte fărâme. Totul se reformează continuu, reformele se succed unele după altele, iar obiectul lor se umflă ca aluatul.

Iar oamenii sunt la fel de conştienţi ca vacile îngrăşate în grajd înainte de a merge la abator.

Primavera stă cu mâna la pedală

Nu ştiu ce m-a prins deunăzi, în timpul unei ore de conversaţie la a zecea, să-i întreb (în franceză, fireşte, doar era oră de conversaţie, nu spuneam?) de ce adolescentele au din ce mai puţine inhibiţii când este vorba de alcool. Tema e niţel de dirigenţie, dar nivelul elevilor respectivi, cu care am comunicat bine anul acesta, justifica abordarea.

Mi-au confirmat, întâi de toate, obiceiul răspândit printre fete al celor 50-100 g de vodkă, ocazional, fireşte. Atât de curentă e apucătura încât nu mai şochează pe nimeni, deşi o încărcătură de semnificaţii există, şi nu e neglijabilă. Am insistat: de ce fetele înjură din ce în ce mai uşor, la fel de setos ca şi băieţii? De ce vodkă şi înjurături? Et pour cause...

De plăcere, a fost primul răspuns. Nu i-a convins nici pe ei, dar pe mine. Plăcerea e prea lesne de descompus ca să servească de justificare la ceva. Plăcerea are pene, creastă şi gheare, numai nepricepuţii o bagă întreagă în tigaie. Mediul, a mai spus cineva... Nu ţine nici asta, mediul ţi-l alegi, ţi-l faci şi singur.

Brusc, mi-am adus aminte de fetiţa mea, care a învăţat să scrie aproape înainte de a învăţa să citească, care ştie deja “o sută de litere” înainte de a împlini cinci ani, şi care nu se înşeală nici o clipă asupra alfabetului în care sunt redactate cărţile mele în arabă. Mediul, aceeaşi presiune a mediului care stârneşte reacţiile copiilor, dar alt mediu în două situaţii. De o parte dovedirea maturităţii cu ţigara în gură şi cu alcoolul, de cealaltă dorinţa de a semăna unui tată care petrece câteva ore pe zi (sau pe noapte) citind. Bruscheţea limbajului şi transferul de poveste la un copil care imită tonul celui ce citeşte basme.

Am avut, în ora aceea de conversaţie franceză ca niciodată sentimentul fragilităţii elevilor mei, a dependenţei lor faţă de mediu. Şi certitudinea că fac parte ineluctabil din altă generaţie. Când am terminat facultatea (în secolul trecut), am cunoscut cazul unei fete care făcea furori prin pasiunea ei pentru vodkă. Să nu înţelegeţi greşit, nu era vorba de alcoolism, cum nici întrebarea mea nu viza cazuri grave, încă rare la anumite vârste. Ci de acelaşi gest de a azvârli neglijet pe gât un păhărel aromat care-ţi irită papilele. Undeva într-un cerc de prieteni care s-a spart demult gravita o astfel de fată. Mai era cunoscută şi pentru faptul că se lăuda în gura mare cu un himen lax şi-i invita pe toţi băieţii neîncrezători să rezolve problema. Îmi pare rău pentru curiozitatea cititorilor acestui blog dacă nu pot aduce şi deznodământul dramei trăite de făptura care nu-şi asorta manierele cu chipul...

Mi-ar place să pot încheia într-o notă optimistă, dar vorba unei femei căreia nu-i lipsea simţul umorului: “există posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”. Suntem undeva sub incidenţa ultimei categorii. Vremurile se opacizează, şi Primavera lui Botticelli devine grea ca lutul. Uitaţi-vă cu atenţie la tabloul de mai sus: delicata fecioară întinde mâna stângă pudic în faţă, într-un gest care mai mult dezvăluie decât ascunde. Cel puţin aşa a văzut-o Renaşterea italiană. Astăzi, grobieni cum ne-am făcut, am putea spune că Primavera stă cu mâna la pedală. Meşterul a văzut-o plutind, cu gravitaţia în ceruri. Noi ne-o mai putem imagina doar scărpindându-se, înainte de a-şi înnăbuşi un căscat de plictiseală...

Hipertelie informatică

Primul calculator PC pe care l-am avut avea un procesor de tip 80386, 4 megi de RAM (pur şi simplu RAM, fără SD şi fără DD în faţă), 512 Kb de memorie video şi 260 Mb în hard-disk, adică echivalentul a 520 de dischete de 720 Kb fiecare pe care le utilizasem până atunci la un HC-91 de producţie românească. Cu el făceam aproximativ ce fac şi azi.

De atunci am schimbat vreo 10 calculatoare, nici eu nu mai ştiu câte. Ultimul l-am scos pur şi simplu în stradă pentru că se rupsese o urechiuşă de pe soclul cooler-ului, care făcea improprie utilizarea plăcii de bază. Am recuperat hard-disk-urile, placa video, memori şi inscriptorul de DVD-uri, după care mi-am cumpărat în aceeaşi zi un server antic dintr-un magazin de aparate second. Şi cu acesta fac aproximativ ce făceam şi cu primul PC.

Nu, nu vreau ultima versiune de WinZip. Cea pe care o am face tot ce vreau eu. Nu vreau nici măcar să văd cum arată Windows Vista, în materie de Windows cel mai mult regret că am abandonat 98SE, s-ar fi mişcat ca fulgerul pe calculatorul actual. Consider că goana după viteză a ultimelor computere e o tâmpenie, oricum niciodată nici un aparat nu va fi mai rapid sau mai deştept decât utilizatorul lui (chestia asta îmi aminteşte de Luky Luke, eroul benzilor desenate care trăgea cu Coltul mai repede decât umbra lui, chiar am dezumflat într-o zi un fan al vitezei cu întrebarea: “Scula ta se mişcă mai înainte decât să-i comanzi tu?”).

Procesoare de 3 GB, HDD-uri de 1 TB, cheşuri grase, plăci video lăbărţate, două miezuri în proace şi două layere la DVD-uri. N-aveţi senzaţia că lumea calculatoarelor a devenit de la o vreme din ce în ce mai obeză?

Stratul lexical turcesc al limbii române

Preumblându-mã în ultima vreme prin limba turcã, am constatat cã existã, la nivel lexical, numeroase împrumuturi în limba românã, multe dintre ele iesite din uz. Dacã gramatica românã si gramatica turcã sunt la distantã colosalã una de alta, diferind în însesi bazele logicii lingvistice, anii lungi de coabitare a românilor cu turcii au dus la adoptarea unor lexeme, corespunzãtoare unor obiecte sau obiceiuri noi pentru români.

Lista de mai jos este foarte limitatã, pe mãsura traiectului meu în turcã (probabil o voi îmbunãtãti în timp). Totusi, ceva statisticã se poate face chiar si pe numãrul redus de elemente din ea. Astfel, se poate constata cã apar în ea numai douã verbe: ‘kiralamak’ (pentru ‘a închiria’) si ‘oynamak’ (presupus a fi fost la baza cuvântului ‘oina’). Acest lucru este usor de înteles, pe de o parte pentru faptul cã verbul turcesc este cu totul strãin la nivel formal verbului românesc (în ambele cazuri de exemplu s-a renuntat la terminatia ‘–mak’), iar pe de altã parte pentru cã, neexistând o mixare realã între turcã si românã, împrumuturile s-au concentrat spre substantive (ca nume de obiecte noi).

Cea mai numeroasã clasã de substantive împrumutatã din turcã apare cea a numelor de animale marine (‘hamsi’, ‘istavrit’, ‘kalkan’, ‘marcan’, ‘midye’, ‘sardalya’, ‘uskumru’), la care se adaugã o clasã consistentã de substantive denumind legume si fructe (‘fasulye’, ‘ıspanak’, ‘karpuz’, ‘kayısı’, ‘kiraz’, ‘nohut’, ‘patlıcan’, ‘portakal’, ‘visne’).

‘acıl’ [agiîl], cu sensul originar de “urgent, rapid”, a dat adjectivul românesc ‘agil’;

‘alıs-veris’ [alîshverish], cu sensul originar de “cumpãrare, cumpãrãturã”, a dat românescul ‘alisveris’, cu sensul de “amestecãturã, harababurã”;

‘baclava’ [baclava], a dat în româneste o ‘baclava’ de mai proastã calitate;

‘bardak’ [bardak], cu sensul de “pahar”, a dat arhaicul “bardacã”;

‘bayram’ [bairam], cu sensul originar de “sãrbãtoare religioasã” a migrat în ultimii ani în românã, unde a cãpãtat sensul se “petrecere”;

‘bekâr’ [bekear], cu sensul de “necãsãtorit, -ã” a fost folosit o vreme în limba românã cu acelasi sensi (vezi becherul din O scrisoare pierdutã, a lui Caragiale);

‘biber’ [biber] este posibil sã fi sosit în turcã din englezescul ‘pepper’, odatã cu condimentele cu pricina. Este greu de stiut dacã a jucat un rol în adoptarea românescului ‘piper’ sau nu;

‘cam’ [geam] a dat românescul ‘geam’;

‘çarsaf’ [cearshaf] a dat românescul ‘cearsaf’ (pronuntat în mod gresit ‘cearceaf’);

‘çay’ [ceai], cu provenientã asiaticã incertã, a dat românescul ‘ceai’;

‘çesme’ [ceshme], cu sensul originar de “fântânã”, a dat arhaicul ‘cismea’;

‘çoban’ [cioban], a adãugat termenilor românesti de “pãstor”, “baci” pe cel de ‘cioban’;

‘çocuk’ [ciogiuk], cu sensul originar de “copil”, este posibil sã fi fost inspiratorul românescului ‘ciocoi’;

‘çorap’ [ciorap] a dat românescul ‘ciorap’;

‘çorba’ [ciorba] a dat românescul ‘ciorba’, ajungând la noi prin intermediul limbii turce de la arabul ‘shorba’, substantiv înrudit cu verbul ‘sharaba’ (a bea);

‘dolap’ [dolap] a dat românescul ‘dulap’;

‘fasulye’ [fasulie] a dat românescul ‘fasole’;

‘fırtına’ [fîrtîna] a dat românescul ‘furtunã’, care seamãnã dar nu rãsare cu latinescul ‘fortuna’;

‘güveç’ [ghiuveci] a dat românescul ‘ghiveci’, având în ambele locuri sensul de “tocanã”;

‘hamsi’ [hamsi] a dat românescul ‘hamsie’;

‘hap’ [hap], cu sensul originar de “pastilã” se foloseste ca atare si în limba românã, unde uneori mai înseamnã si “teapã”, mai cu seamã în locutiunea “a lua un hap”;

‘ıspanak’ [îspanak] a dat în româneste ‘spanac’;

‘istavrit’ [istavrit] a dat în româneste ‘stavrid’;

‘kadın’ [kadîn], cu sensul de “doamnã, femeie” a dat arhaicul ‘cadânã’, cu o arie semanticã restrictivã;

‘kahve’ [kahve] a dat în româneste ‘cafea’ (cu varianta arhaicã ‘café’), având la origine un substantiv arab;

‘kalkan’ [kalkan] a dat în româneste ‘calcan’ (un fel de peste din Marea Neagrã);

‘kanape’ [kanape] a dat în româneste ‘canapea’;

‘karpuz’ [karpuz], cu sensul originar de “pepene verde” a dat regionalismul moldovenesc ‘harbuz’;

‘kat’ [kat], cu sensul originar de “etaj”, a dat arhaicul ‘cat’;

‘kayısı’ [kaiîsî] a dat în româneste “caisã”;

‘kazan’ [kazan], cu sensul originar de “oalã”, a dat în româneste ‘cazan’;

‘kebab’ [kebab], cu sensul originar de “grãtar”, “fripturã”, este folosit ca alternativã la pârjoala infectã de la macdonaldz;

‘kırmızı’ [kîrmîzî], cu sensul originar de “rosu” este posibil sã fi contribuit la adjectivul “cãrãmiziu”, dar aici lucrurile sunt încurcate, pentru cã undeva mai e si substantivul “cãrãmidã”, asa cã asta nu se pune, am zis si io asa; cert este cã un arhaic “cârmâz”, cu sensul de “fard” a existat pe la o vreme în graiul valah;

substantivul ‘kiracı’ [kiragiî], cu sensul originar de “chirias” si verbul ‘kiralamak’ [kiralamak], cu sensul originar de “a închiria” au contribuit la ‘chirias’, ‘a închiria’ [la cresterea chiriilor a contribuit altcineva, fãrã stirea mea :-)]

‘kiraz’ [kiraz] a dat românescul ‘cireasã’;

‘koridor’ [koridor] a dat în româneste ‘coridor’;

‘köfte’ [chiofte] a dat în româneste ‘chiftea’, pronuntat în mod gresit de cãtre orãseni ‘piftea’, ca nu cumva sã zicã cineva cã ei sunt de la tzearã;

‘küvet’ [chiuvet], cu sensul originar de “cadã”, a dat românescul ‘chiuvetã’, pronuntat uneori si ‘ghiuvetã’;

‘liman’ [liman], cu sensul originar de “port maritim”, a dat în româneste “liman”, al cãrui sens pare mai degrabã sã fie cel de “mal; (fig.) capãt al unor tribulatii”;

‘lokanta’ [lokanta], cu sensul originar de “ospãtãrie”, este acum arhaic în limba românã;

‘mahalle’ [mahale], cu sensul originar de “cartier”, a dat în româneste ‘mahala’, nu tocmai apreciativ;

‘masa’ [masa], a dat în româneste ‘masã’ (piesã de mobilier);

‘mercan’ [mergean], a dat în româneste ‘mãrgean’;

‘meydan’ [meidan], cu sensul originar de “piatã”, “scuar”, a dat în româneste ‘maidan’, cu sensul de “loc viran”;

‘meze’ [meze], cu sensul originar de “aperitiv”, “gustãri”, a dat românescul ‘mezel’;

‘midye’ [midie] a dat românescul ‘midie’;

‘misafir’ [misafir] a dat românescul ‘musafir’;

‘müsteri’ [miushteri] a dat românescul ‘musteriu’;

‘nohut’ [nohut] a dat românescul ‘nãut’;

‘ocak’ [ogeac], cu sensul originar de ‘ianuarie’, este posibil sã fi contribuit la termenul românesc de ‘hogeac’;

‘oda’ [oda] a dat românescul ‘odaie’;

‘oynamak’ [oinamak], cu sensul originar de “a se juca”, la care se adaugã ‘oyun’ [oiun], cu sensul originar de “joc”, par a fi la baza numelui jocului national românescu, ‘oina’;

‘örtü’ [iortiu], cu sensul originar de “pãturã, cuverturã”, pare sã fi fost sursa cuvântului ‘ortu’, din locutiunea ‘a da ortu popii’;

‘palamut’ [palmut] a dat românescul ‘pãlãmidã’ (sau poate e o simplã asemãnare);

‘para’ [para] a dat românescul ‘para’ (pl. ‘parale’);

‘pastırma’ [pastîrma] a dat românescul ‘pastramã’;

‘patika’ [patika] a dat românescul ‘potecã’ (sau poate e o simplã asemãnare);

‘patlıcan’ [patlîgean] a dat românescul ‘pãtlãgea’ (vânãtã);

‘pilav’ [pilav] a dat românescul ‘pilaf’;

‘portakal’ [portakal] a dat românescul ‘portocalã’;

‘rakı’ [rakî] a dat sau a venit din românescul ‘rachiu’;

‘sardalya’ [sardalia] a dat românescul ‘sardea’;

‘sucuk’ [sugiuk], cu sensul de “mezel din carne de vitel”, a dat arhaicul “sugiuc”;

‘tamam’ [tamam], cu sensul de “de acord”, a dat românescul ‘taman’, cu sensul de “fix, precis”;

‘tarla’ [tarla], cu sensul originar de “câmp”, a dat românescul ‘tarla’;

‘tavla’ [tavla] este în Turcia jocul românesc de table;

‘tepsi’ [tepsi], cu sensul de “tavã, platou”, a dat arhaicul “tipsie”;

‘uskumru’ [uskumru], a dat românescul ‘scrumbie’;

‘vazo’ [vazo], cu sensul de “vas cu flori”, a dat românescul ‘vazã’;

‘visne’ [vishne], a dat românescul ‘visinã’;

‘yatak’ [iatak], cu sensul originar de “pat”, a dat arhaicul ‘iatac’, cu sensul de “dormitor”;

‘yavas’ [iavash], cu sensul originar de “încet, usor”, a fost folosit în locutiunea adverbialã “iavas-iavas”, cu acelasi sens;

‘yüzme havuzu’ [iuzme havuzu], cu sensul originar de “piscinã” a dat în româneste ‘havuz’;

‘zar’ [zar] a dat în româneste ‘zar’.

Ia Puterea, neamule!

Aflăm de la Hotnews că dezlegarea la Putere de 19 mai va costa bugetul românesc 60 de milioane de ronroni, şi se scontează o participare la vot de maxim 18 milioane de persoane. Aşadar, puterea se divide în 18 milioane de părţi egale, fiecare în valoare de 3,333 ronroni.

Amendez calculul de mai sus cu o observaţie personală. Întrucât am decis să renunţ să mai aleg între nimic şi nimic, donez poporului român vecin şi prieten partea mea de putere, evaluată la suma de 3,333 ronroni. Ceilalţi 17.999.999 români vor primi fiecare de la subsemnatul o cantitate de putere echivalentă cu 1.851666769537042752057930669885 înmulţit cu e la puterea -7 ronroni (sper să nu mă fi înşelat undeva la calcul...). Nu-i aşa ca e formidabil?

Vă urez succes!

Despre doctrina ierarhiei genurilor în pictură (de André Félibien)

Reprezentarea unui corp făcută într-un crochiu sau căreia i se adaugă culoare este o muncă mecanică. De aceea această artă are muncitori diferiţi care se dedică unor subiecte diferite, şi se poate constata că pe măsură ce se ocupă de lucrurile cele mai dificile şi mai nobile, ies din ceea ce e mai josnic şi mai comun şi se înnobilează cu munca cea mai ilustră.

Asfel cel care face perfect peisaje este deasupra unuia care nu face decât fructe, flori sau cochilii. Cel care pictează animale vii este mai vrednic de stimă decât cei care nu reprezintă decât lucruri moarte şi fără mişcare. Şi cum figura omului este cea mai desăvârşită lucrare a lui Dumnezeu pe pământ, este sigur şi faptul că cel care se face imitator al lui Dumnezeu pictând figuri umane, este cu mult mai sus decât toţi ceilalţi.

Totuşi, deşi nu e puţin lucru să faci să pară vie figura unui om şi să dai aparenţa mişcării celor ce n-au aşa ceva, totuşi nu pictor care nu face decât portrete nu a atins încă cea mai înaltă perfecţiunii a artei şi nu poate pretinde onoarea pe care o primesc adevăraţii cunoscători. Pentru asta trebuie să treacă de la o singură figură la reprezentarea mai multora împreună, trebuie să trateze istoria şi fabula, trebuie să dea chip marilor acţiuni asemeni istoricilor, sau subiectelor agreabile asemeni poeţilor. Şi urcând încă şi mai sus, trebuie prin compoziţii alegorice să ştie să acopere cu voalul fabulosului virtuţile marilor oameni şi misterele cele mai înalte.

(Prefaţă la Conferinţele Academiei regale de pictură şi de sculptură din anul 1667).

Revoluţia sexuală a dat plisc

Într-un interviu acordat lui Dominique Simonnet, nenea Pascal Bruckner mărturisea dezolat că revoluţia sexuală începută în ’68 în umbra dictonului “Să trăim fără timpi morţi, să ne bucurăm fără limite” n-a ajuns acolo unde sperau iniţiatorii, adică la o sexualitate la cheie (bănuiesc eu, se aşteptau să învârtă cheia şi în patru secunde să te azvârle din orgasm direct în erbeguri, sau cam aşa ceva). De fapt, concluziona tâmp-candid de-acum moşul Bruckner că istoria speciei începe cu fiecare bărbat şi cu fiecare femeie. Păi da.

Deunăzi, eram într-o clasă de-a cincea şi ţineam morţiş să le predau Le corps humain. Un desen înfăţişând ceea ce am putea decoda drept o fată în costum de baie, înconjurată de avertismente gen l’œil/les yeux, l’oreille, le nez, le cou, les jambes şi alte alea-alea îmi servea drept material didactic. Acum nu săriţi din scaune, nici gând să fie vreo poză cu iz vag erotic, doar o scălâmbăială humanoidă unde se distingea uşor prezenţa membrelor superioare adunate în jurul unei cărţi şi a membrelor inferioare împrăştiate pe un cearceaf, başca alte elemente contingente strict necesare. Nimic erotic, cum am precizat.

Nimic erotic pentru mine, şi probabil că pentru tine dacă eşti cât de cât trecut prin viaţă. Pentru că un pitic mă întreabă cum se spune, dom’ profesor, la sâni. N-am pus întrebarea în ghilimele, dar lasă, că nici el n-a ridicat mâna, aşa că nu mă formalizez nici eu. Da, arătarea are sâni. Strânşi în soutien-gorge, dar se cheamă că are sâni. Manualul omite pudic echivalentul francez. Le bras, le coude, les doigts, le ventre, dar despre sâni o dureroasă tăcere. Altul vrea să ştie ce înseamnă fesse, deşi săgeata înţeapă fără greş locul cu pricina, dar nici un manual nu poate fi întotdeauna foarte clar, doar ăsta e rolul profesorului, să intervină cu explicaţii suplimentare, mulţumesc din inimă tuturor autorilor de manuale care-mi dau prilejul să-mi justific pâinea în faţa comitetului de părinţi. Dau să-l amân pe puştiul cu sânii pentru după ce clarificăm cum stă treaba cu le nez, la bouche, les cheveux, iar celui cu fesse îi zâmbesc că da. Mă încolţesc amândoi cum le vine la îndemână, şi intervenţia celei care traduce prin les tzétzés nu e câtuşi de puţin salutară, dar nu mă pot împiedica să admir primul ei calc lingvistic, care la clasa a cincea chiar e o performanţă... Ok. Situaţia e dramatică. Şi adică de ce n-aş explica? Sânii sunt nişte... toată lumea are sâni, nu? Chiar şi vaca, numai că la ea se numeşte uger, aşa că şi francezii au sâni peste tot, în dicţionare, în limba vorbită, chiar şi pe corp – mă încurajez mental. Dacă explic serios depăşim momentul şi continuăm cu le cou, l’épaule, la cuisse. Moment în care mă opreşte strălucirea.

Cum care strălucire? Cea din ochii ochelaristului cu sânii. Dacă te pricepi la câini ştii despre ce vorbesc: e străfulgerarea pe care o vezi la un patruped căruia îi place la nebunie să aporteze jucăria. Cine crede că doar oamenii adoră să se joacă s-a născut şi a trăit toată viaţa numai în betoane. Aiurea! Toate animalele se joacă! Cu coada întinsă băţ, cu urechile ciulite şi cu limba atârnând de efort elevul aştepta să intru în jocul lui. Toate acestea le-am văzut în clipa de încordare pe care o trăia piticul din faţa mea. Şi n-am intrat în jocul lui. Mais je t’ai déjà dit de ne pas interrompre la classe pour un problème personnel! Nu-i problemă personală, dom’ profesor, că toţi băieţii vor să ştie. Da’ de unde, tu vrei să ştii, că numai tu eşti afemeiat. Ba că tu eşti femeie, mă! N-am intrat eu în joc, dar s-au prins alţii, şi ăsta nu mai e joc, ci de-a dreptul o horă, o sârbă, o bătută... Şi până la urmă ce înseamnă fesse, dom’ profesor?, profită de liniştea mea în vacarmul general un elev care tocmai şi-a aruncat ochii pe manual...

În pauză, un coleg de fizică îmi spune că cele mai erotice lecţii sunt Forţa de frecare, Căldura şi Legea atracţiei universale. Mai aflu că orice abordare a Siliconului la chimie cere musai un popas pe la silicoane, pentru lămurirea unor chestiuni arzătoare... Nu, hotărât lucru, revoluţia sexuală a lui Bruckner şi a lui Finkielkraut n-a izbutit nimic, sexul n-a devenit câtuşi de puţin “natural” sau la îndemâna tuturor. S-a produs însă în jurul acestui subiect aşa, ca o mare hărmălaie...