Arta de a deveni poliglot în lecţii de 1000 de minute
Primul, nu neapărat într-o ordine cronologică a preferinţelor, este profesorul meu de lingvistică din primul an de Litere iaşiote, Eugen Munteanu, probabil cel mai bun latinist al României de azi, traducătorul tratatului De dialectica al Fericitului Augustin. Tipul savantului julesvernien, cei din anii mai mari povesteau ce surpriză avuseseră cândva când ajunsese în amfiteatru în pijamale sub pardesiu, nu ştiu dacă era chiar adevărat sau doar i se potrivea teribil anecdota, pot spune că era o încântare de om zăpăcit şi absorbit de studiul căruia i se dedicase aproape fără rest.
Într-un seminar pe care l-a ţinut el însuşi, profesorul Munteanu ne-a spus, spre uimirea noastră de boboci franţuziţi, germanişti, anglofoni şi mai ştiu eu de care soi care mai de care plin de sine, că a învăţa o limbă străină e un lucru cât se poate de firesc, care cere tot atâtea precauţii şi efort cât un salt în piscină de pe trambulina mica, implicând chiar mai puţine riscuri. Pentru cineva care ştie deja 3-4 limbi este suficient să parcurgă o gramatică, după care poate pune mâna liniştit pe o carte în noua limbă şi s-o lectureze cu ajutorul unui dicţionar. Atât. Ştia savantul la vremea aceea franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, portugheză, plus latină şi greacă veche (fireşte!), la care se adăugau limbile nordice: norvegiană, suedeză, daneză. Şi cine ştie unde va fi ajuns acum profesorul, căci de când am terminat eu anul I a trecut ceva amar de vreme, şi nu-l văd să se fi oprit cu una cu două (limbi străine). Mai spusese în amfiteatru, şi-am ţinut bine minte şi respectat limita universitarului, că de vorbit nu se poate mai mult de 2-3 limbi, restul putându-se după metoda şi experienţa lui citi, necum altfel.
Eugen Munteanu, universitar fin cu gusturi alese, nu-l cunoscuse însă pe bijutierul Mahmut, şi dacă n-aş fi avut şansa să-i fiu în preajmă vreme de câteva luni aş fi crezut şi eu la rândul meu că limbile se învaţă din gramatici şi dicţionare, că pot fi citite dar nu prea vorbite. Numai că eu l-am întâlnit pe turcul meu, şi de la el ştiu cu totul altele. Mahmut venea de undeva dintr-un oraş al Antaliei al cărui nume îmi scapă, dintr-o familie cu bijutieri la cel puţin a treia generaţie (număra caratele diamantelor fără să-şi pună lupa la ochi dar cred că avea şi ochii foarte buni pentru performanţa asta), care-l trimisese după ce făcuse opt clase să se facă hamal la Istambul, să înveţe să preţuiască banul făcut din greu. Acolo a cărat bagaje, a muncit la patron şapte zile din şapte, s-a zbătut pentru supravieţuire deşi familia lui vindea chintale de aur, şi a învăţat româneşte, bulgăreşte, poloneză, ruseşte şi ungureşte. Ştia încă din copilărie kurdă şi arabă la un nivel care-i permitea să converseze cu nativii acestor două idiomuri la telefon (şi oricine ştie că adevărata probă de foc a conversaţiei e tocmai la telefon, unde nu poţi să te agăţi de buzele celui ce vorbeşte, sunt doar timpanul tău şi sunetele pe care le poţi percepe).
Efendi Mahmut, când m-a văzut prima dată cu o carte de limba turcă a avut una din marile uimiri ale vieţii lui, soldată cu un râs mânzeşte: “Asta-i ca la şcoală!” Niciodată nu-i trecuse prin cap că limbile s-ar putea învăţa şi aşa, cu exerciţii şi vocabular şcolăresc. Cât despre citit, citea Coranul, dincolo de care nu-l mai interesau decât scriptele contabile ale negoţului lui, aşa că nu-şi încărcase viaţa cu dicţionare şi alte asemenea.
De atunci, de fiecare dată când mă gândesc la excelenţa în materie de limbi străine, stau indecis între savantul Eugen Munteanu şi bijutierul Mahmut, îndrăgindu-i deopotrivă pe amândoi şi neuitând ce am învăţat de la fiecare în parte.