Toma Alcoolistu şi Manea Manelistu (contribuţii la didactica predării limbii române în învăţământul de stat şi privat)

Într-o vreme voiam să mă fac moşier, aşa că m-am dus la ţară, să fiu mai aproape de boi, mai aproape de coasă. Mă rog, ideea în sine nu s-a soldat cu un succes, nici măcar nu s-a sergent, aş putea spune, dar nu despre lungul şir al eşecurilor care au făcut din mine halalul ce-am ajuns m-am gândit să scriu acum. Totuşi, n-a fost rasol pe toată linia chiar, adică vaci şi pământ n-am cumpărat neam, dar am fost un an în Peizania, unde am predat română, şi unde am învăţat eu însumi câteva noţiuni de pragmatică a comunicării aplicate pe cele opt feluri în care se poate întreba pe acolo “Ce mai faci?” şi cele cinci înţelesuri subtile ascunse în constatarea “Asta-i bun.” De dezvoltat când am să mă apuc de un dicţionar Română peizană – Română citadină...

No, deci eram undeva la treizeci de kilometri de cel mai apropiat oraş, dar într-o lume cu foarte puţine conexiuni cu cea din care veneam. Aveam patru clase: o a cincea, o a şasea, o a şaptea şi o a opta. Cu cei din urmă bătălia era mare, că aveau examen de incapacitate, şi procentul zicea multe despre pregătirea şi munca profesorilor. Adică a lui je. Bun. Predam română (dacă mă repet, o fac numai pentru că este relevant foc, altfel sunt econom la cuvinte). Deci predam română, a fost singurul şi irepetabilul an în care am predat altceva decât franceză, dar în privinţa asta, nu m-am simţit deloc altcumva decât profesor de limbi străine. Elevii erau bipezi, şi cam aici se opreşte asemănarea lor cu vârful lanţului trofic. Elevi slabi am avut şi voi avea de-a pururi până la pensie, nimic scandalos până aici, dar cei de la Ţărănoaia erau cataclisme la ralenti.

Adică, până la urmă ce se petrece la ora de română? Se citeşte textul literar, se scot ideile principale, se fac analize stilistice, se organizează dezbateri în jurul operelor, se predau chestii de gramatică şi alte asemenea. Da, dar nu cu puii de peizani cărora le îndrumam eu paşii prin zidul cunoaşterii (mergeam voios prin zid cu ei...). Ei citeau câte o frază şi cădeau epuizaţi în bănci. Ca să fiu mai clar, efortul de a citi era atât de mare, încât le capta toată atenţia, nemailăsând loc memoriei şi judecăţii. Glăsuia elevul biped cu bucoavna în mână, după care se prăvălea, mări, peste pupitru, şi nu mai scoteam nimic de la el. Ce gramatică? Ce subiect, predicat, atribut, alea-alea? Ce recapitulare? Praştie totul... Într-o zi, disperat că nimeni nu poate povesti Alexandru Lăpuşneanul, l-am întrebat pe un elev (că altfel nu pot să-i spun), ce-a făcut ieri. S-a uitat homo sapiens la mine în formă de “Dom’ profesor, adică ziua de ieri a fost ieri, timp în care eu eram în ea în timp ce ea era, şi fiind ziua zi, iar azi nerămânând nimică, eu de unde să ştiu azi care este azi cum a fost ceea ce-a trecut?” Asta pricepeam eu din privirea lui adipoasă, dar elevul ioc la vorbă.

Pe terenul ăsta uman fertil, care sta să erupă în aşteptarea dascălului, lumina satului, sămănătorul poporului, adică profesorul de română, într-o zi s-a derulat o lecţie despre Balada lui Toma Alimoş, haiduc din ţara de jos. Am citit. Mai mult eu, dar recunosc, ce-i al lor e al lor, au citit şi elevii câte ceva, după răsputerile lor. Despre ce este vorba în creaţia populară? Ha?, face privirea viitorului de aur ţara noastră are, noi cerşim din poartă-n poartă. Citiseră, iar cât nu mă ascultaseră pe mine, dar la ei operaţiunile astea erau în disjuncţie cu memoratul, adică ori una ori alta, şi de unde să mai memorezi dacă atunci când asculţi eşti numai urechi iar cortex ioc? Aşa că ha. Moment în care îmi dau seama că nu coborâsem suficient lecţia la nivelul elevului. Adică ce, dacă elevul e târâş, nu se poate şi pentru el o traducere, să înţelegă măcar ceva, puţin, cât de puţin, măcar insignifiant decât deloc.

Buey, copchii, păi să vă explic eu cum devine lecţia. Toma Acoolistu avea o babană, dar nu putea suge fără taclale cu altcineva. În vreme ce Manea Manelistu n-avea nimic împotrivă. Au băut până s-au ciuciulit, şi Manea a dat cu şuriu, ca să fie sigur că nu rămâne dator nimănui cu nimic în viaţa asta. Aţi priceput, buey, pui de lei? Dacă didactica predării limbii române ar fi o pedală de acceleraţie, eu mă proptisem blană în ea carieră. Nivelul potlogarilor era atins, nimeni nu era cu burta pe carte, dar lecţia era în poziţia culcat. Toată lumea veselă, păi cum să nu, doar văzuseră şi ei la bufet cum dă câte unul cu codiriştea în cap la altul, încasând apoi genunchi în gură pe ritm şi sunet de manele. Balada izvorâse din inteligenţa oamenilor satului, şi vorbea despre năbădăi perene din marele şi generosul popor român.

Post-factum, într-un an şcolar făcut varză, pot spune că m-am făcut o dată înţeles. De fapt, ca să fiu şi mai exact, nu m-am făcut înţeles pe mine însumi, doar mesajul a trecut. Partea tristă e că victoria din ora aceea magică, în care drumul de la catedră la băncile elevilor a fost mai scurt ca niciodată (exersez în vederea constituirii unui caieţel cu expresii frumoase pentru clasa a III-a, Editura Didactica si Pedagogica), nu s-a mai repetat. Pur şi simplu n-am fost în stare să le explic elevilor nimic despre soldaţii din Sobieski şi românii, nici despre vreo altă lecţie. Dar de un lucru sunt sigur: n-a rămas text necitit în orele mele de română. Ba chiar, în finalul anului, din trei elevi prezentaţi la examenul de incapacitate toţi au trecut copăcel peste cinci, adică cu 50% decât cu un an în urmă, când în locul meu predase un necalificat. Mi se dusese buhul de intelectual cale de un sat şi trei case împrejur...

Trăznitul din senin

Petru şi Ileana s-au născut undeva prin anii ’20 ai secolului trecut. S-au luat, n-aş putea şti cum, după ce el s-a întors din război, şi au făcut copii pe măsura dragostei lor, nouă la număr. Două fete şi şapte băieţi. Au muncit zi de zi, au aşezat pe masă unsprezece farfurii pline de mâncare, de două ori la amiază, plus dimineaţa şi seara, la care se cuvine să adăugăm şi pe cele ce mergeau la părinţi din vreme în vreme, sau la vreme de sărbătoare, pentru oaspeţi. Unii cred că o familie numeroasă este un loc unde îţi pierzi intimitatea, şi e drept că au trăit până s-au zburătăcit cei mai mari într-o casă tipic moldovenească, cu două odăi şi o tindă, nici mai mare nici mai mică. Alţii îşi imaginează, în funcţie de temperamentul lor mai degrabă, că e un loc al conflictelor permanente, sau al unei imense iubiri. Eu nu izbândesc a vedea nimic din toate acestea, şi atunci când mă gândesc la familie lui Petru şi a Ilenei, văd doar un şir nesfârşit de oale de lut pline cu sarmale, cu brânză şi smântână, cu cartofi copţi pe plită şi tăvăliţi în sare, cu porumb fiert şi din când în când câte două gâşte, să ajungă la toate gurile.

Petru era potrivit de harnic, dar suficient cât să ducă pe umerii lui toată liota de copii. Ileana era foc de muncitoare şi ţinea casa lună de curată, copiii şi bărbatul cârpit, burţile pline. Petru bea, creştineşte, la sărbătorile cu cruce roşie, mai mult decât putea duce. Caz în care invariabil ajungea cu liota de copii şi femeia în faţa uşii unde... căuta cheia. Acum, vă daţi seama, omul era beat, mâinile se împleticeau prin buzunare, ce ştiu eu, sau poate cheia era sub o piatră, şi sunt multe pietre la prispa gospodarului, mă rog, se făcea coadă la uşă în aşteptarea cheii, iar Petru ioc. Femeia bodogănea cam peste fire, dar a doua zi treaba era bună la loc. De Sfânta Marie aşa, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel tot aşa, ba încă şi pe la Crăciun, ba şi la Paşte – îşi luase Ileana seama cu omul ei...

Într-o serie, tot la o zi din asta cu cruce roşie, copiii s-au luat cu tovarăşii din sat, Ileana a stat batic lângă batic cu vecinile, iar Petru şi-a luat raţia obişnuită de ţuică. La întors s-au cuibărit cu toţii în căruţă, iar caii n-au ţinut seama de stăpân şi nici nu l-au muşcat, cum fac dobitoacele astea când le amiroase a aspru, şi au dus familia în capătul hudiţei, cu frâiele moi bălăbănite pe lângă oişte. Petru s-a extras cum-necum şi, conform apucăturii, n-a găsit cheia. Trebuie să fi fost printr-un buzunar secret, sau sub o piatră, dar cred că v-am mai zis asta (şi la o adică încercaţi şi voi să vă îmbătaţi cremene şi apoi căutaţi aiurea o cheie). Sastisită, Ileana l-a luat la trei păzeşte: Trăzni-te-ar din senin, omule! Of, amarul ei de băutură! Trăzni-te-ar din senin! Petru a continuat să caute. Femeia n-a păsuit şirul sudalmelor. Unul căuta, celălalt dădea din gură, iar copiii se uitau. Până la urmă omul a găsit cheia, şi-a descuiat clanţa. S-au culcat care pe unde a trebuit, fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii, iar omul cu femeia lui.

A doua zi femeia a încropit o omletă din vreo treizeci de ouă, în care a aruncat trei pumni de slănină, lângă ceaunul în care laptele era în floare. Iar când şi-a amintit, în mijlocul mesei, de aşteptarea din ajun în faţa uşii, şi-a luat din nou bărbatul la suduit: Trăzni-te-ar din senin! Dumicaturile copiilor alunecau greu. Şi cum se învârtea Ileana aşa, bodogănind mânioasă, numai ce s-a trezit dinspre bărbatu-său de neunde cu o palmă la mir care-a trimis-o împrăştiată în colţul dinspre icoane, departe de masa nesătuilor. Ce faci, tătuţă? Văleu! Ce faci? Nimic, a zis omul, a trăznit-o aşa, din senin.

Anii au trecut şi copiii s-au făcut mari, şi-au făcut la rândul lor copii, nu mulţi, care câte doi, care trei, unul singur cinci. Petru s-a stins după ce-a bolit puţin prin spitale, şi s-a petrecut la groapă cu amar de lume, cum se face la gospodari. Copii s-au adunat, care din Italia, care din Grecia, care din oraşele dimprejur. Masa de pomenire s-a făcut în curte, cu multe-multe farfurii de supă de pasăre, de sarmale şi tăvi de alivenci şi cozonac. Şi cum se cuvine la zile din astea, când se petrece la groapă om vrednic, lumea s-a cherchelit, de la prea multele pahare de vin sorbite cucernic, după picăturile pentru setea morţilor. Auzi, mamaie, mai ţii minte când te-a trăznit tătuca din senin? Şi râsete, şi plânsete după bărbatul care i-a crescut cu braţele şi cu mintea lui, care i-a trezit dimineaţa la cântecul cocoşilor şi i-a învelit nopţile, şi care n-a dat niciodată în femeie, fără doar atunci când a trăznit-o din senin. Înconjurată de cei nouă copii, cu douăzeci şi şase de nepoţi şi douăzeci şi doi de strănepoţi, Ileana a învăţat în anii lungi pe care i-a mai avut de petrecut pe pământ cum să mânuiască telecomanda televizorului şi cum să vorbească la celular, dar n-a lăsat nici la optzeci de ani sapa şi cratiţa din mână, şi şi-a plâns întotdeauna omul bun ca pâinea caldă pe care i-l dăduse Dumnezeu...

Semnificatia populara a zilelor saptamanii

LUNEA, ziua astrului selenar

Prima zi a saptamanii, dedicata Lunii, singurul satelit natural al Pamantului, este patronata de Sfintii Petru si Pavel (lasi) sau de Arhanghelii Mihail si Gavriil (Neamt). Ca personaj mitologic, Sfanta Luni era invocata pentru vindecarea animalelor, mai ales a acelora nascute in ziua de luni si botezate Lunila sau Lunaia. Pretutindeni, ziua de luni poarta noroc inceperii activitatilor specifice industriei casnice, in special a acelora de durata, care nu puteau sa fie
incheiate intr-o singura zi (tesutul, cusutul sau brodatul iei sau camasii). Se interzicea, in schimb, negotul, "datul pe datorie", imprumutul bunurilor materiale, mersul la petit si inmormantarea mortilor. Lunea era timpul cel mai favorabil efectuarii practicilor de medicina populara (Muntenia, Dobrogea, Moldova). Pentru sanatatea si prosperitatea oamenilor si a turmelor de vite in ziua de luni se tinea
post, uneori mai sever decat miercurea si vinerea (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova). Despre omul nascut lunea se credea ca este urat, dar foarte sanatos si norocos. Calendarul popular cuprinde mai multe zile de luni cu statut de sarbatori: Lunea Curata, Lunea Pastorilor, Spolocania.


MARTEA, ziua celor care se vor naste

Spre deosebire de ziua de sambata, dedicata mortilor (postexistentei), de miercurea, joia, vinerea, duminica si lunea, zile ale viilor (dedicate existentei), romanii au rezervat ziua de marti celor care se vor naste (preexistentei). Martea si sambata, zile ale saptamanii dedicate "Lumii de dincolo" (preexistentei si postexistentei) au trei ceasuri rele, spre deosebire de zilele "lumii de aici" care pot avea numai unul singur. Sub influenta mitului biblic, oamenii credeau ca in ziua de marti s-ar fi urzit lumea si pamantul (Moldova Centrala, Gorj, Hunedoara). Se considera o zi rea (Muntenia, Oltenia, Moldova de Sud), fara noroc (Moldova Centrala), aducatoare de nenorociri in cele trei "ceasuri rele" (Oltenia, Muntenia, Moldova), nefasta pentru inceperea unor activitati importante (aratul, semanatul, construirea unei case sau a unei fantani etc.). Din aceste motive, in ziua de marti erau interzise nuntile, logodnele si mersul in petit. Ziua este patronata de doua ciudate reprezentari mitice feminine: Martolea si Martiseara. In calendarul popular apar numeroase zile de marti cu statut de sarbatori: Matcalaul, Martea Vaselor, Martea Ciorilor, Martea
Dracului, Martea Stramba, Martea Trasnetului, Paparuda, Martea Testelor. Dupa Pasti si, uneori, dupa Rusalii, urmau cicluri de trei sau sase zile de marti "oprite" pentru unele activitati economice, dar favorabile pentru altele.


MIERCURI

Miercuri, ziua a treia a saptamanii, a fost dedicata de romani zeului si planetei Mercur. Ca personificare a zilei ce-i poarta numele, romanii o considerau o sfanta mai putin importanta ca duminica si vinerea, dar mai insemnata decat lunea, martea, joia si sambata, in credintele si folclorul romanesc apare ca o sfanta batrana (Neamt), slaba si necajita (lasi), imbracata in alb (Vaslui) sau, dimpotriva,
dezbracata si despletita (Suceava). Locuinta ei s-ar afla in cer (Falciu), in pustiu (Tecuci), in paduri (Botosani, Vaslui), in chilii (Tutova, Botosani) sau in palate mari (Neamt). Se preocupa de hrana animalelor salbatice, iar cand apare in vis vindeca bolnavii (Vaslui). Animalele nascute in ziua de miercuri se numeau Miercan, Miercana. in ziua Sfintei Miercuri nu se faceau nunti, nu se mergea in petit, erau
interzise petrecerile si distractiile. Mai multe miercuri de peste an aveau statut de sarbatori: Miezul Paresimilor, Miercurea Stramba.


JOI

Joi, a patra zi din saptamana, era dedicata de romani zeului si planetei Jupiter. La romani, joia este o personificare ce-i poarta numele: "femeie sfanta" (Dorohoi); "fecioara frumoasa care apara lumea de ploi mari si de grindina" (lasi, Tutova); "o femeie sfanta si binevoitoare, sora cu Duminica, Vinerea si Miercurea" etc. Joia ar locui printre nori, in ceruri (Constanta, lasi, Olt), in paduri netaiate si pazite de fecioare (Tutova), de unde isi manifesta puterea miraculoasa asupra holdelor, vitelor, bolilor etc. Zonal, joia era, in secolul al XIX-lea, respectata ca o zi de sarbatoare, in Maramures si Bucovina erau interzise sezatorile, in schimb devenea sloboda pentru nunti si, in general, pentru dragoste. Sarbatorile si obiceiurile calendaristice sprijina ipoteza ca joia a functionat in
spatiul carpato-danubiano- pontic ca sarbatoare a saptamanii, dedicata cultului si odihnei, singura sau alaturi de duminica.


VINERI

Vineri, a cincea zi a saptamanii, era dedicata de romani zeitei Venera si planetei Venus. Pentru romani, exceptand duminica, vinerea era cea mai importanta zi a saptamanii. Ca personificare a zilei ce-i poarta numele, Vinerea este "cea mai batrana sfanta dintre surorile ei". Ea este protectoarea femeilor casatorite, pe care le ajuta la nastere, casatoreste fetele si poarta de grija animalelor salbatice. Sfanta Vineri ar umbla imbracata in alb sau negru si ar locui in munti
(Arges, Suceava), in paduri (Arges, Buzau, Neamt, Tecuci), in pustiu (Neamt, lasi), in ostroavele marii, in cer, in lumea cealalta. Era invocata in rugaciuni, vraji si descantece pentru casatoria fetelor, pentru prosperitatea vitelor si a holdelor, pentru sanatate si respectata prin post sever. Unele zile de peste an erau celebrate ca sarbatori (Vinerea Seaca, Vinerea Mare, Izvorul Tamaduirii, Vinerea Ciumei), altele formau cicluri de trei, noua sau douasprezece vineri cu diferite semnificatii religioase si interdictii de munca.


SAMBATA

Sambata, ultima zi a saptamanii, dedicata de romani zeului si planetei Saturn, este considerata de romani nefasta pentru cei vii, fara noroc, cu trei ceasuri rele, dar favorabila pentru spiritele mortilor, care primeau ofrande si erau invocate in timpul vrajilor si practicilor magice. Vitele nascute sambata se numeau Sambotin sau Sambotina.


DUMINICA, ziua sfantului Soare

Duminica, singura zi a saptamanii care poarta un nume crestin (Dies Dominica - Ziua Domnului), este dedicata Soarelui. in credintele si folclorul romanesc, Duminica este un personaj mitic binevoitor: "femeie sfanta" (Covurlui, lasi, Vaslui, Dolj); "fiinta omeneasca" (Neamt, Caras-Severin) ; "cea mai mare Maica Sfanta" (Tutova, Botosani); "calugarita" (lasi, Salaj); "doamna mare, la care se inchina toate zilele saptamanii si de la care primesc ordine, ce sa faca fiecare" (Falciu); "zeita vie" (Tecuci); "sora mai mare a celorlalte zile" (lasi, Neamt, Vaslui). Sfanta Duminica ar locui dincolo de Apa Sambetei, in palate de aur (Neamt), in paduri neumblate de oameni (Botosani, Vaslui) si este imbracata in haine albe. Ea s-ar arata oamenilor, in vis sau in realitate, pentru a-i sfatui cum sa alunge bolile si sa previna pagubele (Vaslui). Poate sa apara insa cu chip de femeie, cu picioare de gaina, daca oamenii mananca de dulce in zilele de post (Neamt), zgariata, impunsa, taiata si sangerata daca femeile au spalat rufe si au tors sau au cusut de ziua ei (Romanati). Duminica isi serbeaza ziua nelucrand (Fagaras), se roaga si mananca o data la sapte zile (Tecuci), e facatoare de minuni, aduce numai bine oamenilor. Adesea, apare ca un rau care inconjoara Raiul, spre deosebire de Apa Sambetei, care inconjoara Iadul. in ziua de Duminica sunt interzise descantecele, cu exceptia celor de dragoste si aflare a ursitei (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul si centrul Moldovei). Vitele nascute in aceasta zi se numeau Duman, Dumaia. Spre deosebire de Duminica obisnuita, calendarul popular mai cuprinde: Duminica Tanara, Duminica Floriilor, Duminica Tomei, Duminica Mare s.a.

Cine a fost Maestrul Rinzai?

Rinzai Gigen, întemeietorul scolii Zen care-i poartã numele, a murit la 10 ianuarie în anul 866 e. n. Data nasterii sale este necunoscutã, dar se considerã în genere cã a predat învãtãtura Zen timp de 10 ani.

Rinzai a fost discipolul lui Obaku Kuin, care a rândul sãu fusese ucenicul lui Hyakujo, descendent al liniei lui Hui Neng, al saselea patriarh Zen.

Scoala Rinzai este una din cele Cinci Linii (sau Case) ale buddhismului Zen, acestea fiind stiluri deosebite de predare, dezvoltate în rândul Scolii Zen de cãtre un mare maestru care este si întemeietorul fiecãrei asemenea linii (este de la sine înteles ca toate liniile sunt perfect ortodoxe, si nu se poate vorbi aici de “secte”; situatii similare sunt în cazul darshanelor hinduse sau a turuq sufiste). “Stilul” Rinzai a fost adus în Japonia în secolul al XIII-lea.

Rinzai Roku, sau Cronica Maestrului Rinzai, de unde provin fragmentele comentate pe blogul care este, a fost scrisã de cãtre ucenicii acestuia. În ea sunt notate învãtãturile rostite de Maestru, precum si momente din perioada lui de ucenicie si din cariera de învãtãtor spiritual.

Asemenea tuturor marilor maestri Zen, Rinzai si-a întemeiat ferm învãtãtura pe doctrina buddhistã, fiind perfect versat în scripturi, din care citeazã liber si frecvent. Însã în loc de veneratie superficialã si de banalã eruditie, Rinzai le cere discipolilor sãi întelegerea veritabilã a scripturilor, însotitã de o viatã cãlãuzitã de aceastã întelegere. Dacã uneori Maestrul poate lãsa impresia cã ar lua în derâdere scripturile, în realitate el îsi râde nu de ele ci de acei ucenici care mai degrabã se agatã cu piosenie si tenacitate de cuvinte decât sã se încumete sã le înteleagã.
Rinzai era cunoscut si temut ca fiind cumplit si direct. Atunci când într-adevãr îsi dã drumul, o face pentru a sfãrâma atasamentele fatã de orice ideal, iar cei cãrora li se adreseazã sunt cãlugãri încercati. Contradictiile sale aparent sunt tot mijloace pedagogice pentru a-si stârni elevii si a-i scoate din orice complacere sau inertie.

Toate subiectele abordate sunt destinate mai degrabã pregãtirii spirituale efective decât instruirii teoretice, si nu-si propun sã înlocuiascã Scripturile.

Păpuşa masculină vs. Dorul m-o d’ajuns

Cică zilele trecute pe un post s-a trezit vorbind de-alde Carmen Şerban despre cântecele lui Ştefan Hruşcă. Şi cică mustăcea manelista, că prea e fidel bardul versului din străbuni, ba că ei i-a plăcut întotdeauna să inoveze, ba că moşii scriau cu agramatisme, pe care ea, care cântă, e drept, manele, pentru că n-are încotro, le-a corectat de fiecare dată când le-a găsit... Halea-halea...

Printre colindele lui Ştefan Hruşcă este o piesă de-o frumuseţe stranie, care începe ca un sfârşit şi continuă agonic... Dorul m-o d'ajuns... E atât de frumoasă că-mi taie respiraţia, e atât de îmbătătoare că n-am izbutit niciodată să-i înţeleg versurile, e o picătură de sublim care-mi vine de dincolo de timp, din vremurile când dorul d’ajungea şi răpunea pe dealu’ cu stânjenii...

Pe sidiul de “colinde” al manelagioaicei e regurgitat o făcătură numită Păpuşa masculină. Acum, am să fac exact ce-am făcut despre avortul lui Mungiu, fără măcar să catacdisesc să-l văd, şi-anume am să spun că-i vorba despre o operă prostească. Dacă cineva îmi reproşează că nici măcar n-am binevoit s-ascult maneaua, promit să-l privesc cu milă...