vineri, 25 ianuarie 2008

René Guénon şi Mircea Eliade, sau ce se pierde atunci când se câştigă ceva

Într-un roman cu nume stupid (Trois sucettes à la menthe), Robert Sabatier surprinde o situaţie pe care am trăit-o, la un moment dat, fiecare dintre noi: ce vreau să mă fac când am să fiu mare? Micuţul Olivier Chateauneuf, după decesul părinţilor, este înfiat de unchiul Henri. Ce vrei să fii când ai să fii mare?, îl întreabă adultul. Totul, spune cel ce se visează cântăreţ de operă, marinar, pilot de curse, boxeur, campion de tenis, medic, explorator, cavaler, actor...

În timpul unei lungi părţi a vieţii, îţi zici: Când am să fiu mare, voi face... sau: Mai târziu, voi deveni..., şi apoi, într-o dimineaţă, în timp ce-ţi tunzi barba, te priveşti în oglindă şi apare o evidenţă dictată de trecerea timpului: Când voi fi mare..., dar acum sunt mare, şi sunt negustor de hârtie, nu sunt nici actor, nici cântăreţ, nici dramaturg... Şi, dacă totul merge bine pentru tine, alţii afirmă: “Este un om realizat!”, în vreme ce tu n-ai realizat decât ceva, exact lucrul care te interesa cel mai puţin, şi le-ai ratat pe toate celelalte.”

Dacă cineva m-ar întreba care este exact momentul când se maturizează un om, aş spune fără greş că e clipa când decide să nu facă ceva anume, dar ceva ce poate face. Când întoarce spatele unei perspective perfect fezabile. Adolescenţa şi prima parte a tinereţii sunt momente ale opţiunilor. Maturitatea şi bătrâneţea e al florilor şi al roadelor. Devii adult atunci când decizi să nu mai începi ceva de la zero, eşti încă tânăr câtă vreme poţi da cu piciorul la ceva important, şi să râzi senin după aceea. Nebunia poate fi altfel: am cunoscut un tip care a aruncat peste bord în câţiva ani trei lucruri importante: o carieră universitară, o carieră în radio şi o carieră în afaceri. Pe fiecare le-a avut într-un mod care friza superlativul: ca student colaborase cu consultantul ştiinţific al facultăţii la elaborarea unui dicţionar, ca ziarist îi luase directorului de la BBC un interviu, ca om de afaceri pornise de la zero şi ajunsese departe. La vreo treizeci de ani s-a trezit fără nimic, dar cu dorinţa de a nu mai renunţa la ceea ce avea să câştige. Devenise, fără să ştie, adult...

Nu m-am putut împiedica să mă gândesc la aceste lucruri atunci când am decis, în sfârşit, scrierea unui text despre Guénon şi Eliade, a cărui idee s-a născut prin decembrie, în cursul unor discuţii cu nenea Ştefan şi cu nenea Insurgiam. Nu le ascundeam dispreţul pe care-l am pentru ultimul, şi nu e un secret admiraţia pe care o nutresc pentru primul. Motivele sunt, cu prisosinţă, întemeiate. Până la un punct amândoi au un destin similar: aviditate intelectuală şi putere de studiu, atracţie pentru sacru şi îndeobşte pentru India. Anii căutărilor nu-i pot prea uşor deosebi. Până într-un punct, când fiecare decid. Negustor de hârtie vs. ceea ce doresc realmente.

Pentru René Guénon, momentul este teza de doctorat pe care i-o propune lui Simon Lévi, de la Collège de France. Acesta din urmă i-o returnează, refuzând pur şi simplu s-o comenteze. Sub numele de Introducere generala la studiul doctrinelor hinduse, ea va fi mai târziu publicată, şi conţine in nuce toate tezele guénoniene, pe care acesta le va dezvolta de-a lungul întregii sale opere. Un caz singular, după ştirea mea, de autor care să-şi enunţe sub o formă sintetică întreaga contribuţie intelectuală pe care o va lărgi mai târziu. Refuzând compromisul şi echilibristica universitară, Guénon a ales. A ales să-şi ducă viaţa departe de universităţile europene, într-o marginalitate care s-a dovedit, paradoxal, fecundă celor ce aveau să-l citească mai târziu. Nu a existat un profesor doctor docent Guénon, autor de conferinţe şi comunicări ştiinţifice, dar a existat ceea ce se poate numi cel mai mare eveniment intelectual european al secolului XX, atât de mare încât nebunia modernă a făcut eforturi susţinute să-l ignore, şi atunci când n-a mai putut asta să-l interpreteze idiot. Mă gândesc îndeosebi la cazul Dimineţii magicienilor, una din cele mai proaste şi mai bune cărţi care mi-a fost dat să citesc vreodată, în care Jacques Bergier şi Louis Pawels lasă să li se prelingă din vârful stiloului afirmaţia demenţială: “Nazismul este guénonism plus tancuri”. Şi asta în condiţiile în care anti-modernul Guénon afirmase în anii ’30, când cancelariile europene se lingeau pe bot cu Hitler, că nazismul, deşi anti-modern, va face mai mult rău decât bine! Despre Bergier s-a spus că era absolut genial, supercult, supercapabil. Se vede, în asemenea circumstanţe, că Guénon avea dreptate atunci câñd spunea că geniul nu înseamnă, în fond, mare lucru...

Mircea Eliade a ales şi el. Şi ştia foarte bine ce-a ales, în această privinţă nu l-a putut duce nimeni, a fost suficient de lucid să-şi asume consecinţele până la fundul pocalului. Într-un vis pe care l-a avut la o vreme, şi pe care-l relatează nu mai ştiu unde, i s-a arătat o cupă spre care întinde mâna. O cuprinde puţin, apoi o scapă şi se face fărâme. Nu trebuie să fii expert în simbolistică sacră ca să ştii că adolescentului miop i se arătase Graalul, pe care însă l-a pierdut pentru totdeauna. A fost, ca toţi cei care se apropie peste fire de religie, foarte aproape de ceva a cărui valoare nu încape în aceste rânduri. Poate în India, poate în Occidentul în care posibilităţile iniţiatice n-au dispărut niciodată pentru totdeauna. A zis: pas! A preferat să citească multe-multe cărţi, cu ajutorul cărora să scrie alte cărţi. A reuşit să scrie chestii atât de neimportante încât toată lumea a rămas încântată de valoarea lor. Ca să nu-l piardă, i-au făcut prima catedră de istorie a religiei, adică primul loc unde religia a putut fi în sfârşit studiată ca o chestie moartă. Spre finalul carierei, atunci când a fost oarecum somat să dea socoteală despre trecutul lui legionar, a tăcut chitic, probabil că uitase nebunia frumoasă în care românii se căutau în ortodoxie, sătui de pălăvrăgeala neghioabă a aleşilor.

În mod ironic, ceea ce constituie partea cea mai exterioară şi mai accesibilă din opera guénoniană, universitarul român nu mai ajunge să trateze niciodată: repudierea lumii moderne. Recomandam undeva ca parcursul la Guénon să înceapă cu Criza lumii moderne. E uşor, e clar, e evident, creează interes. Eliade îşi propune să continuie Istoria ideilor şi a credinţelor religioase cu un al patrulea volum, dedicat pseudoreligiilor laice, a utopiilor doctrinare. Renunţă. La ce bun să-ţi faci antipatii? Mai bine înşiri propoziţioare erudite despre te miri ce, succesul e garantat. Universităţile sunt locuri unde sunt închişi oamenii inteligenţi, pentru ca nu cumva, lăsaţi liberi, să se asume şi să pună în pericol sistemul. Universitarul este obligat să viseze ştiinţific, într-un cadru epistemologic împotriva căruia revolta este tratata drept “obscurantism”. Eliade s-a adaptat perfect situaţiei. A devenit un negustor de hârtie, şi admit că în calitate de negustor de hârtie “s-a realizat”. Cu preţul pe care el însuşi îl ştia...

Cu riscul de a-i şoca şi mai mult pe admiratorii de diverse istorii ale religiilor şi ale ideilor religioase, am să evoc o intuiţie formulată undeva de Gaston Georgel, intuiţia dublului. În lumea sublunară nimic nu este unic, pentru fiecare lucru există o umbră, lucrurile plimbându-se astfel perechi-perechi. Soţul are soţie, muntele are vale, norul are soare. Atunci când se petrece un mare eveniment intelectual, el este însoţit în virtutea acestei intuiţii de o maimuţăreală sinistră. Îl numesc pe Eliade maimuţa lui Guénon, omul care a ocupat partea cea mai importantă a scenei oferind, în cel mai bun caz, nimic. În fapt, mai mult, mai grav, deturnând interesul sincer pentru spiritualitate a unor tineri cu nişte scheme structuraliste care nici nu mântuie pe nimeni, nici nu lămuresc vreun adevăr, simple elucubraţii meşteşugite care induc în eroare pe cei care altminteri, ar putea afla nişte lucruri autentice. Maimuţa primeşte aplauzele, e mângâiată pe căpuţ şi i se aruncă banane. Cel care cu adevărat are ceva de spus nu mai are cui spune, succesul maimuţei redefineşte termenii...

E de întrebat, în cele din urmă, dacă cei doi s-au cunoscut, într-un fel sau un altul. Guénon nu-l citează niciodată pe Eliade, excepţie într-o recenzie la Mitul eternei reîntoarceri, în care îi reproşează, elegant dar ferm, folosirea improprie a unor cuvinte şi concepte. Excesul de estetism, deci. Tonul e amabil, dar lipseşte vreo apreciere laudativă oarecare. Răceală. Eliade îi dedică un articol tâmpiţel în volumul omagial publicat postmortem de Cahiers de l’Herne. Mai ştiu o chestie de la un prieten, dar pe care până nu am vreme s-o verific eu însumi, prefer să nu-mi încarc conştiinţa nici măcar cu riscul unei calomni...

luni, 21 ianuarie 2008

Umberto Eco, de profesie inginer literar

Dacă există o frază pe care am auzit-o până la saţietate în Facultatea de Litere, este aceea că cititorul nu este inocent. Fain-frumos, ca orice slogan, dar să vedem şi ce înseamnă. Practic, toată lumea ştie că nu citim nimic ca şi cum ar fi prima noastră lectură, suntem deja îmbibaţi de récit prin tot ceea ce ni s-a povestit încă înainte de a fi capabili să abordăm noi înşine un text, aşa că nici măcar prima carte nu este prima carte... Iar când citim, o facem în umbra deloc neutră a unui teanc de volume de care am auzit, pe care le-am văzut neunde ecranizate, care ni s-au povestit, pe care le-am citit, pe care nu le-am înţeles, pe care ne facem iluzia că le-am priceput. Suntem şi nu suntem concentraţi pe ceea ce devorăm, ne atrage şi ne satisface o carte în funcţie de mulţi parametri la care autorul ei nici prin vis nu avea cum ajunge... Cititorul nu este inocent, însă mai există un nivel la care s-a pierdut inocenţa, cel aflat în comunicare cu scriitorul pervers al postmodernităţii.

Şi totuşi, unul este pandantul celuilalt. Unui cititor de o luciditate infernală nu-i poate corespunde decât un scriitor demoniac, adio inspiraţie, pa-pa înflăcărări romantice, tandemul cult şi nesăţios în cele livreşti caută savant şi premeditat satisfacţia bordelieră cu înfrigurarea perversului care ştie că după fiecare uşă ce-o deschide se va găsi, invariabil, o trăire care-i va toci simţurile deja decalibrate, plonjându-l în disperarea lui Tantal, eroul condamnat în Infern să vadă apele etern aproape cum se retrage de fiecare dată când el vrea să-şi stingă arşiţa. Iar kamasutra nebuniei textualiste poartă hramuri universitare: i se spune semiotică, teorie literară, retorică, poietică şi pragmatică a comunicării.

Astăzi dacă vrei să reuşeşti în literatură, adică să bestsellerezi, căci altă reuşită nu mai contează, nu are rost să-ţi imaginezi că ai ceva de spus. Tacit, toată lumea ştie că s-a terminat tot ce era de zis, că am ajuns la capăt, că dincolo de noi nu există nici măcar adverbul “dincolo”, aşa că problema sensului e evanescentă. A rămas, cu multiple operaţii estetice, machiată şi parfumată, ca o curvă a cărei carcasă sfidează durata, forma. Şi succesul, desigur, care este modul în care forma artistică se dovedeşte rentabilă, deci de dorit. Nu scrii sub imperiul inspiraţiei, oricum nu te vizitează nicicând aripa îngerului, ci îţi perfecţionezi tehnica narativă, totul e tehnică acum, şi aşezarea cuvintelor e tot o problemă inginerească, te instruieşti în poziţiile kamasutrei, devii eventual profesor de semiotică undeva într-o universitate italiană, lucru care nu e puţin, trebuie să dovedeşti că ai aptitudini de aberat liber, apoi te apuci de literatură. Nu înainte de a şti exact cum arată cumpărătorul tău, îi faci un portret mental pe care eventual îl numeşti “consumatorul de literatură mediu”, ca în orice studiu de piaţă, îl studiezi ca pe un animal, afli cu ce se hrăneşte, ce-i lipseşte, ce-l doare cel mai tare, apoi faci o carte ca un plasture de pus pe rană. Dacă ai calculat bine, bestsellerezi. Dacă nu, nu te teme, e doar un debut, nimeni nu se consacră îndeobşte de la primul volum, poate ai fost superficial, poate încă nu cunoşti poziţiile din poietică destul de bine, poate încă nu te-ai aruncat cum trebuie la semiotică, persistă, dotat cum eşti (mărimea contează!) imposibil să nu devii un star literar.

În urmă cu ceva ani, un prieten pasionat de orientalistică a scurtat o întâlnire dincolo de limita politeţii pe motiv că citeşte “o carte iniţiatică”, Pendulul lui Foucault. Era undeva pe la primul volum. După ce a terminat lectura celui de-al doilea, n-a mai zis nimic. Nu ştiu ce-a fost în capul lui cu exactitate, dar presupun că era suficient de inteligent încât să priceapă că fusese, în termeni neaoşi, tras în piept. Cinci sute de pagini bine scrise, formidabile, pentru nimic. Pentru nicio certitudine, niciun adevăr, nicio înălţare spirituală. Aaa, era să uit, scena de la sfârşitul primului volum, de un superb cretinism de sorginte universitară, în care o femeie îi explică gospodineşte bărbatului ei că toate simbolurile spirituale au o explicaţie pur cratiţească, ergo utilitară. Post-coitum. Adică postcoitau ei în terfeloaga lui Eco, explicaţia per se e onanie intelectuală...

În orice civilizaţie normală, adică una în care Principiul nu este pierdut din vedere, Eco ar fi fost chemat să-şi explice elucubraţiile în faţa autorităţii spirituale. Şi frauda lui intelectuală ar fi fost cu uşurinţă dovedită, şi ruşinat. Într-o astfel de civilizaţie, dar de data asta crepusculară, s-ar fi trecut la arderea volumului lui, autoritatea adevărului nemaiputându-se impune altfel decât cu sprijinul forţei. Noi îl adulăm pe escroc, şi-i considerăm ingineria literară demnă de pierdere de vreme (în realitate, lucrurile sunt cu mult mai grave, nu citeşti cu adevărat aşa ceva fără să te laşi atras şi subjugat de ideile false pe care le colportează). Aşa că nu mă mir că cititorul şi-a pierdut ingenuitatea, cu scriitori aşa măieştri în ale literaturii...

duminică, 13 ianuarie 2008

A good English is a bad English

În urmă cu câteva săptămâni decideam să încep o nouă categorie de articole pe blogul care este, sub acelaşi titlu pe care încerc să-l explic acum. Îmi fixasem ca public atunci, şi nici acum nu mă dezic, pe aceia dintre cititorii mei care vor cumva să ştie ce implică învăţarea unei limbi străine, şi ce se poate petrece când cineva ajunge să cunoască peste medie un idiom (sau mai multe). Prea numeroase texte n-am scris, dar sunt departe de a închide subiectul...

Alegeam ca titlu o vorbă pescuită nici eu nu mai ştiu de unde. O engleză bună este o engleză rea. La vremea când am auzit-o prima dată, n-am percutat. Fireşte, stricto senso un lucru bun nu poate fi concomitent şi rău. Dar engleza poate, pentru că nu face parte din categoria lucrurilor simple, ci dintr-una mai rarefiată. Am avut vreme să înţeleg de atunci că formula aparent paradoxală se potriveşte tuturor chestiunilor care se bucură de un atât de mare succes, încât gloria sfârşeşte prin a se întoarce împotriva lor. Voi detalia în cele ce urmează.

Dintre toate limbile europene, engleza a avut un traseu aparte. După răspândirea anglilor şi a saxonilor pe teritoriul părţii de est a Angliei, în jurul secolului V după Hristos, în arealul ocupat până atunci de celţi a început să se vorbească o limbă care semăna cu dialectele germanice şi olandeze de astăzi. În termeni lingvistici, engleza premordernă în care a fost scrisă epopeea Beowulf era o limbă sintetică, asemănătoare constructiv cu germana şi româna. Lucrurile acestea au continuat până în 1066, când a avut loc cucerirea Angliei de către normanzi, în urma decisivei bătălii de la Hastings.

Normanzii aceştia erau un fel de francezi din nord, care însă nu vorbeau materia de bac a elevilor români contemporani cu profesorul lor care sunt eu, ci un fel de... normandă, la fel cum picarzii vorbeau picardă, bretonii – bretonă, iar gasconii – bancuri despre gasconi lăudăroşi. Asta e partea bună a lucrurilor. Partea proastă e că nobilii normanzi, odată ajunşi bine-mersi la Curtea regală engleză, au preferat să folosească limba de acasă, lăsând grija lui how do you do fine thanks and you micii nobilimi şi frimenilor care de fapt erau nişte oameni liberi. Începea perioada englezei de mijloc.

În răstimpul acestor 300 de ani, limba engleză s-a schimbat structural (şi lexical, dar asta nu atârnă prea mult în expunerea mea) dintr-o limbă sintentică într-una analitică, aşa cum este şi în zilele noastre. În perioada elizabetană faptul era deja deplin consumat. Simplist vorbind, limbile sintetice sunt cele care adaugă sufixe şi prefixe foarte exacte la rădăcini, pentru a exprima flexiunea şi schimbarea valorii gramaticale. În acelaşi fel ca şi engleza se comportă de exemplu turca, şi din acest punct de vedere ele sunt uşor de învăţat. Însă ceea ce e simplu devine foarte complicat în anumite situaţii.

Să luăm o conjugare oarecare: to see. I see, you see, he/she/it sees, we see, you see, they see. Mai pe scurt, două forme din şase posibile, corespunzătoare fiecărei persoane. Cum faci diferenţa dintre you see (sg.) şi you see (pl.)? Păi, din context. Aparent, avem o soluţie. În realitate, cei care s-au confruntat cu traduceri juridice sau tehnice din limba engleză ştiu foarte bine că avem o imensă problemă. Pentru că atotsalvatorul context se dovedeşte uneori neputincios (de regulă, exact atunci când avem mai mare nevoie de el). Şi acolo unde flexiunea unei limbi analitice ne-ar fi ajutat, caracterul tălâmb al unei limbi sintetice ne aruncă într-o imensă confuzie.

La acest caracter se mai adaugă incongruenţele care abundă în chiar domeniul lexical:

Let's face it
English is a stupid language.
There is no egg in the eggplant
No ham in the hamburger
And neither pine nor apple in the pineapple.
English muffins were not invented in England
French fries were not invented in France.

We sometimes take English for granted
But if we examine its paradoxes we find that
Quicksand takes you down slowly
Boxing rings are square
And a guinea pig is neither from Guinea nor is it a pig.

If writers write, how come fingers don't fing.
If the plural of tooth is teeth
Shouldn't the plural of phone booth be phone beeth
If the teacher taught,
Why didn't the preacher praught.

If a vegetarian eats vegetables
What the heck does a humanitarian eat!?
Why do people recite at a play
Yet play at a recital?
Park on driveways and
Drive on parkways

You have to marvel at the unique lunacy
Of a language where a house can burn up as
It burns down
And in which you fill in a form
By filling it out
And a bell is only heard once it goes!

English was invented by people, not computers
And it reflects the creativity of the human race
(Which of course isn't a race at all)

That is why
When the stars are out they are visible
But when the lights are out they are invisible
And why it is that when I wind up my watch
It starts
But when I wind up this observation,
It ends.

Dacă, prin intermediul efectului combinat al Imperiului Britanic şi al Statelor Unite ale Americii, engleza n-ar fi aspirat într-o zi la statutul de lingua franca (şi pentru cei care stau cu ochii în televizor şi cu urechile în căşti e o poziţie de la sine înţeleasă), poate că am fi avut în atenţie cazul excentric şi oarecum periferic al unei limbi cu dimensiune intelectuală grav alterată (cum este până la urmă cazul tuturor limbilor europene, dar al englezei în mod special). Numai că răspândirea acestei limbi în afara arealelor vorbitorilor ei nativi nu face decât să-i accentueze grava decădere. Şi asta pentru că atunci când se ajunge la nivelul de „limbă de circulaţie”, statut pe care nu l-au avut limbile sacre sau liturgice (sanscrita, araba, latina, greaca, slavona) tot ce mai există profund şi nuanţat se duce în favoarea unui nivel basic: i eat, i like to play, give me your passport, have a nice trip. Altfel spus, nu este loc de Shakespeare în manualele de conversaţie.

Dacă un om învaţă azi araba sau chineza, ca să ne limităm la limbile sacre încă vorbite, el îşi însuşeşte automat şi o paradigmă mentală care îl îmbogăţeşte. Dacă ajunge şi la ştiinţele limbajului asociate acestora, forme ale cunoaşterii care există realmente şi care nu au nimic în comun cu ceea ce trece în ochii europenilor drept cunoaştere, dimensiunea lui umană are de câştigat enorm. Practic, astfel de limbi formează într-un mod nebănuit discernământul, putându-se spune că vorbitorul lor deplin pus în gardă în privinţa semnificaţiilor vehiculului lingvistic pe care-l foloseşte este un om căruia cu greu i se mai poate deghiza minciuna drept adevăr. Cel care însă învaţă engleză, atât cât filosofia „comunicării” o cere, nu se îmbogăţeşte ci sărăceşte. Acesta este sensul exact al sintagmei A good English is a a bad English – o engleză profundă şi autentică este inadecvată, improprie comunicării, pentru că te face să fii la fel de greu de înţeles ca cineva care nu stăpâneşte deloc această limbă. O anecdotă povesteşte că un medic, închis timp de câţiva ani într-o închisoare împreună cu un exemplar din Biblia King James, a ieşit de acolo deplin vorbitor de engleză... biblică. Era plăcut de auzit pentru cel iubitor de rafinamente lingvistice, dar complet incapabil să se descurce în mediul căruia îi era contemporan. Stăpânea deci „a good English”.

vineri, 11 ianuarie 2008

Două amintiri lingvistice fără predicat

Sunt cu Pierre de trei săptămâni, vorbesc franceză cu nesaţ, şi după primele ceasuri îşi dă şi el drumul la debit şi la lexic. Suntem amândoi pasionaţi de Georges Brassens, pe care îl ştim pe de rost, şi cu versurile căruia ne presărăm conversaţia. Pour faire l’amour, on ne demande pas aux filles d’avoir inventé la poudre... El mă învaţă că prostia nu are naţionalitate, eu îi spun că sunt un ultim bizon: predau franceză într-o lume în care engleza invadează ca noxele, se depune ca praful. Descopăr în universitarul care nu se poate plânge de lipsa banilor îndărătnicul care-şi cumpără numai maşini d’occase, pe care le repară până nu mai sunt bune de nimic – modul lui de a-şi demonstra că nu e un consumator. Qu’est-ce que ça veut dire, s’casser la pipe?

Îi explic. Nu pricepe. Reiau, sunt calm. Eşec. Tot nu pricepe. El zâmbeşte şi-mi prinde mâna, eu sunt uluit şi reformulez. Eh, tu m’parles en roumain, je ne comprends pas, cher Radu. Ce nu pricepi? Cum adică? Îmi zâmbeşte. Cobor din nori. Pentru câteva zeci de secunde, n-am mai făcut nicio diferenţă între două limbi. Cele două registre au devenit unul singur. Pierre îmi spune spre seară că l-am asimilat “universului meu”. Eu simt ca am trecut pe la poalele Turnului Babel, înainte de despărţirea limbilor. Momentul magic se risipit, franceza s-a întors cuminte în cutiuţa ei, româna într-a ei. Cândva, cineva dădea o măsura infailibilă la întrebarea: “Când ştiu că ştiu o limbă străină?” – Când visezi în idiomul respectiv. Eu am trăit mai mult: momentul unic în care ţi-e egal dacă foloseşti limba maternă sau cea pe care ai învăţat-o...

* * *

Împart compartimentul cu un senegalez, un arab şi o jeune fille libérée. Negrul e îmbrăcat într-un costum tradiţional galben-orbitor şi lucios, după gustul sud-saharienilor. Arabul învârte un tasbih între degete, scufundat în contemplaţie. Tânăra îmbrăcată europeneşte stă degajată în compartiment. Intră doi tineri, cu care se leagă o conversaţie. Sunt dintr-un sat, şi vin de la muncă din Spania. Senegalezul e expansiv şi călduros, lucrează în Franţa, unde are şi casă, dar în concediu vine înapoi în Africa. Acum merge la Festivalul de la Fès. Arabul de la început coboară din tren. Intră controlorul. Salută în arabă şi franceză. Verifică biletele. Africanului îi urează drum bun în franceză. Mie îmi mulţumeşte sec, în arabă. Sunt printre îngeri...

Un hadith spune că Profetul, pentru a tăia elanul unuia dintre companionii lui care-l jignise pe negrul Bilal pentru negritudinea lui, a declarat: “Cel care vorbeşte arabă este arab!” Identitatea dobândită pe cale lingvistică, matricea lexico-gramaticală şi stilistică precedând în calitate de condiţie necesară şi suficientă paradigma identitară. Într-un compartiment de tren dintr-o ţară arabă, simt nevoia să adaug Sunnei o propoziţie: “Dacă un controlor îţi mulţumeşte în limba lui, eşti şi tu arab. Puţin. Măcar un pic.”

joi, 3 ianuarie 2008

Asterix şi Obelix, sau cum să înveţi repede şi plăcut ceva ce nu a existat niciodată

Discutând pe la o vreme de amiază cu un prieten, mi-am amintit că am fost, în anii studenţiei, degustător de benzi desenate până dincolo de limitele saţietăţii. Acumulasem erudiţie în toată regula, putând distinge din câteva trăsături o lucrare de Wolinski de cea a unui Gotlib. Am citit/văzut/savurat tot, tot...

Într-o zi, lectoriţa de franceză ne-a spus într-un curs de conversaţie că celebra serie de bedeuri ai cărei eroi sunt Asterix şi Obelix, creată în 1959 de către belgienii René Goscinny şi Albert Uderzo, îi derutează pe micii elevi francezi de la orele de istorie care, atunci când află că Galia a fost cucerită de romani, îşi contrazic profesorii spunând: toată? nu, pentru că un ultim sat de ireductibili galezi rezistă în continuare invadatorilor. Satul celor doi desenauţi, fireşte.

Francezi idioţi, mi-am zis, bucuros că la o adică americanii nu deţin monopolul. Pe când tot ce vom şti despre pisici şi şoareci se va reduce la Tom şi Jerry, în cazul ăsta? Când ne vom extrage cunoştinţele despre lumea subacvatică din Mica Sirenă? Şi nu m-am mai gândit la prostovanii de la ora de istorie a Franţei. Până zilele trecute, în timp ce vorbeam cu prietenul meu...

Într-un mod stilizat dar exact, George Orwell avansează în 1984 un concept tulburător: cel al rescrierii trecutului. Un angajat al Ministerului Adevărului primeşte pe un tub un bileţel pe care este scris că Eurasia e în război cu Oceania. De fapt, toată lumea ştie că Eurasia şi Oceania erau până nu demult două entităţi aliate, dar “adevărul” a fost deja redactat de Marele Frate. Angajatul modifică scriptele. Gata, de acuma toată lumea ştie că cele două state sunt în război. Care alianţă? Nu mai este nicio alianţă, bileţelul cu alianţa a plecat pe un tub din care ies flăcări. Orwell ne oferă o parabolă, faptul că în realitate lucrurile nu se petrec formal aşa nu ar trebui să ne inducă în eroare. La urma urmei, parabolele pulsează prin miezul lor, nărod e cel care se propteşte în coajă...

Lumea noastră are un “Minister al Adevărului”, ai cărui angajaţi rescriu voios trecutul. Fără bileţele de la centru, fără tub cu flăcări în care să se ducă versiunea “depăşită”, dar nu mai puţin eficace. Una din ţintele predilecte ale rescriitorilor trecutului este Evul Mediu. Iar mecanismul cel mai simplu prin intermediul căruia funcţionează directivele Ministerului Adevărului sunt filmele. Spectatorul naiv îşi imaginează că dacă în faţa lui se derulează o proiecţie cu niscai cai, femei cu părul şi rochiile lungi pupate de bărbaţi pletoşi, înzăuaţi şi cu sabia la şold, atunci e vorba despre un film istoric. Eroare, e doar un bileţel cu versiunea care are curs acum.

Hai să dăm şi vreo două exemple. Arhicunoscute. Ceva ce a văzut oricine. Primul e Braveheart şi prima noctes. Se face în această peliculă că Richard, regele Angliei, acordă nobililor din Scoţia privilegiul cu nume latinesc care s-ar traduce prin “prima noapte”. Şi într-o scenă emoţionantă, o proaspăt căsătorită este răpită în timpul nunţii de oamenii nobilului Bau of Bau, întru dezvirginare. Moment în care scoţienii se revoltă, Mel Gibson face un rol formidabil, şi detaliile se cunosc... Există însă o singură problemă: prima noctes era un ritual în cursul căruia seniorul intra în camera nupţială, ridica piciorul drept pe pat şi-l binecuvânta. Patul, că dacă voia să-şi binecuvânteze piciorul avea toată viaţa la dispoziţie. Inutil de zis că patul era gol, şi că seniorul nu se deranja decât pentru vasalii mai importanţi, nu pentru fitece ţăran. Care este rostul falsului grosolan din Braveheart? Păi, sunt mai multe. Să afle omul că medievalii aveau formule care îmbinau ingenios adulterul, violul şi băşcălia la adresa căsătoriei creştine. Să mai afle că orânduirea cea crudă şi nedreaptă, în virtutea căreia şeful căruia i-ai jurat credinţă venea şi-ţi lua nevasta din pat, avea toate motivele să fie zdrobite la 1789 (şi restul revoluţiilor, să ne trăiască, ura, ura, uraaa). Ideea principală atunci când se rescrie trecutul este reconfortarea spectatorului: da, prezentul e urât, dar ce frumos în comparaţia cu hidoşenia trecutului!

Că tot suntem la Evul Mediu, Kingdom of Heaven e o altă mostră a genului. Aici bileţelul de la Ministerul Adevărului nu e la fel de evident pentru cunoscătorul de istorie, dar dacă nu-s mari, şopârlele sunt barem multe. Balamucul începe cu intriga, şocantă de la un capăt la altul (o femeie este îngropată de o cruce, care atrage lăcomia unui preot, ucis de soţul ultragiat de profanarea moartei), pentru că înfăţişează un lanţ de păcate neverosimile. Adică, admit că un om, slujitor al altarului, poate fi suficient de degenerat încât să fure o cruce, văzând în ceea ce ar trebui să fie un simbol valoarea materială denudată de semnificaţie. Însă e greu de crezut că un soţ văduv, ultragiat, ar comite o crimă pentru a răzbuna un păcat oribil, degradant pentru cel care l-a comis. Şi e o culme a neverosimilităţii ca cel care intră în sarabanda morbidă să dorească brusc, americăneşte, să întreprindă pelerinajul în Ţara Sfântă pentru a se “curăţa” de păcate. Dar fie...

Ajuns în America, pardon, am vrut să spun la Ierusalim, criminalul pocăit descoperă diferite chestii drăguţe. De exemplu, faptul că tipii deştepţi sunt fără excepţie atei, ceea ce nu-i împiedică să folosească anumite slogane cu iz religios, atunci când convenţiile o impun. Aici e un loc comun, în filmele “istorice” personajele “pozitive” sunt în cel mai bun caz a-religioase. Ce mai aflăm din Kingdom of Heaven? Că dacă necesităţile o cer, un fierar devenit cavaler stabileşte un record mondial în producerea de cavaleri instant (cum de nimeni nu s-a gândit?, e suficient să faci schema o singură dată pentru 2000 de peizani în loc de unul singur, şi ai 2000 de cavaleri instant, în loc de unul singur – mie mi se pare elementar!). Şi mai aflăm, dintr-un discurs la botul calului, că nimeni nu are drept asupra Ţării Sfinte, nici musulmanii, nici creştinii, ci numai cei care sunt băieţi cuminţi, chestie bună de băgat în capul telespectatorului pe fondul conflictului israelo-palestinian, nu de alta, dar dacă e lăsat liber riscă să se încurce cu fel de fel de sentimentalisme... Pe aceeaşi linie utilitară vedem cum europenii plecaţi să se spele de păcate se instalaseră popâc în jurul Ierusalimului şi-o puseseră de-o repetiţie la colonizarea Americii, sădind un copac în nisip aici, educând băştinaşii cooperanţi coló, mă rog, chestii emoţionante dar mult mai puţin rentabile ca un genocid alert sau o ocupaţie cu trupe de menţinere “a păcii”. Al doilea scop al rescrierii istoriei este inocularea ideii că lumea a fost totdeauna aşa cum este acum, ceea ce revine cu a susţine teza conform căreia nu există o istorie a mentalitaţilor, pentru că nu ar exista o schimbare în mentalităţi. Altfel spus, lumea pre-modernă era de fapt o lume modernă, ceea ce ar fi hilar dacă n-ar fi pur şi simplu idiot. Dar filmele sunt un fel de canapele, făcute spre confort nu spre reflecţie...

Există un simulacru pentru fiecare vârstă. Când eşti mic şi nu pricepi, ţi se oferă Asterix şi Obelix. Când creşti ceva mai mare şi nu pricepi ai la îndemână Braveheart şi Kingdom of Heavens. În cele din urmă, din fericire, mai şi mori. Şi tot nu pricepi.

Google