joi, 26 iunie 2008

Abatorizarea Omului (II)

[Acest serial este conceput pe 3 părţi: I. Mai cartezieni ca Descartes; II. Medicina, aşa cum o cunoaştem noi, nu este Medicina; III. Dacă eşti păstor de oameni, n-ar strica să nu fii foarte prost. Primul episod a apărut deja pe 25 mai 2008.]


Medicina, aşa cum o cunoaştem noi, nu este Medicina

Prima parte a acestei serii de texte am consacrat-o unei idei: pentru ştiinţa (post)modernă nu există diferenţe notabile între om şi animal din anumite puncte de vedere, între om şi mecanism din alte puncte de vedere. Poate doar la nivel de de complexitate: omul e un animal mai complex, sau un mecanism mai complex. Însă funciar percepţia este aceeaşi. Textul de faţă are teza următoare: ceea ce numim în zilele noastre “medicină” suferă de aceleaşi tare care marchează în ansamblu ştiinţa modernă, adică nu este rezultatul unui progres care să înglobeze achiziţiile anterioare, ci al unei sume de opţiuni care presupun, cu toate, renunţări. Altfel spus, ceea ce azi trece drept ştiinţa vindecării omului nu e rodul unei acumulări, ci a unor derapaje paradigmatice succesive.

Medicina este particularul, întregul nostru tip de societate e generalul. Ideea conform căreia noi am fi moştenitorii epocilor care ne preced este o iluzie riguros întreţinută. Reperele care o formează sunt transmise încă de pe băncile şcolii. De exemplu, ni se vorbeşte despre moştenirea greacă, despre Platon şi Aristotel. Or, modernitatea nu are nimic în comun cu Platon şi Aristotel, dar absolut nimic. Adevăraţii moştenitori ai celor doi filosofi pot fi găsiţi în scolastica apuseană şi în filosofia islamică. Înţeleg prin “moştenire” o dezvoltare pe linia unei continuităţi, dublată de o reîntoarcere respectoasă la sursă. Gândirea europeană din ultimele trei secole nu are nimic platonizant, nimic aristotelizant în ea. Scolastica, da. Gândirea sufită şi al-falsafah din Islam, da. Însă care sunt legăturile exegezei teologice cu lumea noastră? În mod evident, nici una. E trist să constat asta, dar partea cea mai înaltă a gândirii zămislite în spaţiul european, în loc să fie un bun al tuturor, o lumină accesibilă şi al cărei rol formator să fie în continuare simţit, a fost alungată în “biblioteci de specialitate”. În treacăt fie spus, e ironic să constatăm că atunci când propaganda foloseşte cele două ilustre nume ale antichităţii ca “argument de civilizaţie”, o face împotriva celor fără de care nici măcar memoria lor nu ne-ar fi fost accesibilă. În “conflictul dintre civilizaţii” ne distanţăm de lumea islamică în numele lui Platon şi a lui Aristotel, uitând tembel că fără arabi am fi spus despre ei că nici una dintre operele lor nu ni s-a păstrat.

Exemplul acesta este grăitor pentru ilustrarea unei afirmaţii pline de consecinţe pentru cazul nostru: suita de evenimente numită “istoria Europei” a părăsit, la un moment dat, curgerea organică, în favoarea unei rostogoliri mecanice. Nu schimbarea de paradigma în sine este problema, pentru că normalitatea nu este legată de o formă anume (fără ca forma să-i fie indiferentă) - civilizaţia japoneză clasică şi civilizaţia franceză din timpul dinastiei Merovingiene fiind la fel de legitime, pentru că la fel de ancorate în sacru. O schimbare de paradigmă a cunoscut de exemplu continentul european atunci când s-a răspândit creştinismul, şi cel mai bun argument în favoarea curgerii organice este acela că noua religie a preluat enorm din elementele autentice pe care le vehiculau tradiţiile anterioare. Problema este atunci când se produc în istorie crevase, falii, şanţuri tectonice care separă epocile una de cealaltă. De exemplu, între antichitate şi evul mediu distanţa este mult mai mică decât dintre evul mediu şi renaştere, sau dintre secolul XIX şi secolul XX. Timp de mii şi sute de ani omenirea a avut discernământ, iar Tradiţia a ştiut să se adapteze noilor condiţii temporare. Civilizaţii diferite, cu repere fundamentale comune, au putut dialoga într-un mod care astăzi s-a pierdut: înţelegerea dintre Cavalerii Templieri şi musulmani nu se va putea realiza niciodată în secolul XXI, pe teritoriile cucerite ale Palestinei sau ale Iraqului. În vremurile acelea, cuceritorul şi cuceritul puteau face pace. Azi, este cu neputinţă, pentru că unul dintre cei doi a pierdut cu desăvârşire proporţiile şi direcţia.

Spuneam că istoria Europei a devenit la un moment dat o succesiune de fracturi, în loc să fie o curgere organică. Or, specificul “rupturilor” istorice este abandonarea brutală a unor lucruri care fundamental se dovediseră până atunci utile, şi erau susceptibile să fie utile în continuare. În locul lor au apărut forme-surogat, invenţii strict umane. De exemplu, instituţia regalităţii, a cărei dezbatere ar merita ea însăşi un eseu aparte. Avantajele ei, în raport cu instituţia prezidenţială, sunt incontestabile. Totuşi, ea a fost anulată, fie de iure, în ţările în care locul regelui a fost luat de fantoşa prezidenţială, fie de facto, acolo unde cel care ia deciziile este primul-ministru. Între monarhie şi republică se află o fractură, vorbim despre două tipuri de organizare perfect paralele.

Nu intenţionez nici măcar să dau o listă consistentă de astfel de fracturi. Cu puţin efort, oricine ar putea-o alcătui, dacă a priceput suficient de mult ideea de bază. Însă câteva exemple merită menţionate: distanţa ireconciliabilă dintre familia tradiţională şi cuplul modern; falia dintre societăţile în centrul cărora se află bătrânii şi cele care cultivă idealul “tinereţii veşnice”; conflictul dintre valorile de tip viril (risc, rezistenţă la condiţii vitrege, camaraderie autentică, spirit de sacrificiu) şi cele de tip feminin (confort, siguranţă, evitarea provocarilor sau expectativa, autoconservare) care caracterizează tipuri societare diferite. Lista poate continua. Ideea este aceeaşi: dintr-un punct încolo, lumea noastră şi-a schimbat matricea pentru alta, complet diferită, incompatibilă cu ceea ce a fost mai înainte, ireconciliabilă faţă de lumile (sau “civilizaţiile”, cum spune Samuel Huntington) aflate în imediata noastră contingenţă. Suntem altfel. Nu avem nimic în comun cu mediu creştin sau cu lumea islamică, iar ignoranţa e fundamentul urii noastre. Nu e ignoranţa deschisă a celui ce vrea să afle, e dispreţul trufaş al prostului prea plin de neghiobia lui ca să mai rămână loc şi pentru altceva. Un aspect imposibil de ignorat: se prea poate ca ura noastră pentru ceea ce e diferit de noi să aibă la bază o intuiţie luminoasă. Aceea că în trecutul nostru şi în prezentul altora este o pierdere considerabilă, ceva esenţial şi pe care toată bunăstarea noastră porcină nu-l poate compensa. Johann Huizinga, în Amurgul Evului Mediu, undeva prin ultimele capitole: exista ceva în perioada aceea, o bucurie de a trăi, la care omul modern nu poate nici măcar să viseze.

Ştiinţa noastră e după chipul şi asemănarea celor care au imaginat-o, şi după puterile celor care o practică. Ea a fost construită ca şi lumea noastră, din fractură în fractură. Atunci când Galileo Galilei a optat pentru descrierea geometrica a universului, n-a fost o noutate. Dar atunci când transcendentul s-a văzut negat pentru că geometria este incapabilă să-l includă în calculele ei, s-a ajuns la o crevasă intelectuală. Cei care au sărit dincolo, l-au lăsat pe Dumnezeu pe malul celălalt. Ştiinţa noastră este rezultatul unor reduceri succesive ale câmpului de competenţă, preferându-se două mari criterii: numărabilul şi sensibilul. Axiomă: tot ce se poate cuantifica are instantaneu valoare ştiinţifică. Corolar: ceea ce nu poate fi numărat fie nu contează (şi atunci poate fi trecut sub tăcere), fie nu există. Axiomă: tot ceea ce poate fi constatat prin intermediul simţurilor există. Tot ceea ce nu poate fi redus la: pipăit, miros, auz, văz, gust nu face parte din “realitatea ştiinţifică”.

Un tip aiurit din Bronx, formulează în anii ’20 o comparaţie uluitoare: ştiinţa (aceea pe care el o cunoaşte, deci modernă) este asemenea unei şosele impecabile, netede, perfect întreţinută, care traversează o junglă întunecoasă şi deasă. Tot ceea ce ştiinţa posedă este şoseaua, pe care o poate explica exemplar. Ceea ce îi scapă este restul, adică jungla, care ocupă suprafeţe imense, şi pe care ar putea-o vedea fără efort, fiind de o parte şi de alta a şoselei. Or, ştiinţa a găsit soluţia pentru tot ceea ce nu poate controla: spiritul de negaţie. Tot ceea ce scapă explicaţiilor ştiinţei nu există. Paf! Şi lumea “ştiinţifică” îşi vede de drumul ei lin, pentru că nimănui nu i se poate cere, nu-i aşa?, să explice un lucru inexistent. Charles Hoy Fort, epistemologul din Bronx, face vraişte din reperele ştiinţifice moderne. Apoi alunecă în elucubraţii, pentru că, lipsit fiind la rândul lui de sprijinul Tradiţiei, nu poate depăşi nivelul onest al celui care constată că lucrurile sunt în devălmăşie.

Spuneam, la începutul acestui text, că medicina îl tratează pe om fie ca fiind animal (negându-i supraconştientul), fie ca fiind mecanism (negându-i sufletul). Pe cale de consecinţă, medicii de azi sunt fie nişte veterinari, fie nişte mecanici auto. Ultima etichetă este deosebit de potrivită, şi dacă vreun medic, citind aceste rânduri, s-ar simţi cumva lezat, îl rog să înceapă prin a reflecta la modul în care trebuie să se simtă pacienţii lui, în lumina practicilor medicinii alopate. Medicina nu a apărut odată cu chirurgia cu laser, sau cu chimioterapia. Dintre medici, nici măcar legendarul Hipocrate n-a pretins să fie primul. Însă putem afirma liniştiţi că medicina modernă are un început destul de uşor de detectat. Dacă vă imaginaţi că vorbesc despre apariţia igienei şi a ideilor despre transmiterea bolilor contagioase, atunci vă înşelaţi. Lucrurile acestea au fost ştiute cu mult înaintea lui Pasteur & Co. Ele se găsesc, descrise în detaliu, în Legea lui Moise. Dacă lumea creştină ar fi fost mai atentă cu măsurile profilactice expuse acolo, flagelurile care au devastat continentul European n-ar fi avut anvergura pe care o cunoaştem. Cei care au organizat creştinismul ca pe o fractură în raport cu iudaismul s-au privat pe ei înşişi, şi pe urmaşii lor, de informaţii medicale preţioase. La sud de Mediterana, Profetul Muhammad spune într-un hadith: “Dacă o molimă vine în oraşul unui dreptcredincios, acesta nu trebuie cu nici un preţ să plece de acolo, ci să stea şi să îndure judecata lui Dumnezeu. Iar de va fi să moară, va fi primit în Paradis ca martir.” Un hadith, o simplă zicere cu autoritate, şi zeci de mii, poate sute de mii de vieţi salvate în istorie. Musulmanii, spre deosebire de creştini, nu şi-au părăsite oraşele atunci când au apărut cazuri de ciumă, şi lumea islamică nu a cunoscut dezastrele ignorantei noastre.

Medicina modernă s-a născut odată cu ideea că boala afectează doar o anumită parte din corpul bolnavului. Odată cu ea, a apărut şi consecinţa: medicina s-a străduit să trateze partea, uitând astfel întregul. Pe fondul abandonării abordărilor holistice din ştiinţă, medicina s-a dedicat şi ea unor segmente finite şi din ce în ce mai precise din om. Până în situaţia în care omul a fost privit reducţionist, ca sumă a tuturor segmentelor posibile la care medicina avea acces. Pe linia asta, chirurgia a apărut ca o paradoxală victorie. Vindecarea în urma unei traume provocate volitiv bolnavului, a unei răni de cuţit produsă cu acceptul lui, departe de câmpul de luptă sau de o întâlnire nocturnă cu un tâlhar, trebuie să fi sfidat tot ceea ce arta vindecării bolnavului concepuse până atunci. Chirurgul este încărcat cu un prestigiu incalculabil, care s-a menţinut peste veacuri. El este cel care face o rană în scop benefic, violând toate automatismele; la el se ajunge atunci când medicina alopată îşi epuizează toate posibilităţile, deci pe fond emoţional intens. De aici icoana chirurgului ca “salvator de vieţi”, înnobilat cu un prestigiu egal cu cel al pompierului care scoate oameni din case cuprinse de flăcări. Însă haloul chirurgului, acest medic prin excelenţă, e departe de adevăr, şi el ştie asta - un pacient operat de hernie de disc a fost anunţat nu fără un anume cinism: “Dragă, bolnav vei fi de abia încolo, după operaţie!” Şi asta pentru că medicina alopată, în cea mai mare măsură, a renunţat demult la scopul iniţial: acela de a vindeca. Preocupată de statistici şi de umflarea indefinită a “speranţei de viaţă”, medicina modernă confundă procesul vindecării (operaţiune calitativă) cu simpla prelungire a vieţii bolnavului (operaţiune cantitativă).

O să ziceţi, bine-bine, ce să-i faci, aşa stau lucrurile, trist dar necesar, trebuie şi chimioterapie, trebuie şi bisturiu, n-avem de ales. Realitatea demonstrează că avem de ales, şi asta pentru că, aşa cum am zis deja, medicina modernă este rezultatul unor renunţări (numite fracturi) şi a unor opţiuni menite să consolideze paradigma în acord cu câmpul ştiinţific în ansamblu. O medicină axată pe altceva decât elemente pur cantitative şi constatabile prin intermediul simţurilor ar fi fost în dezacord cu peisajul general oferit de ştiinţa modernă. Medicina noastră nu este singura cu putinţă, şi exemplul cel mai bun s-a născut tot în Europa (nu că civilizaţiile dinaintea şi dimprejurul nostru n-ar avea exemplele lor). În prima jumătate a secolului al XIX-lea, un medic german a suscitat un curent medical numit homeopatie. La baza lui se află idei cu totul diferite de cele ale ştiinţei medicale majoritare în spaţiul euro-american.

Cea mai importantă este aceea că nu există boli, ci bolnavi. Altfel spus, la aceeaşi boală oamenii sunt susceptibili să primească medicamente diferite, în acord cu tipul uman căruia îi aparţin. Asta înseamnă că Organonul lui Hahnemann conţine o tipologie umană foarte vastă, care are mai multe în comun cu fiziognomonia decât cu etiologia din medicina alopată. Al doilea fundament al acestei alternative în medicină este afirmaţia conform căreia diluţiile infinitezimale produc efecte superioare concentraţiilor clasice. Pentru un om modern, să spui că o concentraţie de 1/100.000 produce reacţii mai importante decât una de 1/10 este inadmisibil. Recursul comod la cantitate ne împiedică să acceptăm o afirmaţie atât de şocantă. Desigur, homeopatia respinge ca principiu folosirea chimiei industriale şi a inciziilor în corpul bolnavului. Iată că se poate, alături de medicina mecanicistă, bazată pe industria chimică poluatoare şi pe metodele de tip intruziv, o medicină paralelă, care nu are nimic în comun cu paradigma noastră mentală. Un demers bazat pe ceea ce natura oferă, toate extractele homeopatice fiind conforme cu ceea ce se putea găsi în natură în urmă cu 500 sau 1000 de ani, un demers care respectă pluritatea identitară a bolnavilor, care nu sunt reduşi la simple unităţi numerice susceptibile de reacţii mai mult sau mai puţin uniforme. O medicină a cărei principală atitudine nu este aceea de prelungire agonică a vieţii, ci chiar vindecarea pacientului.

Care este reacţia medicinii alopate în raport cu sora ei mai mică? Respingere. Negare. Într-o zi l-am întrebat pe un medic dintr-un spital de elită ce părere are despre homeopatie. Fugi, dom’le, de-aici, eşti intelectual, nu poţi crede în vrăjitoriile astea – a fost reacţia lui. Ştiinţific. Ceea ce nu face parte din câmpul nostru metodologic ori nu există, ori e o şarlatanie (deci tot inexistent este). Un om foarte apropiat mie a fost diagnosticat în urmă cu trei ani cu cardiopatie ischemică. A urmat asiduu un tratament homeopatic, pe lângă care trebuie menţionat regimul de viaţă foarte sănătos (mişcare multă în aer liber, alimentaţie aproape 100% naturală, fără fumat, fără cafea, aproape deloc alcool, stress moderat). Când a avut nevoie să-şi reînnoiască permisul auto, s-a prezentat pentru analize complete. După primele momente de stupoare, medicul i-a zis: “Eşti vindecat! E un miracol! Numai că, din punct de vedere medical, cardiopatia ischemică nu se vindecă niciodată, aşa că nu pot completa în fişa matale “clinic sănătos”. Din nou, ştiinţific. Ceea ce medicina alopată nu acceptă, pur şi simplu nu există. Mă rog, această din urmă situaţie s-a rezolvat prin schimbarea medicului de familie cu unul mai puţin ataşat de ineficacitatea practicii medicale curente.

Guvernanţii noştri se pregătesc să ne transforme pe toţi în donatori prezumtivi de organe. Totul, fireşte, în numele (deja terfelit) al “civilizaţiei”, al “bunelor intenţii” (care rareori probează ceva), al ştiinţei medicale. Care ştiinţă? Nu al homeopatiei, după cum ziceam, nici al acupuncturii, nici al tratamentelor naturiste care ne stau la îndemână. Arii imense a ceea ce trebuie numit Medicină, adică ştiinţa globală a vindecării omului, nu au nevoie de spintecarea bolnavului, şi nu concep sub nici o formă înlocuirea unei piese a acestuia cu o alta asemănătoare provenită de la un mecanism decedat. O parte a ei, da. O medicina ex-centrică, născută într-o lume profund deteriorată, care îşi tratează ironic pacienţii cu antibiotice (adică medicamente împotriva vieţii), sau tăindu-i cu cuţitul. Una care îşi propune acum, şi ne prezintă cu titlu de victorie, să aprovizioneze depozitele cu piese umane în vederea înlocuirii celor defecte. Ceea ce nu apare pe pliantul ăsta este că subiectul acestui tratament monstruos nu se însănătoşeşte, ci ajunge la eternizarea crizei: el devine până la sfârşitul vieţii dependent de chimioterapie, prin intermediul căreia organismul său este silit să accepte o componentă străină, iar posibilitatea ca transplantul să se dovedească la scurtă vreme inutil (prin decesul pacientului) este cât se poate de consistentă.

Există un capitol la care însă medicina alopată bate pe departe toate alternativele medicale: cel pecuniar. Nu poţi da de lucru industriei chimice pornind de la acupunctură. Muşeţelul nu va putea niciodată aduce profit nici măcar cât supozitoarele cu glicerină. Iar ca medic, una e să vindeci pacientul pornind de la diluţiile homeopatice, şi alta e să-l ţintuieşti la pat după ce ai băgat cuţitul în el. Oamenii respectă şi plătesc lucruri palpabile, vor şocuri şi efecte speciale înainte de a băga mâna în portmoneu. Dar toate acestea sunt bătute de departe de ideea vânzării unui rinichi. Medicina alopată e din ce în ce mai păstoasă, mai materialistă, mai concretă. Ia organu’, marcă banu’!

marți, 17 iunie 2008

Cea mai bună vârstă pentru a începe studiul unei limbi străine este aceea pe care o ai

Cred că ai auzit adesea că dacă nu ai început studiul unei limbi înainte de vârsta de 3 ani, hai de 5, maxim 7 sau cel mult 9, atunci eşti cu totul pierdut, pa şi pusi, n-o mai înveţi câte zile vei trăi. Bun. Te-ai gândit vreodată că prostia e mai uşor de îndurat dacă prostul are o scuză cu aer inteligent?

Hai să-ţi furnizez câteva cazuri, înainte să te las pe tine însuţi să reflectezi cum se cuvine. În urmă cu ceva ani eram la un curs de învăţare a limbii italiene, destinat adulţilor. Se iscă într-o pauză o mică dispută privind vârsta cea mai potrivită pentru învăţarea limbilor străine. Profesoara îşi aminteşte de o bunicuţă, în etate de 60 de ani, care îi fusese cursantă. Femeia respectivă fusese deja în Italia, unde avea copii, iar de la copii avea un nepot. Beibisitându-l, asistase la destule întâlniri între nepurcel şi italianoţi de vârstă similară. Puştanii se înţelegeau în limba italiană, pe care ea, Dio mio, n-o înţelegea. Dar tot pricepuse că în opinia propriului nipote şi a camarazilor lui de joacă în nisip părea idiota. Aşa că revenise în patrie cu dorinţa de a nu se mai întoarce în inferno incapabilă de comunicare.

Vorbim deci despre o femeie ieşită la pensie. Care cel mai probabil prefera fără nici un sughiţ o telenovelă leşinată în locul metafizicii din predicile lui Meister Eckhart. Un om (că altfel nu pot să-i spun), care cu greu ţi-ar fi putut spune ce este numele predicativ suplimentar. Dar care putea compensa toate aceste deplorabile lipsuri cu ceea ce lipseşte celor mai mulţi dintre cei puşi în situaţia de a învăţa o limbă străină: o motivaţie teribilă. Întotdeauna am spus că arta profesorului de limbi străine este fabricarea unei motivaţii convingătoare. Ei bine, toţi profesorii de limbi străine (din categoria cărora, vrând-nevrând, fac şi eu parte) sunt vax pe lângă ceea ce poate oferi viaţa la acest capitol. Dacă femeii respective i s-ar fi spus pe băncile şcolii să înveţe italiană, că poate îi va trebui în viaţă, cred c-ar fi dat din umeri. Nimeni nu este dispus să ardă gazul învăţând în vederea unei necesităţi ipotetice. Partea bună este însă aceea că absolut orice pune osul la treabă atunci când motivaţia e cât capra.

Cum s-a terminat povestea cu mamaia cizmofonă? Bine, nesperat de bine. La examenul pentru absolvirea cursului de limbă a luat punctajul maxim. A avut o asemenea ambiţie, un aşa nivel de dedicare, încât în cele din urmă a asimilat mai mult decât tot. Sunt convins că în Italia şi-a perfecţionat bagajul de achiziţii lingvistice dobândit aici. Mai ţii minte ce zic cei care sunt gata să te asigure că dacă până la 3-5-7-9 ani nu se asimilează o limbă străină, atunci totul e pierdut? Ei bine, aşa îşi justifică ei handicapul pe care îl au la acest capitol.

Am avut ceva elevi, preponderent de liceu (deşi am predat şi la nivelele şcoală generală şi gimnaziu). Unii au învăţat. Alţii nu. Într-o zi, mă strigă pe stradă Nicu. Îl recunosc. Mă tutuieşte. Îmi spune că e student la Arte Plastice, şi că a prins o bursă în Belgia. A tras tare şi a învăţat franceză pe rupte, ca să ia testul eliminatoriu. Îmi amintesc de “performanţele” lui din liceu: clei total. Mut. Absent. Un necaz şi pentru el, şi pentru mine. Am rămas prieteni, din când în când ne scriem, ne vizităm, el ca să-mi arate icoanele la care lucrează şi expoziţiile din ţară şi străinătate, eu ca să-i mai spun despre ce citesc, despre blogurile la care lucrez. E francofon. Ce n-am izbutit eu, a reuşit o bursă în Belgia. A învăţat taman după ce studiul limbii franceze s-a încheiat oficial pentru el.

De la Nicu încoace, de fiecare dată când închei o medie de 5 la un cleios, mă gândesc că, cine ştie, poate o să mă strige pe stradă ca să-mi spună că a învăţat franceză. Pentru că viaţa l-a motivat în mod real. Nu-i aşa că şi ţie ţi s-a spus că o limbă străină se învaţă foarte devreme în viaţă, că mai apoi n-ai nici o şansă? Ei bine, aşa îşi justifică unii lenea intelectuală şi laşitatea atunci când este vorba să faci un efort susţinut în direcţia asta.

Hai să te mai plictisesc cu un caz, ultimul. Eu. Mă rog, nu eu, cel care sunt acum, ci ceea ce eram pe la 19 ani, când am luat decizia să devin student la Litere. Făcusem un liceu de matematici, unde mâncasem reală pe pâine. O bastilie de liceu cu profi riguroşi, buni profesionişti, cărora le datorez foarte mult dar pe care, la vremea aceea, nu i-am îndrăgit. În materie de limbi străine, am prins programa comunistă, concepută de aşa manieră încât să nu prinzi nimic în direcţia asta. Un ceas pe săptămână. Unul de engleză, altul de franceză. Nimic mai mult. Nu-i vorbă, nici strădanie din partea mea n-a prea fost. Am luat cinciaru’, când pe toceală, când pe milă şi pomană. Într-a IX-a am avut la engleză o medie de 3. Într-a unsprezecea am fost corigent şi la franceză. Nimic eroic, doar neglijenţă de elev. Nimic tragic, nimic rebel, numai delăsare şi calcul contabilicesc: “oricum îmi iese media generală, de ce să mă mai stresez?” Adică ceea ce îmi place azi cel mai puţin la elevii mei.

La 19 ani, dacă aveam foarte puţine în legătură cu un domeniu, acela era limbile străine. Şi totuşi, printr-un concurs de împrejurări pe care nu are rost să-l relatez, am luat decizia să mă prezint la admiterea la Facultatea de Litere din Iaşi, specializarea franceză-română. Am înotat o vară întreagă într-un maldăr de cărţi, am buchisit gramatici şi exerciţii, am citit cu dicţionarul până am făcut febră musculară de la căutat cuvinte, am lecturat cu voce tare până mi se anchiloza limba în gură ca să-mi formez baza fonatoare, şi în toamnă, la o concurenţă de 4 pe un loc, am intrat la “fără taxă”. Izbutisem. Anii care au urmat n-au fost decât continuarea a ceea ce începusem în vara aceea, la 19 ani. Ştii de ce a mers? E destul de simplu de înţeles. Pentru că niciodată, absolut niciodată, timp de 3 luni, nu luasem în calcul ipoteza omenească a eşecului. Şi te asigur că la vremea aceea deja, ştiam şi eu pe cineva dispus să-mi declare ritos că dacă nu înveţi o limbă din fragedă pruncie, atunci nici nu se mai poate. Lumea abundă în doctori în “nu se poate”. E mai greu să găseşti pe cineva capabil şi dispus să-ţi explice cum se face un lucru.


Să recapitulăm care sunt ideile pe care trebuie să le reţii la runda asta:

1) O limbă poate fi învăţată la orice vârstă;
2) Învăţarea unei limbi este condiţionată de o motivaţie puternică;
3) Ca orice exerciţiu intelectual, achiziţia unei limbi este proporţională cu puterea de concentrare.

Data viitoare am să-ţi explic unde anume este cel mai potrivit loc pentru învăţarea limbilor străine.

Articole conexe:
A good English is a bad English
Două amintiri lingvistice fără predicat
Oamenii-dicţionar
Arta de a deveni poliglot în lecţii de 1000 de minute

Google