duminică, 28 octombrie 2007

Arta de a deveni poliglot în lecţii de 1000 de minute

Am cunoscut mulţi poligloţi, şi nu-mi fac din asta un merit, învârtindu-mă printre ei aşa cum medicul are o grămadă de prieteni doctori sau bolnavi, poliţistul - infractori sau copoi, şi omul politic - canalii sau curve... Doi dintre ei merită o atenţie specială, aşa că îi voi evoca în acest text.

Primul, nu neapărat într-o ordine cronologică a preferinţelor, este profesorul meu de lingvistică din primul an de Litere iaşiote, Eugen Munteanu, probabil cel mai bun latinist al României de azi, traducătorul tratatului De dialectica al Fericitului Augustin. Tipul savantului julesvernien, cei din anii mai mari povesteau ce surpriză avuseseră cândva când ajunsese în amfiteatru în pijamale sub pardesiu, nu ştiu dacă era chiar adevărat sau doar i se potrivea teribil anecdota, pot spune că era o încântare de om zăpăcit şi absorbit de studiul căruia i se dedicase aproape fără rest.

Într-un seminar pe care l-a ţinut el însuşi, profesorul Munteanu ne-a spus, spre uimirea noastră de boboci franţuziţi, germanişti, anglofoni şi mai ştiu eu de care soi care mai de care plin de sine, că a învăţa o limbă străină e un lucru cât se poate de firesc, care cere tot atâtea precauţii şi efort cât un salt în piscină de pe trambulina mica, implicând chiar mai puţine riscuri. Pentru cineva care ştie deja 3-4 limbi este suficient să parcurgă o gramatică, după care poate pune mâna liniştit pe o carte în noua limbă şi s-o lectureze cu ajutorul unui dicţionar. Atât. Ştia savantul la vremea aceea franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, portugheză, plus latină şi greacă veche (fireşte!), la care se adăugau limbile nordice: norvegiană, suedeză, daneză. Şi cine ştie unde va fi ajuns acum profesorul, căci de când am terminat eu anul I a trecut ceva amar de vreme, şi nu-l văd să se fi oprit cu una cu două (limbi străine). Mai spusese în amfiteatru, şi-am ţinut bine minte şi respectat limita universitarului, că de vorbit nu se poate mai mult de 2-3 limbi, restul putându-se după metoda şi experienţa lui citi, necum altfel.

Eugen Munteanu, universitar fin cu gusturi alese, nu-l cunoscuse însă pe bijutierul Mahmut, şi dacă n-aş fi avut şansa să-i fiu în preajmă vreme de câteva luni aş fi crezut şi eu la rândul meu că limbile se învaţă din gramatici şi dicţionare, că pot fi citite dar nu prea vorbite. Numai că eu l-am întâlnit pe turcul meu, şi de la el ştiu cu totul altele. Mahmut venea de undeva dintr-un oraş al Antaliei al cărui nume îmi scapă, dintr-o familie cu bijutieri la cel puţin a treia generaţie (număra caratele diamantelor fără să-şi pună lupa la ochi dar cred că avea şi ochii foarte buni pentru performanţa asta), care-l trimisese după ce făcuse opt clase să se facă hamal la Istambul, să înveţe să preţuiască banul făcut din greu. Acolo a cărat bagaje, a muncit la patron şapte zile din şapte, s-a zbătut pentru supravieţuire deşi familia lui vindea chintale de aur, şi a învăţat româneşte, bulgăreşte, poloneză, ruseşte şi ungureşte. Ştia încă din copilărie kurdă şi arabă la un nivel care-i permitea să converseze cu nativii acestor două idiomuri la telefon (şi oricine ştie că adevărata probă de foc a conversaţiei e tocmai la telefon, unde nu poţi să te agăţi de buzele celui ce vorbeşte, sunt doar timpanul tău şi sunetele pe care le poţi percepe).

Efendi Mahmut, când m-a văzut prima dată cu o carte de limba turcă a avut una din marile uimiri ale vieţii lui, soldată cu un râs mânzeşte: “Asta-i ca la şcoală!” Niciodată nu-i trecuse prin cap că limbile s-ar putea învăţa şi aşa, cu exerciţii şi vocabular şcolăresc. Cât despre citit, citea Coranul, dincolo de care nu-l mai interesau decât scriptele contabile ale negoţului lui, aşa că nu-şi încărcase viaţa cu dicţionare şi alte asemenea.

De atunci, de fiecare dată când mă gândesc la excelenţa în materie de limbi străine, stau indecis între savantul Eugen Munteanu şi bijutierul Mahmut, îndrăgindu-i deopotrivă pe amândoi şi neuitând ce am învăţat de la fiecare în parte.

duminică, 21 octombrie 2007

Combustibilii ecologici – nebunia continuă

Ne-am mai procopsit cu un trend, cel al benzinei verzi, făcută din porumb. Ce uşurare, n-o să ne mai trimitem băieţii să ne aducă din Iraq canistrele mânjite de sânge, ca să putem noi răsuci liniştiţi cheia în contact când ne luăm tălpăşiţele şi cărţile de credit spre super-hiper-ultra-mega-rafturi. Totul e bine când petrolul se sfârşeşte cu bine. Petrolul a murit, trăiască etanolul!

Chestiile astea îmbătătoare merită trecute prin ciurul imaginaţiei creatoare. Adică nu mă mulţumesc cu vorbăraia optimistă, nici cu standurile de maşini “verzi” din târgurile auto. Nici pariul “ecologic” nu-mi cauterizează neîncrederea funciară în tipul nostru de civilizaţie planetofag. Caut viziuna diavolului acolo unde este ea dintotdeauna: în detalii.

Zice-se deci că vom produce fotoghin, cum ziceau străbunicii la gazul din lampă, din porumb. Care e randamentul la hectar? Ajunge cât să meargă o maşină un an de zile? (observaţi că sunt generos)... Dacă dintr-un hectar scoatem cât pentru 10.000 de kilometri, asta înseamnă în litri pe la 500, în condiţiile în care avem o maşină care nu ia mai mult de 5 litri la sută şi un şofer care se mulţumeşte, cuminte, cu 800-1000 de km lunar. Calculăm, calculăm... Păi, în condiţiile în care la hectar nu sunt mai mult de 50.000 de plante, adică nu mai mult de 75.000 de ştiuleţi, revine fiecăruia cam 150 de grame de combustibil. Cum e nevoie cam de 5-6 ştiuleţi ca să trânteşti o mămăligă serioasă pe ştergar, rezultă că azi dimineaţă la micul dejun eu şi cu familia mea am consumat un litru de etanol fără să ne dă seama... Nu încercaţi să mă contraziceţi la calcule nici măcar dacă aveţi dreptate, am învăţat exerciţiul statisticilor inutile încă din adolescenţă, de la Jules Verne, singurul autor care putea spune cu precizie de plus/minus o unghie câte fleici de antilopă sunt pe metru pătrat de continent african.

Problema este însă alta. Se pare că pentru a produce etanol e nevoie de o cantitate considerabilă de... petrol. Şi chiar dacă etanolul s-ar produce până la urmă de capul lui, că doar de aia e combustibil, întreaga producţie de porumb a Statelor Unite nu ar ajunge nici pe o măsea a parcului de maşini. Normal, ar trebui să mi se rupă inima de mulţimea maşinilor văduvite de funcţia lor unică, dar parcă mai tare îmi vine să mă întreb dacă voi prinde zilele în care în locul curpătorului cu ştergar pe el peste care tronează galbena aburindă voi aşeza un castron de tablă cu etanol furat din rezervorul propriei mele maşini...

Ceea ce mi se pare însă şi mai important decât complicarea lanţului trofic prin apariţia unui concurent notabil la mămăligă, este un aspect care ţine de mentalitatea civilizaţiei noastre. Unul dintre cele mai importante lucruri care o caracterizează este viteza, cu alte cuvinte capacitatea timpului de a învinge spaţiul, ceea ce este propriu-zis o răsturnare a proporţiei dominante în celelalte tipuri de civilizaţie. Între epoca lui Iulius Cezar şi cea a lui Napoleon nu există, din acest punct de vedere special, nici o diferenţă notabilă. Şi unul şi celălalt s-au deplasat călare, iar evenimentele vieţii lor tumultuoase au fost racordate la viteza de deplasare a acestui animal. Nici unul, nici celălalt nu ar fi putut visa la un război de tipul celui din Iraq, şi toate campaniile lor la un loc un au făcut atâtea victime câte poate face un împărat american într-un mandat şi jumătate atunci când vrea. Rentabilitatea crimei este net superioară prin capacitatea rapidă de transport (şi nu doar prin ea, dar nu are rost să ieşim din cadrul acestui text).

Opţiunea pentru metanol înseamnă în mod implicit că nu vrem sub nici o formă să renunţăm la privilegiile iluzorii conferite de modernitate. Că nu va avea loc nici o regândire a modului nostru de viaţă, că armonia dintre omul modern şi natură se ca reduce la retorica găunoasă a “ecologiei”, că vom continua să fim predatorii planetei cu preţul înfometării celor slabi pentru a avea ce turna în rezervoarele maşinilor noastre. Şi, implicit, este pentru mine certitudinea că nu ne vom opri din cursa în care suntem angajaţi de câteva generaţii până când nu ne vom ciocni de un terminus dincolo de care, într-adevăr, orice înaintare va fi imposibilă.

miercuri, 17 octombrie 2007

Instrumente şi proteze

Trei dintre unchii mei au fost tâmplari. Doi dintre ei au avut ateliere de tăiat şi comercializat sticla. Fiecare şi-a făcut câteva rânduri de case, de la fundaţie şi până la instalaţia electrică. Au făcut parte, în perioada comunistă, din categoria rară a micilor meşteşugari care aveau voie să deţină propriile ateliere, pentru care Statul le percepea un impozit fix, în schimbul libertăţii nestingherite de a desfăşura activităţi lucrative.

Când eram copil, mă impresiona faptul că nu locuiau la bloc, ci la marginea oraşului, în locuri cu case şi grădini mare, unde oamenii ţineau încă animale şi aveau pomi. Azi însă, dacă stau şi mă gândesc, cel mai mult ma uimeşte o abilitate pe care, chiar dacă nu în aceeaşi proporţie, o aveau cu toţii: aceea de a evalua dimensiunile fără să se slujească de metrul de tâmplărie, "din ochi". Toţi trei puteau spune cu o toleranţă de 2-3 milimetri care sunt dimensiunile unui obiect, dacă niciuna dintre ele nu exceda 55 de centimetri. Unul dintre ei ştia din ochi să-ţi zică numărul de milimetri, dacă evaluarea se oprea undeva pe la 17 centimetri cu totul. Aveau ateliere mari, în care uscau cheresteaua şi îmbinau mobila, dar în care cea mai complicată sculă era circulara cu care debitau buştenii sau tăiau scândura de-a lungul. Au folosit toată viaţa instrumente care azi ar fi considerate rudimentare şi dispreţuite, iar când au ajuns în România aparatele complicate de azi doi erau prea bătrâni şi unul prea mort ca să aibă tragere de inimă pentru ele. Unchii mei s-au petrecut într-o lume în care meşterul nu rata nici un unghi drept şi nu monta uşile unui dulap una mai sus şi cealaltă mai jos, şi au făcut cu toţii avere bucurându-se de zilele în care peştii erau mici dar mulţi ca şi de cele în care veneau mari şi rari.

Zilele trecute am fost într-un supermarket. Mi-aş fi luat un storcător de citrice. M-am oprit în faţa unui robot de bucătărie, când vânzătoarea m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. Am pus-o să-mi explice cam ce face o chestie din asta. Păi cică toacă, lustruieşte, amestecă, zornăie şi apoi împrăştie artistic. Aha, zic. Şi de ce ăsta costă n lei în vreme ce ăsta tocmai ţ lei? Păi, cel de ţ lei toacă trei tone de frunze de salcâm pe minut, adică mult mai mult decât e foarte mult la cel de n lei. Aha, mai zic. Păi, eu nu gătesc pentru armata română, deci nu iau. N-am vrut să-i buşesc targhetul de vânzări, dar eu, când îmi propun să fac frişcă pentru tort folosesc zbanghina aia de-i zice tel, când fac maioneză tot cu telul mă joc, şi când amestec pentru clătite (aţi ghicit!), tot la biceps rotopercutez telul în compoziţia formată din ouă, făină, lapte, unt, esenţă de rom şi puţină sare.

Dar ceva tot am înţeles eu acolo în faţa monstrului acela de ţ lei: aveam în faţa mea o proteză. O prelungire monstruoasă a unui corp care trebuia, înainte de a o achiziţiona, să admită resemnat că fără ea e handicapat. Mi se propunea achiziţionarea unui pseudopod multifuncţional, hiper-rentabil şi ultra-eficace. M-am cutremurat. N-am cumpărat nici măcar un tel de rezervă, pentru situaţiile în care l-aş pierde pe cel pe care-l am deja. La ce bun? Pot bate frişca şi cu o furculiţă. Odată, în studenţie, am folosit pentru asta un creion, am muncit ceva mai mult, dar rezultatul a fost pasabil. Ştiu, o să-mi spuneţi, cu protezele se câştigă timp. Veşnica amăgire a tehnicii e promisiunea restituirii temporalităţii. Nu, mulţumesc, eu deja am pus deoparte o cutie de timp: nu voi învăţa niciodată cum se foloseşte un robot de bucătărie!

marți, 16 octombrie 2007

Al treisprezecelea ceas

Nu enunţ o noutate atunci când spun că unul din clişeele favorite ale cinematografului american este rezolvarea problemei în ultimul moment minus o secundă. Pentru cel care nu vede încă mental la ce fac eu referinţă, îi amintesc secvenţa clasică în care o bombă cu ceas constituie preocuparea primordială a unui personaj care izbuteşte să taie firul buclucaş înainte ca lumea toată plus regia de montaj să sară în aer. Nu are rost să vorbim despre un film anume, atât de des apare acest clişeu încât ajungi să te întrebi involuntar: oare în acest moment, în care eu scriu şi tu citeşti ce am scris eu, nu se află cumva la subsolul vreuneia dintre clădiri (a mea sau a ta) un om şi un cleşte cu mânerele izolate, gata să secţioneze un fil roşu ce conduce spre ecranul unei bombe cu explozie întârziată? Tic-tac...

În filme, ceasul îngheaţă întotdeauna înainte de a se produce catastrofa, chiar şi în situaţiile în care cleştele muşcă aleatoriu, după o opţiune de tipul "cap sau pajură". Lumea poate răsufla uşurată, al doisprezecelea ceas s-a evaporat, nu-i!, lucrurile reintră în normal. Lumea filmelor americane cunoaşte suspansul, dar nu şi Sfârşitul, pentru că oricând se iveşte un Bruce Willis, ceva... Iar această intervenţie salutară a eroului alungă pericolul odata cu gravitatea, transformând bomba cu ceas într-un element de decor fără greutate, iar ameninţarea ei într-o stare din care decurg senzaţii epidermice, dar nu şi idei. Mult zgomot, bună-dispoziţie, ceva umor, constituie perdeaua dincolo de care nimeni nu mai aude: tic-tac...

Am urmărit cu toţii atâtea bombe castrate înainte de a-şi face datoria încât nici nu le mai putem lua în serios. E riscul inevitabil pe care-l trăieşte cel care ştie despre animalele sălbatice doar ceea ce a văzut la circ şi în grădina zoologică: pus în contact cu ele în mediul lor firesc ignoră orice pericol. Iar filmele, e de prisos s-o spun, sunt ficţiune de tip ingineresc (cineva trage sforile păpuşilor pe care le admirăm noi din spatele cortinei), nu realitatea însăşi. Tic-tac – se aude acum? Nu, nu e o secvenţă dintr-un film american, e ecoului unui ceas pentru care nici un erou nu s-a prezentat, al doisprezecelea ceas. Suntem optimişti, ne-au narcotizat supermanii care vâjâie deasupra capetelor noastre gata să se sacrifice de dragul supravieţuirii lumii, cu condiţia fireşte să nu fie decât un pic zgâriaţi. Credem că suntem foarte aproape de ultima clipă a acestei lumi, dar concomitent ne îmbătăm cu ideea că tipul nostrul de existenţă nu poate muri, pentru că, nu-i aşa, până acum n-a murit niciodată, şi luăm silogismul nostru drept dovadă...

Al doisprezecelea ceas este punctul de non-întoarcere. E momentul dincolo de care orice răzgândire e inutilă şi nu mai contribuie cu nimic la deznodământul general. E situaţia tristă în care orice speranţă şi orice optimism nu sunt nimic altceva decât forme ale ignoranţei şi ale lipsei de eleganţă. Elias Canetti vorbeau undeva de un punct în care noi, euroamericanii, am ieşit din istorie, ne-am sustras presiunii obiective a evenimentelor în urma victoriei spiritului ingineresc. Simbolic, punctul lui Canetti coincide cu al doisprezecelea ceas. Tot ce îi succede este ne-spaţiu şi ne-timp, ieşire din succesiunea firească în care au trăit civilizaţiile tradiţionale.

Semnul cel mai sigur al celui de-al treisprezecelea ceas: momentul în care responsabilitatea faţă de urmaşi devine retorică vană, în care nici măcar cei care vorbesc despre ea nu mai cred. Este dispariţia totală a acestei responsabilităţi sub povara covârşitoare a “datoriei strămoşilor”. Cine seamănă vânt, culege furtună, spune proverbul. Al treisprezecelea ceas este momentul cutremurător, ineluctabil, al culesului...

vineri, 12 octombrie 2007

Religia e în plux!

În urmă cu ceva ani buni, ba chiar, dacă stau să mă gândesc mai bine, prin secolul trecut, m-am întâlnit şi am adăstat o vreme printre volumele scrise de Boris Vian. Nu voi prezenta în ansamblu opera acestui autor francez, semnificativ prin revolta împotriva decrepitudinii moderne, a acestui căutător de o strălucitoare inteligenţă care a înţeles cu prisosinţă drama în care se zbate lumea lui, fără însă să fi găsit nici cea mai vagă soluţie, fie ea şi parohială. Nu mi se pare demnă de menţionat nici coteria lui patafizică alături de de-alde Queneau, de-alde Ionesco, de-alde Becket şi ceilalţi, oh, atât de lucizii reprezentanţi ai literaturii absurdului. Nici amănuntul uluitor al afirmaţiei sale: “Nu voi avea niciodată 40 de ani”, premoniţia morţii lui de la 39 de ani. Ba chiar nici faptul uluitor că întotdeauna când vine vorba de recitat o poezie, o ceva, mă opresc la căţeluşcupărulcreţul meu personal, din volumul borisvianesc Cantilene piftie: “Domnul Victor Hugo / era un nebun / care se credea Victor Hugo”. Nu. Despre altceva îmi amintesc acum...

Romanul Iarba roşie l-am citit în vremea pasiunii devoratoare pentru Vian. Îmi amintesc plimbarea prin Copoul Iaşilor cu Ovidiu, şalăul care m-a iniţiat în ale absurdului, făcându-mi-l comprehensibil, şi vorba lui de om deplin încă din anii aceia: “Vine o vreme când nu vei mai putea citi şi te laşi. Aşa că trebuie, când prinzi un autor, să-l epuizezi din prima în ultima filă, fără grabă, pentru că se termină.” Ovidiu nu mi-a zis nimic de cărţile cu saţ peste care am dat eu mult mai târziu, el mi-a vorbit din perspectiva întărâtatului în ale lecturii, a perversului cu simţurile tocite care ar arunca totul peste bord pentru o nouă azvârlire în nori, fie şi ultima. L-am pierdut pe dragul de Ovidiu, băutorul celor zece beri cu alune şi sare, numărate toate după primele patru, care-s din oficiu, decaristul modest care-mi promitea epuizat la sfârşitul semestrului că va face şi el ca mine, adică să lipsească de la cursuri şi de la seminarii atunci când îi tună, trădându-mă însă negreşit la începerea anului.

Între timp, cu Vian sunt certat, nu atât cu el personal cât cu toată literatura în bloc, dar ăsta e un alt subiect pentru alt amok în mod text. L-am uitat cu toate ale lui, l-am aruncat peste bord cu ani în urmă, cu Spuma zilelor (cel mai sfâşietor roman de dragoste contemporan), cu Voi scuipa pe mormintele voastre, cu jazz-ul lui la trompeţică şi cu faţa lui de satrap patafizician matur fix cât un licean, o cimitir al tinereţii sale. Din tot ce-am citit atunci mai ţin minte o singură scenă, şi poate nici de ea nu mi-aş fi amintit dacă n-aş fi afirmat pe blogul degeabatologului că există atei a căror aşteptare a Divinităţii e cu mult mai sinceră şi mai reală decât schimonoseala acră a multor “credincioşi”. Vian a fost ateu, dar aripa îngerului l-a vizitat adesea, şi dacă n-a priceput dincotro bate, e de prost ce deştept a fost, însă sufletul lui tâmpit ne-a lăsat nouă penele cu generozitate.

Şi uite, o pană de înger este scena din Iarba roşie pe care n-am uitat-o, că nu era chip. Se făcea că într-un neloc cu neoameni, era o biserică sub forma unui ou, în care neoamenii aceia mergeau duminica la mesă, excepţie zilele de sărbătoare în care preotul organiza meciuri de box între un înger şi un drac, în care moralizator dracul cădea la podea ca să priceapă neoamenii încotro bate trendul sacrului în natură. Or, într-una din duminici, preotul este solicitat să facă o rugăciune pentru ploaie, întrucât economia Ierbii roşii, intens bazată pe recoltarea ierbii roşii (aţi ghicit!), e pe pericolul să se ducă pe copcă.

Fragmentul despre care tot vorbesc e, în fapt, discursul preotului iubitor de meciuri de box cu suspans şi final aşteptat. Ei, ghiciţi, în loc să execute slujba, personajul începe-şi certe teological nepoporenii. Băi, lichelelor (citez din străfundurile memoriei), băi, panaramelor, nu fac nimic, nu mă rog pentru voi, m-am săturat, la ce veniţi la mine, lui Dumnezeu i se rupe de iarba voastră, pur şi simplu n-are nici o importanţă, religia nu e o sapă pe care s-o puneţi la treabă cum aveţi voi chef. La religion est en pluxe, la religion est un luxe! La care neoamenii scot roşiile, ouăle, cartofii, pietrele pregătite special pentru părintele cel fiţos şi încep să arunce în el. Acesta se fereşte o vreme, apoi încasează de-a valma, şi în cele din urmă, mai mult plictisit decât dezamăgit: Bine, bine, o să plouă... Afară începe să toarne cu găleata.

Ateul Vian are dreptate: religia e un lux. Iar eu sunt atât de prins de bogăţia aceasta, încât sufăr de durerea rară a împăratului acela care realiza că dacă ar da fiecărei camere din palatul său câte o zi din viaţa lui, tot nu i-ar ajunge timpul să se bucure de toate, iar dacă ar da ceasuri fiecărei trepte către turnul cocoţat în vârful celui mai înalt turn al său, capătul tot nu l-ar pospăi cu piciorul. Asta am înţeles eu de la el. Mulţumesc Boris, şi fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească suferinţa de care n-ai fost cruţat printre noi!

joi, 11 octombrie 2007

Mârlănie, poale-n creştet

Până nu demult, credeam că cea mai idioată combinaţie de prenume pe care o poate avea un român este Daniel-Dănuţ. Pot să spun că l-am întâlnit personal pe eroul acestui nume, sub forma unui şofer de tir venit să-i tehnoredactez siviul pe vremea când eram student. Am făcut eforturi cvasi-apoplectice să nu râd, mai ales că am vizualizat episodul toponimizării micului viitor şofer de mare tir internaţional. Se făcea că tat’so intră în patru labe în primărie, beat de fericire şi de alcool că i s-a născut fecior. – Şi cum vrei să ţi se cheme odrasla, bunule gospodar? Întreabă funcţionarul public, tot numai o serviabilitate şi-un respect. – Daniel, hâc, face de sub birou beneficiarul... Dănuţ, mai adaugă padre constatând experimental disproporţia dintre sugaciul de pe soba şi un nume mare cât un tir. – Fiat voluntas tua, conchide funcţionarul înmuind plaivazul în gură: Daniel-Dănuţ.

Ei bine, m-am înşelat. Cea mai proasta combinaţie este Decebal Traian. Până şi Alain Delon Spartacus mi se pare mai nimerită. Funestă inspiraţie, dezastruos rezultat. Şi să mai zici că nu există o vibraţie a numelui, care te însoţeşte toată viaţa, care nu te lasă nici în exerciţiul celor mai intime momente, a deplinelor funcţiuni ministeriale. Nenea Decebal Traian, ministru însărcinat cu dregătoria unui minister a cărui nume, scop şi durată îmi scapă acum si de-a pururea, s-a lăsat surprins luând şpagă. Vreau să spun că asta nu mă scandalizează câtuşi de puţin. Faptul că democraţia are un corolar inevitabil, cel al corupţiei, nu i-a scăpat nici măcar lui David Hume, cu două sute de ani în urmă, şi nu văd de ce-aş încerca eu să fiu mai dobitoc decât tipul ăsta, pe care numai subtilitatea nu-l supăra. Eu chiar îi sugerez lui Decebal Traian să inventeze un nou concept contabil, cel de “spor financiar ocazional pe spezele contribuabilului”, şi cu asta le închide gura la toţi presarii. Nu aici e problema, şpăgari au fost, şpăgari sunt încă, şi-or fi în neamul românesc. Pe mine mă derutează chestia cu caltaboşul şi cu pălinca.

Hai să mai facem un efort de imaginaţie. Merge omul la un funcţionar public. Ăla îi spune că-l iartă, că-i dă dezlegare, binecuvantare, că-l sprijină în eforturile lui, dar să-i dea şi lui un spor financiar ocazional de 5000 de euro. Aaa, şi dacă tot e în picioare, să mai bage şi o piţa cu o cola la doi litri, de-aia fără zahăr. Aţi prins faza? Nu încă? Bine, reluăm printr-o nouă metodă. Te duci la zgarda financiară, şi le zici că nu mai faci, că-ţi pare rău, că de fapt eşti cuminte, că verzi şi uscate. Bine, bine, se înduioşează inima de mamă a zgardistului, bagă aici o mie de euro şi un corn cu rahat. Eh, vedeţi?

Hai, măi, chiar nu vedeţi deloc? E ceva profund neserios în caltaboşul lui Decebal Traian, şi păstrând proporţiile, în piţa şi cornul din exemplele mele. Democraţia e o religie în care trebuie să credem şi s-o apărăm fanatic împotriva tuturor încercărilor de promovare a unor alternative. Preşedintele este papa infailibil al democraţiei, singurul care poate porni un război rupându-i-se de poporul care tocmai l-a votat. Iar şpaga, ei bine, şpaga este ritualul de taină al acestei religii, manevra care trebuie făcută cu solemnitate, sobru, sub pecetea secretului. Aici am fost eu lovit din plin: l-am văzut pe Decebal Traian asemeni unui preot care, în plin serviciu divin, este surprins cu candid camera din altar giorsăind la caltaboş după o duşcă zdravănă de pălincă ardelenească. Impardonabil, monşer, chiar şi pentru unul pe care-l cheamă Daniel-Dănuţ!

Pană de vocabular

Unul m-a sunat zilele trecute să-mi spună că i-a căzut... turbina de la motor, dacă bine ţin minte şi deduc, având omul motor turbo. Ghinion, pană de motor. Alţii intră în pana prostului şi ies la şosea cu sticluţa, să urnească hardughia. Mai e pana de curent. Eu zilele trecute am intrat în pană de vocabular.

Haideţi să vă explic oarecum tărăşenia. Sunt un mare iubitor de dicţionare. De fapt, marea forţă a bibliotecii mele pe hârtie (despre biblioteca mea pe dvd-uri discutăm altă dată) sunt chiar dicţionarele, pentru care dau bani fără regret. Şi nu numai că le cumpăr, dar le şi utilizez de se înnegresc paginile. Mai mult, sunt un om metodic, şi-mi notez cuvintele pe care le studiez, după care fac eforturi şcolăreşti să le reţin, repetându-le, alcătuind cu ele propoziţii, asta după ce le clasez în diverse categorii: cuvintele în franceză, cele în italiană, în... mă rog, alea-alea. Şi cu toate astea am avut surpriza de a intra în pană de vocabular...

În urmă cu ceva luni am fost la un cămătar, să cumpăr nişte bani. Cămătarii, oameni cu firmă, germani de soiul lor, mi-au vândut nişte bani cu dobândă fixă. Am mustăcit eu la vremea aceea, aşteptând o scădere a cametei în acord cu nivelurile europene, dar am muşcat oferta. Fix, toată lumea ştie ce înseamnă: bătut în cuie. Nici nu creşte, nici nu scade. Neclintit, imobil, imuabil. Blocat.

Numai că zilele trecute cămătarii mi-au trimis o scrisoare în care mă anunţau că din noiembrie plătesc mai mult. Păi cum aşa, că parcă era fix? Îmi amintesc vag c-am semnat un contract. Îl citesc. Văd că e fix. Mă uit în dicţionar, reverific sensul. Iau din nou contractul, unde văd că există un “dar”. Care mă trimite la articolul zece. Acolo aflu că totuşi, dacă banca îşi creşte cheltuielile, creşte şi dobânda. De scăzutul cheltuielilor nu scrie nimic, doar e dobândă fixă, nu e clar?

Având mai puţin de 35 de ani, statul mi-a oferit zilele trecute o pensie privată cadou. Pensia mea, numai a mea, m-am gândit eu, imaginându-mi fain-frumos un nuc, la rădăcina căruia să îngrop un boţ-chilimboţ de aur, din care să rup câte o bucăţică atunci când preţul gramului va fi 400 de euro, şi să trăiesc nemaipunând mâna pe nimica, doar eu şi cărţile mele. Păi cică nu. De fapt, pensia privată înseamnă să dau banii unor cămătari care să mi-i împrumute cu dobândă fixă până mi-i restituie la pensie. Dacă asta nu e pană de vocabular, atunci ce e?

Dar staţi aşa, am găsit soluţia. Deschideţi DEX-ul la cuvântul “fix”, şi modificaţi definiţia adăugând la “invariabil, imobil, static, nemişcat, imuabil” stringul care este: “dar care poate creşte în caz de creştere a cheltuielilor, fără ca asta să însemne implicit că scade în caz de scădere a cheltuielilor”. După care mergeţi frumuşel la adjectivul cu patru terminaţii “privat” şi tăiaţi prostia de acolo pentru a scrie: “de care se ocupă un terţ, în virtutea legii”.

Aţi făcut toate astea? Da? Acum e bine, v-am depanat.

luni, 8 octombrie 2007

Religia e o chestiune pragmatică

Discutam zilele trecute cu un seamăn de-al meu (căruia riguros îi semăn şi eu) despre diferenţa dintre scopuri şi idealuri. Şi-i spuneam că, în ciuda a ceea ce se gândeşte îndeobşte, religia lucrează cu chestiuni eminamente pragmatice, deci cu scopuri. Cum aşa? Să te trezeşti înainte de ridicatul zorilor ca să te rogi, asta se poate faci, este deci un scop şi nu un ideal. O zi de post până la asfinţitul soarelui, fără apă şi fără pâine, este tot un scop. Lectura textului sacru, învaţărea limbii Revelaţiei, şi acestea sunt tot scopuri. Au saţ, le poţi atinge (fără să vorbim musai de lucruri palpabile, tactile), deci sunt scopuri. Diferenţa fundamentală dintre scopuri şi idealuri ţine de tangibilitatea lor: primele pot fi capturate şi domesticite, a doua categorie e vânare de vânt şi deşertăciunea deşertăciunilor. Egalitatea oamenilor este un ideal. Fericirea tuturor e din aceeaşi nefastă categorie din care fac parte: o lume mai bună, democraţia, drepturile omului. Pe scopuri te poţi urca şi de acolo, călare, scrutezi lumea. Idealurile au nevoie de un grădinar sisific, workaholic şi tembel.

Şi mai e un lucru. Religia are o funcţie strict utilitarista, e un vehicul, nu un capăt. Vocaţia ei este instrumentală, şi nu finală. Religia este o barcă menită să te ajute să treci Styxul, nu un idol căruia să i te închini. Comparaţiile între religii din care ar trebui să reiasă superioritatea uneia faţă de alta amintesc de bancul care se încheia cu concluzia: “Mercedesul meu e mai lung decât al tău”. Bărcile sunt bărci, atâta vreme cât îşi îndeplinesc menirea. Atunci când acest lucru nu se mai întâmplă, din vina vremurilor, bărcile iau apă şi se scufundă, dar oamenii pragmatici nu, pentru că întotdeauna se află la îndemână un alt vehicul cu care să traversezi Styxul.

Şi-ar mai fi ceva. Religiile sunt muritoare. Nu în Absolut, unde nimic nu moare vreodată, şi unde religiile se retrag ca nişte corăbii prea obosite într-un ostrov departe de furtuni, ci aici, pe pământ. Religiile trăiesc prin oameni, şi sunt viabile atâta vreme cât există suportul uman care să le actualizeze şi să le facă să strălucească aşa cum merită. Atunci când oamenii religioşi devin meschini, calculatori contabili şi trişori impenitenţi cu cele sacre, religiile se colbăiesc şi încep să pută, exteriorizând dimensiunea josnic-magică. Atunci şi doar atunci se ucide în numele religiei, se minte cu textul sacru în mână...

sâmbătă, 6 octombrie 2007

Obsesia “obiectivităţii”, sau credinţa în terţul inclus

Cu ceva săptămâni în urmă, un bun prieten cu solidă formaţie istorică, mi-a reproşat, pornind de la ceva răsfoiri ale paginilor de pe blogul Palestina, lacrima mea, că nu sunt obiectiv. Şi i-am dat dreptate, da, sunt absolut părtinitor. Sunt de partea celor cărora li s-a furat ţara, de partea celor ucişi mişeleşte de bogaţii care-şi permit să risipească banii pe tehnologiile morţii, de partea celor umiliţi, înfometaţi, alungaţi din Istorie.

Prietenul meu se supune, din nefericire, unor condiţionări universitare. A fi “obiectiv” ar însemna, conform nu-ştiu-căror-insipide-păreri-cu-greutate, să nu te implici afectiv în cercetare, nefiind nici de-o parte nici de alta. Să stai deoparte şi să reflectezi, cu alte cuvinte. Dacă această atitudine ar avea o acoperire oarecare, atunci ar trebui să poată fi probată şi în alte tipuri de situaţie. Să zicem că într-o zi am auzi că un hoţ a intrat în casa cuiva şi, nemulţumindu-se să-i fure gospodăreşte banii, i-ar mai da proprietarului şi o mamă de bătaie. Să mai zicem că proprietarul, neîmpăcându-se cu situaţia de victimă până la capăt, ar mai pune mâna şi el pe una-alta, un cuţit, un revolver, ce ţine omul în casă pentru situaţii din astea, şi l-ar atinge pe nemernic la mir. Cum ar spuna o analiză “obiectivă” într-o asemenea situaţie? Ne-am putea cumva forţa intelectul până într-acolo încât să afirmăm că hoţul a greşit, dar el nu trebuia nicicum transformat într-o victimă de către proprietarul coleric? Am putea oare afirma că proprietarul surprins în ale lui s-a dovedit lipsit de măsură atunci când i-a însângerat hoţului urechea, nasul şi i-a crestat pulpa dreapta spate? Ridicolul n-a fost prea des atât de tare încercat...

Ar fi bine ca de fiecare dată când ne vizitează supunerea pavloviană faţă de vreun precept la modă, să încercăm să-l probăm în lumina Revelaţiei. Nu cunosc vreun text sacru în care să apară cuvântul “obiectivitate”. Nu pot lua în serios superstiţiile lingvistice ale (post)modernităţii. Iar discernământul nostru trebuie să fie de natură apocaliptică: separând fără iluzii şi fără milă oile de capre. Nu putem fi concomitent de partea naziştilor şi a evreilor din lagăre, de partea israelienilor şi a palestinienilor ocupaţi. Iar a nu alege în astfel de circumstanţe nu înseamnă să fii “obiectiv”, ci, de fapt, de acord cu starea de fapt şi alături de cei puternici.

Lumea noastră nu-şi ascunde ura pentru filosofie şi dispreţul nătâng pentru logică. Obsesia “obiectivităţii” este simptomul ilogic al terţului inclus, aberaţia “credinţei” într-o a treia posibilitate acolo unde anticii şi medievalii afirmau fără putinţă de tăgadă că se aplică principiul terţului exclus: ori aşa, ori aşa, şi nicidecum altfel.

vineri, 5 octombrie 2007

Femeie. O dată şi bine

În timpul celui de-al doilea măcel mondial, în casa Mariei a fost încartiruit un general german şi ordonanţa lui. Maria avea mai puţin de douăzeci de ani şi era frumoasă. Generalul H. s-a îndrăgostit de ea şi a cerut-o de soţie. Au avut în anii aceia doi copii, dar “întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste” (manualul de istorie, pagina 45) a întrerupt brutal viaţa cuplului: generalul H. a devenit prizonier şi a fost livrat Aliaţilor, în vreme ce Maria a rămas acasă cu doi copilaşi. Au urmat câţiva ani în care el a fost în lagăr, alături de alţi ofiţeri ai Wermachtului, în vreme ce ea se zbătea să supravieţuiască într-o ţară care-şi pierdea treptat reperele. Cu scârţâitul îngrozitor al Istoriei, între cei doi soţi aluneca uşor Cortina de Fier.

Nu se ştie cum, Maria a prins de veste că soţul ei a fost eliberat. Şi-a urcat copilaşii într-un cărucior, a luat cu sine câteva rufe pentru vreme rea şi, în primăvara lui 1948, a pornit-o pe jos spre omul ei. Două luni a durat traversarea pe jos a unei Europe răvăşite de război, şi nici cinzeci de ani mai târziu nu înţelege cum a putut face drumul acela, care a descălţat-o şi i-a însângerat tălpile, fără ca niciun fir de păr din capul ei să-i fie clintit de om sau fiară. În Germania, dragostea Mariei şi a generalului H. a mai rodit de alte nouă ori.

***

Când sovieticii au ocupat Basarabia, Ilie şi Maria au încărcat tot ce-au putut în carul cu boi, şi-a luat cei şapte copii, dintre care ultimul de ţâţă, şi au trecut Prutul înspre Regat. A lăsat pământuri şi acareturi, dar nu şi-au întors nici o clipă privirea în urmă. Le-a fost ruşine, le-a fost cu neputinţă să vadă pustiirea roşie ce sta să vină, transformarea bisericilor în grajduri şi siluirea sărbătorilor creştine. Le era mânie de stăpânirea care îi silea să părăsească mormintele părinţilor şi ale bunilor, dar fiecare e dator cu sufletul lui în Ceruri.

Ce-au lăsat, Ilie şi Maria n-au mai încropit niciodată în Moldova de dincoace. Au bejenit şi-au lucrat cu ziua, au îngropat şase copii din şapte, şi după ce cu chiu cu vai au aciuat un sat pe-o coastă de-ţi scoate sufletul, alături de alţi basarabeni strămutaţi, tot “venetici” le-a rămas numele. În 1948, când comuniştii au strâns cu mătura ultimele boabe de grâu din pod, luându-le chipurile “cotele”, au înhămat caii la faieton şi-au plecat în Ardeal, unde auziseră că mai e de mâncare.
Cum-necum, lui Ilie i-a intrat colţul sapei în burtă, de i se vedeau maţele printre degete. Era un mal de bărbat care urca fluierând cu sacul de grâu în pod când avea ce pune pe umăr, dar lovitura l-a frânt ca pe-un copac de la mijloc. Îşi bea amarul la crâşmă, şi i se împăienjeniseră ochii auzind pe unul că-i zice “venetic”. A dat cu pumnul, dar nici cestălalt n-a dormit.

Maria l-a ridicat din genunchi cum ar aburca o sarcină de lemne, l-a cumpănit bine pe umeri şi-a luat-o la pas mărunt şi iute spre linia trenului. Ştia că la Cluj sunt doctori mari care cos la o adică şi burţi, de-i fac omul ca nou, numai să ajungă la vreme la tren. O dată pe zi, când soarele stă să cadă la doi stânjeni spre asfinţit, trece în drumul lui negreşit. Şi-a proptit picioarele pe pământ între şine, de-au trebuit domnii să oprească trenul în câmp de răul nebunei aceleia, iar cei care i-au urcat bărbatul în compartiment şi-au ajutat-o să ajungă la spital n-au priceput în ruptul capului cum a putut muierea aceea măruntă şi slabă, cu venele ţâşnind să-i pleznească în jurul gâtului, să treacă dealul dinspre sat spre islaz cu un malac de om în cârcă.

***

Povestea primei Marii am auzit-o astăzi. Sângele celei de-a doua Marii este sângele bunicii mele, al mamei mele şi al meu.

joi, 4 octombrie 2007

Reflecţii despre toleranţă

Toleranta de care face mare caz modernitatea este in sine indiferenta la Adevar, cand nu e indolenta si nepasare pur si simplu. Adevarata toleranta este tot de tip religios, si presupune un dicernamant acut, care sa perceapa, dincolo de forma Celuilalt acelasi Adevar, unic, imuabil. Natura tolerantei reale nu este cea a indiferentei calâie la care suntem imbiati zi de zi, impinsi de la spate, ci este cea a unui angajament serios, nedespartit de anticiparea si asumarea finalitatii lui.

Unul din cazurile tipice de toleranta autentica este cel care exista actualmente in Iran, unde in plina teocratie islamica atat crestinii, cat si evreii si zoroastrienii isi pot exercita drepturile religioase. Bahaii insa nu, dar in afara unor interdictii formale oamenii nu sunt nici convertiti cu forta, nici dati afara din tara lor. Pentru ca intoleranta se manifesta la adresa unei false religii, nu la a oamenilor. E clar ca cei care au analizat aceasta pseudo-religie si au decis ca nu este decat o forma de heterodoxie au avut un sprijin metafizic serios, acelasi care a permis practicarea zoroastrismului, cu desavarsire ignorat la nivel literal in Coran.


Exista o dictatura moale in modernitate, care se manifesta la nivel lexical: termenul de "toleranta", este azi deturnat, falsificat, golit de sensul lui obiectiv si purtat ca o cizma pe doua fronturi, in directii care nu merita nici o... toleranta.

luni, 1 octombrie 2007

Cărţile despre dragoni şi balauri, sau ce ar trebui să ştii dacă ţi se întâmplă vreodată să te naşti pe Pământ

Înainte de toate ar trebui să ştii că dragonii şi balaurii nu sunt Tyranosaurus Rex (à propos, ce nume prost: Tiranul Rege, trebuie să fii om de neştiinţă ca să închipui aşa ceva!), şi nici alte niscai autobuze pe care le poţi vedea pe post de pokemoni în atlasele zoologice. Ba dimpotrivă, dragonii şi balaurii au exista aievea, şi continuă să existe până când lumea va mai catacdisi să fie.

Cumintele şi harnicul popor chinez, al cărui memorie consemnată scripturistic şi riguros organizată depăşeşte cu mult ceea ce euroamericanii numesc “Istorie”, ne-a lăsat o sumedenie de povestiri şi de aforisme despre dragoni. Într-un moment care ar putea coincide cu începutul Vârstei Sumbre, în Imperiul de Mijloc s-a produs o ruptură între tradiţia exoterică (ulterior cunoscută sub numele de confucianism) şi cea esoterică (numită o vreme taoism, înveşmântată mai târziu în formele buddhismului zen). O astfel de povestire foarte adevărată tocmai pentru că e neverosimilă, zice cum Kong-Zi, maestrul ceremoniilor Imperiului, s-ar fi întâlnit cu teribilul Lao Zi, autorul legendar al tratatului Tao Te King. Nu se ştie ce au discutat cei doi, nici măcar dacă au făcut mai mult decât să bea o ceşcuţă de ceai chinezesc, dar se spune că mai tânărul Kong-Zi ar fi exclamat la plecare pierdut: “Peştii înoată în apele mării, dar năvoadele îi pot prinde. Păsările zboară în înaltul cerului, dar săgeata le poate doborâ. Numai dragonul se ridică mai sus de nori, acolo unde nimeni şi nimic nu-l poate ajunge.”

Undeva în Cântecul Nibelungilor este consemnat episodul iniţiatic al luptei dintre Sigfried şi balaurul care păzeşte comoara piticilor. Sigfried izbuteşte să-l înfrângă, şi apoi se scaldă în sângele negru al fiarei, devenind invincibil, cu excepţia unui punct pe corp, acoperit din nebăgare de seamă de o frunză căzută dintr-un copac. Dar Sigfried nu înţelege că invulnerabilitatea lui e condiţionată tocmai de contrariul ei cuibărit pe umărul stâng, că ea nu poate fi totală, pentru că doar Dumnezeu este Cel Invincibil, şi nimeni altul. Iar această incapacitate de a-şi înţelege natura limitată în cele din urmă îl va pierde.

Fundamental, cărţile care cu adevărat merită citite sunt cele despre dragonul care se ridică dincolo de nori şi despre omorârea balaurului care păzeşte comoara piticilor. În viaţa mea am dat peste câteva, în jurul cărora mă învârt ca lupul în dosul stânei, şi dacă aş ceda tentaţiei să vorbesc despre fiecare dintre ele singurul lucru care ar sări cuiva în ochi este cât de puţine am priceput din ce-am citit. Iar dincolo de pudicitate omeneasca atunci când este vorba de puţina mea capacitate, mai este şi imperativul pedagogic formulat de rabinul Moise Maimonide, conform căruia nici celor înţelepţi nu trebuie să le fie explicate lucrurile în detaliu, ci doar trebuie să li se dea câteva puncte de pornire subtile, de la care cei aleşi vor parcurge singuri drumul...

Google