Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (III)

Se dau propoziţiile:

Evul Mediu a fost o epocă întunecată. Poliţiştii sunt foarte tâmpiţi, dau întotdeauna kiks când trebuie să înşurubeze un bec. La doctor trebuie să dai, altfel te lasă să mori. Profesorii se descurcă: fac meditaţii.

Cerinţă: ce au în comun toate aceste construcţii? Răspunsul la coada manualului.

Afirmaţiile de mai sus au fost numite idei-de-gata. Sau idei de-a gata. Idei prefabricate. Idei pe care toată lumea le ştie, toată lumea le repetă, toată lumea le crede. Repere care nu mai au nevoie de nici o testare, la care toată lumea se raportează cu voioşie, uşor de reţinut şi obligatorii în “cultura generală” a tuturor. Nu trebuie să fii specialist ca să ai capul baniţă de idei de-a gata. Şi vai de specialistul care îndrăzneşte să contrazică vreun sfertodoct pe teritoriul unde el e şef, cel al ideilor de-a gata.

Or realitatea este că, la nivel intelectual, epoca modernă are motive imense să invidieze Evul Mediu. Pe lângă dezbaterile medievale la care participa un Bernard de Clairvaux – în Occident, sau un Shankaracharya – în Orient, talk show-urile noastre sunt nişte discuţii absolut cretine între puţoi nesupravegheaţi. Poliţiştii nu sunt tâmpiţi, nu mai tâmpiţi decât restul populaţiei. De fapt, cunosc poliţişti care sunt oameni cât se poate de manieraţi, cu caracter plăcut. Unii dintre ei au foarte mari calităţi şi constituie exemple pentru cei din jurul lor. În privinţa doctorilor, mulţi nu iau şpagă pentru simplul motiv că nu au de la cine – nu toţi cei care au făcut medicina sunt chirurgi! Serios: cine a dat vreodata bani la dermatolog? Mai ştiu medici care-şi tratează bolnavii gratuit, şi nu vorbesc de exemple din marea literatură universală. Ştiu din surse foarte apropiate de un medic care, atunci când unul dintre pacienţi i-a zis că n-are bani, i-a replicat liniştit: “Doar n-am să te dau acum afară”. Discuţia avea loc în cabinetul lui privat, pentru care plătea impozite. Timp de vreo doi ani pacientul respectiv a fost tratat în mod consecvent fără să plătească nimic, pentru că situaţia materială nu-i permitea asta. E drept, când a putut, s-a dus la doctor să-i dea totul retroactiv, evaluând îngrijirea din ochi, la vreo 500 de euro. Nici atunci medicul cu pricina n-a vrut să intre în amănunte, n-a căutat în nici o evidenţă, pur şi simplu a luat banii (pe un lung şir de consultaţii private, reamintesc) şi a zis că e bine. Marea problemă a ideilor-de-gata este că în practică se lovesc consecvent de excepţii...

Iar profesorii fac meditaţii. E una din multele idei-de-gata pe care dacă nu le ştii, vai de steaua ta, înseamnă că habar n-ai pe ce lume trăieşti. Adică eşti prost. Şi ce dacă profesorii au salarii mici, se descurcă ei, fac meditaţii. Toată lumea ştie prea bine asta, nu poţi face excepţie. Zilele trecute eram la Cinci femei în tranziţie, piesa Rodicăi Popescu-Bitănescu. Unul dintre personaje e o profă care, la o seară între femei, îşi aduce de corectat teze. Gazda îi zice: “Fii, tu, mai generoasă!” Profa bagă replica: “Şi cine mai vine la meditaţii?” Auzi-auzi, deci profii pun note intenţionat mai mici, ca să facă bani acasă, într-un sistem paraşcolar, nu? În urmă cu ceva ani citeam într-o schiţă literaroida cum profesorul Ionescu le pune note slabe elevilor 1, 2 şi 3, cărora le recomandă apoi să meargă să facă meditaţii cu profesorul Popescu. El nu, nu se ocupă aşa ceva, cum v-aţi putut gândi. Apoi profesorul Popescu îi dă telefon profesorului Ionescu ca să-i confirme că au început meditaţii, prilej cu care profesorul Ionescu îl asigură că le va da lui 1, 2 şi 3 câte o notă mai bunişoară, ca să vadă părinţii “ce progrese au făcut”. Apoi îl întreabă dacă e rost de noi aranjamente pentru săptămâna viitoare.

Nu mai ţin minte cine a scris bucăţica asta tembeluţă, sigur este vorba despre un scriitor, cum altfel? Ideea este însă interesantă: un profesor pune note proaste, pentru a trimite copiii la meditaţii cu un confrate. Serviciul e reciproc, noi cu drag ne umplem de bani. Ce eficace, ce odios! Există o singură problemă: dacă acest sistem perfect verosimil a fost pus vreodată la punct, el este excepţia, şi nu regula în învăţământ. Or, aşa cum pornind de la faptul ca există oameni care se deplasează în scaunul cu rotile, e periculos şi cu totul fals să se creadă că întreaga umanitate are nevoie de scaune cu rotile pentru a merge de colo-colo, tot asa e abuziv sa generalizezi de la un exemplu izolat.

Şi asta pentru că, principial, profesorii NU dau meditaţii. În ce mă priveşte, am zis clar, eu nu dau pentru că nu rezist, după şase ore la şcoală, să mai fac încă 2-4 acasă. În plus, de ceva vreme nici nu mai am nevoie financiar vorbind. Iar marea majoritate a colegilor nu sunt într-o situaţie diferită de a mea. Adică nu dau nici ei meditaţii, din diverse motive. Celor mai mulţi dintre profesori nu le solicită nimeni niciodată aşa ceva. Nimeni nu vrea meditaţii la sport, la muzică, la desen, la religie, de exemplu. Mai sunt un număr foarte important de discipline unde numărul de elevi care ar avea nevoie de pregătire suplimentară este atât de mic, încât se poate spune că există 2 profesori cu ceva meditaţii la 50 fără nici una: biologie, chimie, istorie, geografie, fizică. Nu dau liste exhaustive. Mai rămân româna şi limbile străine. Aici se mai fac. Nu cred că foarte multe. Şi nici cine ştie ce bine plătite. Dar se mai fac. Cu caracter de activitate sezonieră: în vacanţe şi în septembrie-octombrie nu sunt deloc. Ar mai fi vreo 8-9 luni pe an când treaba merge.

Cazul matematicii este cu totul special. Aici da, ştiu că se poate. Nu e obligatoriu, dar există cerere, şi profesorii de matematică fac “simultane” cu câte 4-5 elevi. Nu toţi profesorii, de acord, dar cei mai mulţi, dacă au disponibilitatea, pot face bani frumoşi acasă. Însă profesorii de matematică nu sunt norma, ci excepţia în lumea didactică. Şi în mod cert nu toţi îşi pot rotunji veniturile astfel, ci şi aici concură o multitudine de factori care asigură reuşita: vechimea, spaţiul de care dispun, locul unde sunt titulari ş.a.m.d.

Aşadar, există o mână de oameni care fac bani din meditaţii pentru fiecare sută de cadre didactice, şi din mâna aceasta de oameni mai este câte unul care scoate bani buni, dacă este dispus să plătească preţul pentru această ocupaţie, adică să nu se ocupe aproape niciodată de copiii lui, să nu citească nimic, să nu studieze el însuşi decât cu preţul renunţării la ceasuri de somn. Nimic nu e gratis, cine-a zis contrariul? Pe baza unor exemple izolate şi absolut atipice s-a construit însă o idee-de-gata pe care toată lumea o stăpâneşte la perfecţie: profesorii se descurcă, doar dau meditaţii. Dacă faci tentativa s-o ignori cumva, să nu te miri dacă vei fi taxat cu agresivitate drept naiv...

Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (II)

Undeva prin Gargantua (sau o fi Pantagruel?), François Rabelais zice despre Gargantua (sau Pantagruel) că mai uşor scoţi un pârţ de la un măgar mort decât o propoziţie cu noimă de la el. Acuma, Rabelais era medic, şi ştia cu prisosinţă că mortul, oricât de măgar ar fi, produce flatulenţe. Ce trebuie să-i fi scăpat ilustrului înaintaş este asemănarea dintre activitatea măgarului mort şi mişcarea sindicală din învăţământul românesc. Aici putem vorbi de multiple similitudini: şi măgarul şi sindicatele sunt o mare măgărie. Şi unul şi celelalte sunt demult moarte. În plus, pentru cine dă cu nasul de ele – ambele put.

Voi fi mai explicit. Marea lecţie pe care mi-au dat-o mie sindicatele din învăţământ este cea a parodiei. Deşi orice profesor ştie că, dacă s-ar fi dorit, s-ar fi putut cu uşurinţă îmbunătăţi situaţia financiară a cadrelor didactice, deşi toată lumea ştie cum se poate face asta, totuşi acest lucru nu s-a petrecut niciodată. Fiecare branşă are posibilitatea ei de a şantaja corpul social – ca să aibă ce pune pe masă şi să-şi poată plăti facturile. Medicii nu mai operează, funcţionarii nu mai funcţionează, vacile nu mai văculează. Profesorii pot bloca anul şcolar în preajma examenelor naţionale. Nu trebuie să fii prea cerebral ca să ştii asta. Toată lumea ştie. Şi totuşi, în preajma examenului de incapacitate şi a vacalaureatului, lumea didactică s-a încolonat cuminte, doi câte doi, şi a făcut frumos. Nu intru în detaliile acestor acţiuni, asta e o altă poveste, cu picanteriile ei, poate în alt post.

Fireşte, greve au fost. Pe două dintre ele le ţin îndeobşte minte, pentru că m-au făcut să plec înjurând din sindicat. Prima a avut loc în urmă cu vreo 10 ani, în timpul guvernării ţărăniste a lui Radu Vasile. A fost o grevă maraton, profesorii crăpau de foame, se vorbea de îngheţarea anului şcolar, tot soiul de grozăvii eroice. A durat cam cinci săptămâni, adică enorm de mult pentru România. În timpul ei, cam 95% dintre colegi n-au intrat la ore, iar elevii au stat mai mult pe acasă. Apoi – un pârţ bleg de sindicat mort. Greva s-a oprit. Guvernul nu a dat nimic. Un fel de măriri pentru la vară, pentru la moară, ceva de genul 4%, praf în ochi, vrăjeli. Pentru luna aceea şi ce-a trecut peste ea, nu s-au dat salarii. Numai spărgătorii de grevă au primit. Ironic, ei au luat şi “măririle” pentru care ceilalţi şi-au pierdut leafa. Guvernul ne învăţa că se plătesc bine curvăsăriile. Numai guvernul? Şi sindicatele! Umblam atunci turbat să văd un lider de sindicat, să-l întreb cum s-a ajuns la cel mai prost compromis cu putinţă, cum s-a putut ca o grevă să înrăutăţească situaţia, în loc s-o amelioreze cât de cât...

A doua oară când am avut vânturi dinspre sindicate a fost în urmă cu vreo 8 ani, când şeful guvernului era Adrian Năstase. N-a mai durat atâta cât prima, dar rezultatul a fost la fel de plescăit. Scuze că nu-mi amintesc cine a fost cârmaciul ministerului educaţiei, cercetării şi robotizării pe atunci, şi scuze că nu fac niciun efort, sunt la două clickuri de numele măgarului, dar ce contează? mi-e prea lene... Ministerul a decis să se mărească lefurile la profesori, dar concomitent a micşorat sporurile de izolare ale cadrelor din mediul rural. De ce? Cum de ce? Pentru că profesorii care predau la ţară “nu fac suficientă performanţă”. În anul acela eram în peizania. Ştiam prea bine ce “performanţă” se poate face cu nişte copii care se epuizează intelectual în efortul citirii... Mi-a fost redus sporul de izolare de la 40% la 20%, şi mi-a crescut salariul cu 5%. Colegii din mediul rural făcuseră totuşi grevă cot la cot cu cei de la oraş. Greva aceea şi pârţâiturile ei mi-au mai scăzut o dată veniturile. Şi am mai învăţat încă o dată că laşitatea şi curvăsăreala sunt tot ceea ce pot da sindicatele. Moment în care am decis să nu mai încurc cu prezenţa şi cotizaţia mea preacinstitele forme de reprezentare.

Acuma, aud că cică guvernul ba ne dă, ba nu ne mai dă “bonuri cadou”. Dacă ar exista sindicate care să reprezinte învăţământul, şi ai căror lideri să nu se lase mituiţi cu o cafeluţă zoioasă şi demult sleită pe culoarele Puterii, atunci ar trebui să respingem “cadourile”, pentru că nu de asta are nevoie profesorul. Ar trebui să ceară de la guvern un nivel de salarizare comparabil cu cel al sergentului din armată sau poliţie. Ar trebui să se încheie odată cu ruşinea asta: un profesor debutant cu 4-5 ani de facultate câştigă jumătate din salariul unui subofiţer cu o vagă şcoală post-liceală. Şi nu vorbesc de soldaţii care apără pământul strămoşesc în Afghanistan şi Iraq, ăia câştigă de câteva ori mai mult decât restul. Nu. Îi am în vedere doar pe cei de pe teritoriul României. Ar trebui să se ceară alinierea salariilor cadrelor didactice cu cele din restul Europei de Est (nu vorbesc de profesorii din Occident, nu, doar de cei din Ungaria, Polonia şi Cehia), că tot ni se explică zilnic că preţurile la combustibili şi energie trebuie aliniate cu cele din Uniune. De asta e nevoie, şi nu de “cadouri” pe care să le ia guvernanţii când îşi amintesc ce greu le era la orele de mate şi română.

Cicciolinizarea politicii româneşti

Cică prostănacul Geoană s-a decis să dea un plus de viaţă listelor sale de partid adăugându-le măscăricii şoubizului autohton: Turboguţă, Adrianminune şi Florinsalam. Iniţiativa e de natură să verifice teza guénoniană conform căreia valoarea liderilor aleşi democratic nu poate fi decât în permanentă eroziune. Cam acelaşi lucru îl enunţă şi Gustave le Bon: numitorul comun la care se întâlnesc membrii anonimi ai masei este întotdeauna cel mai jos accesibil.

Iniţiativa nu e nouă. Pornodiva Ilona Anna Staller, cunoscută sub pseudonimul Cicciolina, a fost adoptată în 1985 de Partito Radicale (din aria stângii italiene), ajungând în Camera Deputaţilor în 1987. Nu suntem, nici cu această mostră de tâmpenie, primii din lume. Şi dacă cineva se îndoieşte asupra fezabilităţii ei, uite că se poate. Îi suspectez pe prostănacul Geoană şi ai lui chiar de plagiat.

Ca parlamentar, Cicciolina a militat pentru “libertatea sexuală a puşcăriaşilor”, pentru “depenalizarea drogurilor” şi pentru “o educaţie sexuală sănătoasă în şcoli”. Altfel spus, pentru sex şi droguri cât cuprinde. Era normal, fiecare parlamentar vorbeşte despre ce se pricepe. Ce vor face în parlament numiţii Guiţă, Salam şi Minune? Fireşte, vor vota legi fără-număr-fără-număr, se vor rupe în şedinţe şi comisii... şi aici aş mai continua împerecherea dintre lexicul manelelor şi cel parlamentar, dar mă confrunt cu o acută problemă: nu pot. Adică nici erudiţie pe aria aceasta n-am, nici pe net n-am dat de nimic căutând “texte manele”. E formidabil, nu? Să te sufoce genul ăsta muzical şi totuşi să nu dai peste nicio mostră pe net...

Politicienii nu sunt, prin definiţie, mari specialişti în domeniul lor. Regretatul George Pruteanu era una dintre marile excepţii. Regula e cea a adunăturilor, a scursurilor, a rataţilor care, neizbutind să facă mare brânză în branşa lor, se refulează cu tupeu în politică. V.C. Tudor e ilustrarea optimă a sfertodoctului logoreic, călare pe un discurs-fluviu, numai bun să impresioneze prostimea la vot. Maneliştii nu se vor simţi câtuşi de puţin stingheri sub cupola parlamentului unde, fără doar şi poate, intelectul limbricoidal nu le va fi supus niciunei încercări.

M-am gândit cale de câteva minute cum să închei acest text. Ce turnură finală să-i dau. Cum să fiu cât mai sarcastic cu putinţă. Sau cât mai dubitativ. Sau grav. Catastrofal dacă se poate. Recunosc că nu am final. Că-l improvizez doar aşa, recunoscând că nu pot zice nimic, că am rămas cu gura căscată.

Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (I)

Sunt profesor. Am fost de la terminarea facultăţii, cu o întrerupere de câţiva ani, profesor. Nu mă identific ontologic cu această meserie. Adică nu mă recomand niciodată: “Profesorul Radu Iliescu”. Nici nu aş semna vreodată aşa. Pe uşa mea nu scrie, înaintea numelui, vreun titlu. În plus, n-am fost decât puţină vreme doar profesor. Am avut întotdeauna, şi continui să am, încă cel puţin o ocupaţie, un mod suplimentar de a câştiga bani. Mai mulţi decât mi-a pus şi continuă să-mi pună pe card ministerul învăţământului (şi al educaţiei, şi al cercetării, şi al pitpalacilor, sau a ce-o mai fi fiind, că se schimbă mai des cârnaţul ăsta instituţional decât pot eu reţine). Sunt deci o sursă din interiorul sistemului. O sursă destul de absentă, şi deloc interesată de modul de funcţionare a unor rotiţe mai mult sau mai puţin misterioase. Sunt dinăuntrul şi dinafară concomitent, pentru că n-am fost niciodată director, sau inspector, sau inspector general. De ministru, vorba bancului ăla cu ardeleanul şi cucoana simandicoasă din compartimentul de tren, nici nu poate fi vorba.

Aşa că ceea ce voi spune, şi tot ceea ce pot eu spune în raport cu tema acestui text priveşte strict experienţa unuia dintre miile de mercenari de la catedră. Nu fiţi şocaţi, în relaţie cu mine, şi în primul rând cu mine, nu pot folosi pedagog, şi cu atâta mai puţin dascăl. Sunt un funcţionar angajat să transmită nişte cunoştinţe. Sunt un funcţionar fericit: spre deosebire de toţi cei de la ghişee, eu practic o meserie cu o componentă tradiţională certă. Relaţia profesor – elev a fost cândva cea dintre maestru şi discipolii lui. Dar sunt suficient de lucid încât să nu mă îmbăt cu apă rece: eu nu sunt maestru, şi nici elevii mei nu-mi sunt discipoli. Sunt un funcţionar care transmite altora graţia regulilor lui si conditionnel şi a concordanţei timpurilor la indicativ. Cunoaştere pur tehnică şi deci deloc escatologică.

Dacă îmi repugnă ceva, şi lucrul acesta face ca efortul de a scrie aceste rânduri să-mi fie deosebit de penibil, este să vorbesc despre mine. În ce mă priveşte, ca existenţă socială sau, vai, biologică, nu-i nimic de zis. Sunt fad şi plictisitor până la urât. Mănânc ce este. Mă îmbrac cu ce am, iar tot ce am e pe mine, când mă-mbrac zici că mă mut. Nu prefer nicio culoare, niciun fruct, nicio ţară. Văd în femeia mea toate femeile, de aceea acest capitol s-a închis pentru mine, rămânând deschis şi concret printr-o singură fiinţă. Dacă iar veni cuiva curiosul gând de a mă gusta, cred că m-ar scuipa intrigat şi deloc scârbit, pentru că trebuie să am gust de hârtie. Sau să fiu dramatic lipsit de gust, exact ca o lucrare de control în alb. Dar există însă ceva ce pot spune, ceva în raport cu care eu însumi nu contez, şi prin care toţi cei direct vizaţi de rândurile mele contează: ştiu ce înseamnă să fii profesor în România postrevoluţionară. Am ajuns să cunosc asta prin experienţa personală, dar dimensiunea intimă a acestei experienţe s-a diluat atât de mult cu viaţa tuturor colegilor pe care i-am cunoscut până acum, încât tot ceea ce ştiu nu-mi mai aparţine demult. Este un bun al corpului didactic. Azi am decis să-l pun la dispoziţia cui a fost capabil să citească până aici, şi va mai fi în stare să citească până la capăt.

Ştiu că voi dezamăgi pe mulţi, dar nu am nici cea mai vagă idee de ce se fac unii profesori. Şi asta pentru că sunt multe feluri de profesori, mult prea multe ca să cunosc detaliile. Eu n-am avut nicio clipă în plan aşa ceva. Nu mi-am premeditat meseria. N-am vrut să fiu nimic. Am avut o sete şi-o ambiţie, după un liceu de matematici care m-a sleit: să citesc. La Medicină nu m-au lăsat, aşa că i-am dat eu în plata Domnului, şi-am plecat la Litere. Acolo am dus-o ca-n rai, am făcut din noapte zi şi din zi noapte, am ascultat muzică franceză şi-am văzut filmografii întregi, grupate pe actori şi regizori, pân-am vorbit franceză într-atâta încât într-o zi un natif m-a întrebat din ce regiune a ţării lui sunt, pentru că, deşi am accentul celor din Nord, nu poate detecta cu precizie oraşul. Mi-a fost limba asta dragoste până peste poate, şi m-a răsplătit cunoaşterea ei cu tot ce tânjeam eu. Un singur gând nu mi-a trecut niciodată prin cap în anii aceia trăiţi în Târguşor, la doi paşi de Grădina Botanică şi la fix doi kilometri de mers pe jos până la clădirea cea mare de lângă Barul Gingko: acela că voi fi profesor. Am căzut din facultate la catedră ca un paraşutist începător.

Primii doi ani de învăţământ au fost o catastrofă. Am fost un profesor prost. Prea exigent, prea îndrăgostit de disciplina lui. Prea rupt de ceea ce este adolescentul de dincolo de catedră. Ironic. Invadator. Brutal. Sardonic. Nu cred că greşesc atunci când afirm că un puştan ceva mai mare, care de-abia a terminat facultatea, n-are ce căuta la catedră. Franţa impune viitorilor ei profesori, după 4 ani de studiu, încă 3 ani într-un Institut Universitar de Formare a Pedagogilor. Şapte ani: patru de specialitate şi trei de metodică. România îi aruncă în şcoli după vreo trei cursuri marginale: unul de metodică, unul de psihopedagogie, şi ceva practică într-un liceu bun. Un profesor fără experienţă şi pasionat de ceea ce a studiat în bibliotecă e tot ce poate fi mai periculos la catedră.

Din fericire, ministerul a învăţat cum să domolească avântul celor ce-şi doresc să facă performanţă: le-a dat sarcina să gestioneze un faliment. Primul meu salariu a fost cu ceva mai mult de cincizeci de euro. Treaba asta era în urmă cu mai mult de zece ani, e adevărat, acum bat binişor spre două sute de euro, ceea ce sper că nu vi se pare puţin. Mă refer la număr anilor care mă despart de prima leafă, nu la banii de pe card. De fiecare dată când îmi amintesc de începuturi, mă îngrozesc două lucruri: impetuozitatea cu care voiam să dărâm munţii la fiecare oră şi disperarea şi ruşinea care mă apucau atunci când eram nevoit să mă împrumut ca s-o mai lungesc încă o săptămână, până la următoarea chenzină. Întreţinerea exorbitantă într-un apartament înăbuşitor vara şi glacial iarna. Cărţile cumpărate cu largheţe, ca pe o evadare din logica unui sistem care mă plătea mai prost decât pe o femeie de serviciu. Pantalonii şi pantofii purtaţi până se rupeau. Primele meditaţii, cu care n-am putut să mă adaptez şi la care am renunţat la scurtă vreme pentru totdeauna. Discuţiile morbide din cancelarie. Bancul cu profesorul universitar devenit cerşetor, şi cu directorul care-şi mai rotunjeşte leafa spălând treptele unei biserici.

Sunt convins, şi nimeni nu-mi va putea schimba această convingere, că profesorul român este una dintre multele victime ale tranziţiei de la o societate cu valori (unele dintre ele discutabile, dar comunismul a încercat să-şi construiască şi să-şi conserve o axiologie), înspre una strict financiară. Nu-i creditez pe guvernanţii României cu foarte multă inteligenţă, dar nu sunt dispus să înghit ideea conform căreia n-ar fi fost bani pentru învăţământ. Ba da. Ar fi fost. Dar s-a dorit asasinarea unui sistem, şi primii în linia de miră au fost cei care-l administrau. Metodele au fost numeroase, şi poate am să mai scriu despre cele pe care le-am putut sesiza (fără să pretind a avea o percepţie globală, după cum ziceam). Însă printre ele un loc de cinste l-a avut salariul mizerabil. Îmi zicea odată o colegă că pe vremea lui Ceauşescu profesorii aveau acces la cele mai mari C.A.R.-uri dintre toate branşele, şi că o familie de doi profesori putea cu uşurinţă să depună avansul pentru o Dacie din două astfel de împrumuturi ieftine. Mi s-a părut că vorbea despre altă ţară. Eu ştiam doar că salariul meu este sub pragul de supravieţuire. Ştiam că trebuie să mai am încă o meserie ca să pot trăi cât de cât. Şi am avut şansa să fac asta.

De ce zic că învăţământul a fost pus pe butuci în mod organizat? Există multiple semne. De fiecare dată când s-a cerut o mărire salarială, guvernanţii (toată pleava, din toate tomberoanele politice) a zis că nu se poate, pentru că asta ar însemna inflaţie. Este cea mai mare măgărie pe care am auzit-o vreodată, şi asta pentru că, în virtutea acestei logici, s-ar fi putut foarte bine ca profesorii, şi odată cu ei alte clase sociale “neproductive”, să nu primească niciun ban găurit. Să mă explic. Inflaţia este un fenoment care presupune că masa monetară devine disproporţionată în raport cu etalonul de referinţă. Câtă vreme era aurul, a fost clar: ai inflaţie atunci când ai mai multă monedă decât metal preţios, şi împarţi aceeaşi cantitate de aur la mai mulţi lei. Când banul s-a desprins de etalon, s-a presupus că totuşi trebuie să fie acoperiţi în bunuri materiale. Adică ar trebui să corespundă cumva pământurilor, blocurilor, ciorapilor şi salamului din ţară. Când bunurile se împuţinează sau banii se înmulţesc, atunci e inflaţie.

Există însă o singură problemă: profesorii, şi odată cu ei mulţi alţii, de exemplu doctorii şi poliţiştii, NU produc bunuri. Ei fac cu toţii servicii: profesorul educă, medicul vindecă, poliţistul bate în manifestanţii anti-NATO. Dar nu fac niciunul ciorapi sau salam. Banii lor provin din banii celor care se îndeletnicesc cu nobila ocupaţie a ciorăpăriei sau a sălămăriei. Ciorăparul şi sălămarul cotizează la ceilalţi, ca aceştia să-i educe copilul, să-i opereze prostata, să-i bată manifestantul. Aşa ciorăparul ciorăpează liniştit, iar sălămăritul merge şi el voios kilometru cu kilometru de salam înainte. Atunci când li s-a aruncat profesorilor în faţă “argumentul” inflaţiei, li s-a spus de fapt verde că serviciul lor nu mai contează. Şi mulţi au priceput.

Un detaliu de interior. Am fost coleg cu un profesor superb, pasionat de Sfinţii Părinţi şi de cultură înaltă. Citit şi erudit, om de cunoaştere şi de pricepere. Era, printre altele, membru în nuş’ce comisie ministerială pentru reforma educaţiei. În plenul ei, la o întrunire naţională, a pus întrebarea: Care este filosofia paideică a reformei? Ca să traduc: care este portretul omului-nou pe care aşteptaţi să-l obţineţi atunci când schimbaţi lucrurile? I s-a răspuns senin: Nu ştim. Orice reformă vizează o schimbare. Când retuşezi sistemul de învăţământ te aştepţi “să produci” un alt tip uman. Într-o conferinţă naţională a celor care croiesc şi tranşează în ale reformei, cârmacii mărturiseau că ţinta nu există. Colegul meu a plecat de acolo năuc.

Eu sunt însă departe de eleganţa lui. De aceea rămân lucid. Sunt convins că măreţii ştiu foarte bine ce vor, şi că portul spre care se îndreaptă barca învăţământului este unul clar definit. El poartă numele elegant de europenizare. Ne occidentalizăm. Devenim consumatori. Şi una dintre armele alese în virtutea acestei tâmpiri în masă a fost pauperizarea profesorilor. Un pedagog care nu-şi poate plăti facturile intră în criză mai uşor. Un dascăl care se împrumută ca să mai cumpere nişte fasole şi nişte pâine se crispează atunci când e vorba de transmiterea valorilor. Atunci când banul, rezultat firesc al muncii, devine din secundar principal, pedagogul şi dascălul lasă loc mercenarului.

(Va urma)

O recomandare din partea cui trebuie

Probabil unul din semnele sigure ale rafinamentului în ale lecturii este refuzul de a mai pleca de unul singur în căutarea unui autor bun, şi al unei cărţi bune. Dacă eşti gurmand, nu mai deschizi uşa speluncilor, doar-doar vei da de o mâncare gătită aşa cum trebuie. Cu cărţile e la fel, nu mai vrei să rişti, n-ai chef de surprize, pentru că ştii prea bine că de la un prag încolo, surprizele sunt mai prea des proaste... Un singur lucru te mai poate scoate din plăcuta rutină: o recomandare din partea cui trebuie. Ca între gurmanzi, fireşte.

Am urmărit de ceva vreme două recenzii la Ovidiu Hurduzeu (Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley si Unabomber. Profetul ucigas). Le-am citit, în elaborarea lui Silviu Man, şi uite aşa am dat de un autor care merită. Cărţile lui încă nu le-am citit, n-am intrat încă în librăria care să le aibă, dar nu cred că ziua aceea e prea departe. Am reţinut însă autorul. Şi, zilele trecute, nu mică mi-a fost bucuria când am putut citi şi interviul pe care Silviu îl lua aceluiaşi Ovidiu Hurduzeu. Rar dau de un autor din familia lui Julius Evola, a lui Nicolae Berdiaev şi a lui Petre Ţuţea (fără a de putea vorbi de identitate, cred că ceva din fiecare este topit în românul acesta aparent adaptat la America, dar cu certitudine român, şi ortodox!). Cum să nu fiu atent la ce are de zis, fie şi în cadrul convivial al unui interviu?

Aşa am pescuit două nume noi: Jacques Llul şi Guy-Ernest Debord. Despre primul, asocierea lui cu tema conjuraţiei: deşi opera este amplă şi originală, Occidentul l-a trecut, tacit, la index. Despre al doilea, un adjectiv: “filosof inclasabil”. Ador inclasabilii. Mă dau în vânt după indivizii pentru care Occidentul nu dispune de clasificare, deci de “clasă”. Sunt unii dintre puţinii care au ceva să-mi spună. L-am căutat, şi am găsit chiar lucrarea pe care o pomeneşte Hurduzeu: Societatea spectacol. Am citit deja primul capitol, sunt vreo nouă, deci voi scrie încă 8 texte pe seama acestui volum care nu m-a dezamăgit.

Lucrarea este o înşiruire de fragmente-enunţ, fără argumentare. Ideile sunt enunţate, nuanţate, înşirate – şi atât. Autorul e apodictic, aerul general al rezultatului este acela al unui diagnostic; aţi văzut vreodată un medic care să scrie, la căpătâiul bolnavului, ceva care să aducă pe departe cu “poate e cancer”? Spune vreodată judecătorul vreo formulă retorică care să îndulcească sentinţa, de genul “după umila mea părere, acuzatul primeşte pedeapsa capitală”? Guy-Ernest Debord este concomitent medic şi judecător, el diagnostichează o maladie şi judecă o infracţiune.

O parte dintre idei, cât să deschidă interesul pentru volum, dar nici pe departe de natură să înlocuiască lectura acestuia, le-am înşirat în cele ce urmează. Sunt extrase din capitolul I, Separaţia împlinită:

1. Societăţile în care domnesc condiţiile moderne de producţie sunt o imensă acumulare de spectacole.

2. Spectacolul este o pseudo-lume separată, obiect de contemplaţie.

3. Spectacolul este sectorul care concentrează toate privirile şi toate conştiinţele. Deşi se prezintă ca instrument de unificare, unificarea pe care o săvârşeşte este limbajul oficial al separării generalizate.

4. Spectacolul este mai mult decât o acumulare de imagini. Este o viziune a lumii care s-a obiectivizat.

5. Spectacolul este miezul irealismului societăţii reale. Este afirmarea omniprezentă a alegerii deja făcute în producţie şi consumaţia sa corolară. Este modelul prezent al vieţii socialmente dominante.

6. Limbajul spectacular este constituit din semnele producţiei, care sunt concomitent finalitatea ultimă a acestei producţii.

7. Spectacolul este afirmarea aparenţei şi afirmarea oricărei vieţi umane ca aparenţă. El mai este însă şi o negaţie a vieţii.

8. Spectacolul nu spune nimic altceva decât că “tot ce apare este bun, şi tot ce este bun apare”.

9. Caracterul fundamental tautologic al spectacolului decurge din faptul că mijloacele sale îi sunt concomitent şi scop.

10. Societatea care trăieşte din industria modernă este ea însăşi o formă de spectacol: scopul ei, ca şi cel al spectacolului, nu există, totul constă în desfăşurare.

11. Spectacolul nu este nimic altceva decât reflexul fidel al producerii lucrurilor, şi obiectivarea infidelă a producătorilor.

12. Prima fază a dominaţiei economiei asupra vieţii sociale a antrenat degradarea verbului “a fi” în “a avea”. Prezenta fază a ocupării totale a vieţii sociale de către economie duce la degradarea lui “a avea” în “a părea”.

13. Acolo unde lumea reală se schimbă în simple imagini, simplele imagini devin fiinţe reale, şi motivaţiile unui comportament hipnotic. Vederea, simţul omenesc cel mai uşor de mistificat, devine mijlocul de interacţiune privilegiat.

14. Spectacolul este moştenitorul întregii slăbiciuni a proiectului filosofic occidental, care a fost o încercare de înţelegere a activităţii, dominată de categoria vizualului.

15. Spectacolul este reconstrucţia materială a iluziei religioase.

16. Spectacolul este visul urât al societăţii moderne înlănţuite, care nu exiprimă în cele din urmă decât dorinţa ei de a dormi.

17. La rădăcina spectacolului se află specializarea puterii.

18. Spectacolul este monologul elogios pe care ordinea prezentă îl ţine despre sine. Este autoportretul puterii.

19. Sensul cel mai important al spectacolului este acela de separaţie.

20. Cu separarea generalizată a muncitorului de produsul muncii sale, se pierde orice punct de vedere unitar asupra activităţii îndeplinite. De-a lungul progresului acumulării de produse, şi a concentrării procesului productiv, unitatea şi comunicarea devin atributul exclusiv al conducerii sistemului. Reuşita sistemului economic bazat pe separaţie este proletarizarea lumii.

21. Sistemul economic fondat pe izolare este o producere circulară a izolării. Izolarea fondează tehnica, iar tehnica fondează izolarea. De la automobil la televizor, toate bunurile selecţionate de sistemul spectacular sunt arme pentru accentuarea izolării.

22. Originea spectacolului este pierderea unităţii lumii. În spectacol, o parte a lumii se reprezintă în faţa lumii, şi-i este superioară.

23. Alienarea spectatorului în faţa obiectului contemplat se exprimă astfel: cu cât mai mult contemplă, cu atâta mai puţin trăieşte.

24. Spectacolul este harta la scara 1:1 a noii lumi.

25. Cu cât omul produce mai puternic detaliile lumii în care trăieşte, cu atât este mai separat de aceasta. Cu cât viaţa este produsul omului, cu atât omul este mai departe de viaţa lui.

26. Spectacolul este capitalul cu un asemenea nivel de acumulare încât devine imagine.

Contribuţia lui Horbiger la bucla paradigmatică nazistă

Se pare că unul dintre elementele pivot, cel puţin la nivel vizibil, al alunecării paradigmatice din Germania nazistă, a fost un personaj numit Hans Horbiger. Rolul lui în lumea ştiinţifică nu este cu nimic inferior celui jucat de Hitler la nivel politic şi militar, în ciuda faptului că astăzi el pare să fi fost dat uitării.

Bergier scrie că doctrina lui Horbiger era “o explicare a cosmosului în contradicţie cu astronomia şi matematicile oficiale, dar care justifica vechi mituri”. Doctrina gheţurilor veşnice. Aş vrea să-l contrazic, dar Bergier nu-mi dă niciun punct de pornire. Le descrie ceva mai încolo, dar nu precizează sursele, ori o face foarte vag. Plus că descrierea lui este atât de acordată la evoluţionismul academic, încât mă face să mă întreb dacă nu fabulează el însuşi, cu aerul unui fals rebel...

Horbiger a avut la dispoziţia lui o armată de scribi, o adevărată mişcare. A editat lucrări de doctrină, cărţi de popularizare, sute de broşuri. Chiar şi un magazin lunar de mare tiraj: Cheia evenimentelor mondiale. Avea zeci de mii de aderenţi. Aş fi foarte curios dacă această magmă de evenimente a dus la apariţia unor lucrări de doctorat, toate în jurul clivajului de la o mentalitate la alta. Doctrina lui Horbiger a fost creaţia unui cerc foarte redus de oameni, ajunsă la nivel de mişcare populară. Aşa ceva nu se întâmplă prea des. Undeva, Guénon face observaţia că în cursul Renaşterii s-a petrecut un lucru extraordinar: în trei generaţii oamenii au pierdut perceperea intelectuală a Evului Mediu. Adică l-au uitat, au început să nu-l mai priceapă. În mare, e tragic, dar dacă proiectăm observaţia asta la nivelul unei familii, se traduce prin faptul că nepotul n-a mai înţeles nimic despre coordonatele mentale ale bunicului. Ceea ce astăzi, fie vorba între noi, este mai degrabă norma, şi se numeşte pompos şi indolent: “conflictul dintre generaţii”.

Revenind la paradigma inaugurată de Horbiger şi doctrina Wel, se poate spune că înlocuirea unei mentalităţi cu alta s-a petrecut în câţiva ani, n-a mai fost nevoie de înlocuirea unei generaţii cu alta, ci aceeaşi oameni, treptat dar totuşi într-un termen microscopic la scară istorică, au devenit... alţii. Un proces de manipulare în masă, extrem de eficace, o spălare a creierului (ok, nu-mi place termenul, e fals şi alunecos, dar ce poate fi mai exact decât asta?) urmată de o remobilare a lui. În treacăt, îmi amintesc de ameniţarea lui Ţurcanu din Patimile după Piteşti, a lui Goma: „Aşa că n-o să vă ucidem trupuşorul, lejionari: o să vă umblăm olecuţă pe la sufleţelul de culoarea găinaţului de gâscă – ha-ha-ha, ce zici, Pop Cornel? O să vi-l demontăm, frumuşel, o să vi-l remontăm la loc după alte legi, după aceeaşi schemă. Cu sămnul schimbat.” Aici e toată cheia schimbării mentalităţii: se izolează elementele între ele, apoi se recombină, însă “cu semnul schimbat”. Aşa a fost în Renaştere, de exemplu. I s-a inoculat omului că el este centrul lumii. De fapt, era deja centrul Creaţiei divine. Aparent, nu s-a schimbat nimic, însă în realitate se lucrase la un detaliu: omul a rămas pe acelaşi loc central, într-un univers deşertic, fără repere. Centralitatea devenea, brusc, una periferică.

Horbiger este foarte posibil să fi avut nişte surse de inspiraţie sacre. Renaşterea şi ea s-a inspirat din creştinism. Nimic de mirare până aici. Însă Horbiger, aşa cum îl evocă Bergier, nu este practicantul niciunei religii. Este adoratorul unor mituri nordice, dar acestea, în absenţa unei iniţieri doctrinare şi ritualice, sunt lucruri moarte. Horbiger adora un cadavru legendar, deci. Aici nu voi face economie: dacă cineva doreşte să se îmbolnăvească profund, inclusiv pe plan fizic, cea mai scurtă metodă şi cea mai dinamitardă este să-şi imagineze că face parte dintr-o religie moartă. Fireşte, în practică poate face toată scălâmbăielile pseudo-ritualice, poate poseda artefacte, poate eventual să citească textele cu convingere, totul se petrece la nivelul imaginaţiei. Totul, mai puţin efectele, care vor fi vizibile, palpabile, si îl vor nărui. Transpusă la nivel social, tragedia este aceeaşi, doar amplitudinea ei va fi alta.

Horbiger, ca şi Hitler, par a fi doar partea vizibilă a maşinăriei. În spatele lor Bergier găseşte, fără prea mare efort, o grupare numită Ultima Thule, pe care el o numeşte, fără să cunoască valoarea termenului, “iniţiatică”, şi o leagă ba de Golden Down, ba de Rozicrucieni, de parcă ar fi unul şi acelaşi lucru. Esenţialul însă îl surprinde: Ultima Thule îşi propunea nimic altceva decât reînvierea vechii religii nordice.

Bergier nu sesizează implicaţiile a ceea ce voia această societate secretă. Nu tresare. Nu se indignează. Şi asta pentru că nu pricepe. Ceea ce s-a întâmplat cu Germania înainte de instaurarea nazismului este, la scară macrosocială, ceea ce a făcut Ţurcanu la Piteşti. Cineva, acolo, a descompus elementele mentalului şi le-a recompus cu alt semn. A schimbat ceva pe ici, a decupat ceva pe colo, şi la final a ieşit un monstru. Partea gravă, extrem de gravă a evenimentului este însă alta. Acel cineva, pe care convenţional îl putem numi Ultima Thule, n-a experimentat. A mers la sigur. Reuşita a fost prea mare ca să ne imaginăm că a bâjbâit. Nu. A fost o lovitură foarte rapidă şi foarte reuşită. Dintr-un popor altminteri civilizat şi paşnic s-a ajuns la instrumentul cu care Europa a fost scăldată în sânge. Iar cheia trebuie căutată aici: renunţarea la religia autentică în favoarea unei ficţiuni religioase. Căci despre vechea religie nordică nici nu poate fi vorba, la ea nu se poate ajunge cum nu se mai poate lua contactul cu morţii din morminte. Atunci când oamenii care actualizează o religie anume se duc, atunci când nu mai rămâne nimeni care s-o încarneze, religia moare. Odată pentru totdeauna. În urmă rămân texte, pe care nimeni nu le mai poate pricepe (pentru că nimeni nu le mai poate trăi, în cazul religiilor priceperea şi trăirea merg mână în mână, cum altfel?), rămân artefacte care nu mai slujesc niciunui scop legitim, pentru că ultimul om religios a luat cu el în mormânt nu numai mentalitatea, ci şi partea “practică”: ritualurile.

Oamenii Ultimei Thule n-au murit, iar cunoaşterea lor nici atât. Dacă am dreptate, Hitler şi Horbiger au fost doar doi pioni debili. Atunci când pregăteşti o operaţiune de manipulare de o asemenea amplitudine, nu faci vâlvă, nu ieşi la rampă, nu poţi fi concomitent atât de lucid încât să duci oamenii la paroxismul nebuniei şi să mai ai nevoie de puţoisme de genul gloriolei mediatice. Nu. Cine posedă în detaliu ştiinţa manipulării în masă nu mai are nevoie de compensaţii puerile, oamenii aceia respiră Puterea, şi puţine droguri sunt mai tari... Cine zicea că americanii i-au recuperat pe toţi germanii din Serviciile Secrete pe care i-au găsit?

Pe marginea Dimineţii magicienilor, am mai scris:

Bucla paradigmatică nazistă
Câteva repere la bucla paradigmatică nazistă