Bush şi acoliţii lui distrându-se pe tema “Armelor de Distrugere în Masă” ale lui Saddam Hussein

Multe nu sunt de comentat. Omenirea a “progresat” teribil de la isteriile lui Hitler la tonul nonşalant al lui Bush...

Pentru o istorie non-evenimenţială

Manualele de istorie sunt ziarele de scandal ale diacroniei. Un milion de oameni cuminţi nu-şi găsesc în ele locul unui nebun care „face istoria”. Dereglarea este preferată normei, o lună de război ocupă mai mult loc ca 10 ani de pace.

Analiza istorică obiectivă ar fi mai nesfârşită decât istoria însăşi: povestea fiecărui minut trăit de fiecare om al fiecărui regat din această lume. Principiul analizei exclude odată pentru totdeauna sinteza, din cauza presiunii infinitului pe care o poartă cu sine. Privilegierea evenimentului istoric este o superstiţie fără fundament, pentru care neputinţa noastră de a şti totul nu este decât o scuză nevolnică.

Vulgarizarea à la Alexandru Mitru privilegiază evenimentul mitologic în defavoarea detaliilor. Impurificată prin lipsa buturugilor mici, cititorului i se oferă, „pe înţelesul său”, ziarul de scandal al Olimpului. Manualele de istorie sunt pentru înţelesul nostru, dar este oare înţelesul nostru pe măsura Istoriei?

Împotriva logicii superstiţioase a lui „mai bine ceva, decât deloc”, eu spun că mai bine deloc, decât aşa ceva…

Utopia democratică

De la Renaştere încoace Europa a reînnodat tradiţia clasicismului greco-latin – zic manualele. După o pauză de zece secole (întunecate, fireşte!), am regăsit măreţia omului într-o lume prea mică pentru Dumnezeu. Libertate. Palate în stil clasic. Naturalismul lui Zola. Egalitate. Impresionismul francez. Democraţie. Mai ales asta: democraţie. Dacă am stabilit că suntem liberi şi egali, ce ne mai rămâne altceva decât să trecem la vot? Fiecare cu votul lui.

Recent s-au ridicat voci în lumea literară care spun că grecii nu erau chiar aşa cum scrie în manuale. Adică, poezia lirică n-ar fi fost compusă de un autor în căutare de glorie personală, ci ar fi avut acelaşi statut cu oraţiile la nunţile populare, de act ritual menit să sacralizeze gestul comunitar într-o lume neprofană. Ba încă şi teatrul, cică n-ar fi fost… vodevil bulevardier, ci soi de liturghie, multe dintre piese fiind oficiate în timpul nopţii, la lumina torţelor şi a stelelor, în amfiteatre goale. Poezii care nu sunt poezii, incantaţii care nu sunt pentru ochii vulgului, parcă se clatină temelia lumii, nu? Cum ar arăta un manual care ar transmite copilaşilor ingenui: după o epocă numită arbitrar „Renaştere”, civilizaţia europeană s-a angajat pe un tobogan, considerând că traseul fusese parcurs deja de o altă civilizaţia, cea a Greciei antice? Încă se caută o hartă... Mi se zbârleşte gândul…

Poezia – nu. Teatrul – nu. Dar oare şi democraţia? Să fie şi sistemul politic o „făcătura” preluată fără discernământ, în numele unei admiraţii nefondate? Să privim mai bine câteva fapte. Democraţia ateniană era criticată puternic de toate păturile sociale ale polisului. Aristocraţii detestau faptul că trebuiau să-i măgulească pe săraci. Aceştia din urmă nu erau de acord cu caracterul limitat al sistemului, cu faptul că magistraturile esenţiale erau rezervate oamenilor bogaţi. Cât despre intelectuali, opiniile unui Platon şi ale unui Aristotel nu validează domnia celor mulţi, iar printre destule scrieri defavorabile, un pamflet atribuit lui Xenofan, a carui ironie la adresa politeii ateniene este incontestabila. S-ar zice: bine-bine, dar era democratie, fiecare putea sa critice cat avea chef, tocmai in asta fiind si superioritatea sistemului. Or, pentru noi democratie merge cu mana in mana cu libertatea cuvantului precum calul cu caruta, dar pentru atenieni nu era chiar asa. Pentru ei mecanismele de excludere sociala functionau foarte bine, indezirabilii fiind eliminati rapid pe cale... democratica.

Sistemului i se reprosa coruptibilitatea, faptul ca saracii erau imbiati sa traiasca pe cheltuiala celor avuti, precum si tentarea celor multi cu treburile puterii, pentru care nu erau pregatiti sau competenti. Una dintre slabiciunile evidente ale acestei forme de organizare era necesitatea ca liderii sa se plieze vocii poporului, lucru care se petrecea doar în aparenta, în fapt, multe dintre decizii fiind acceptate cu usurinta în urma unor discursuri bine pregatite. Demostene, marele orator al perioadei, a fost cu certitudine la înaltimea retoricii, cu siguranta un mare patriot, dar nu mai putin un om de o venalitate notorie. Este cunoscuta interpelarea pe care i-a adresat-o adversarului sau, Eschine: „Ce ajutor financiar ai adus tu saracilor, ca cetatean bun ce te pretinzi?” În fapt, Eschine negociase pacea din 346 î. Ch. dintre Filocrat si Filip al II-lea, lucru pe care Demostene nu-l agrea.

Si poate nu fara rost. Pentru ca una dintre premizele pacii sociale ateniene a fost constant dirijarea atentiei populare catre… altceva. Epoca lui Pericle a însemnat si o politica expansionista reusita, iar prabusirea sistemului coincide cu pierderea influentei militare a Atenei în lumea greaca.

Sa recapitulam: accesul la putere al celor bogati. Demagogie. Populism. Coruptie. Deturnarea atentiei poporului prin razboi in afara teritoriului propriu, paine si circ. Manipulare prin retorica discursului. Pai, cel putin aici Renasterea nu s-a inselat. Asta e democratia! Asa a practicat-o o cetate minuscula din Grecia, asa o aplicam noi acum.

Aaa, parca mai era ceva… critica sistemului de catre intelectuali. Fugi, dom’le, de aici, pai n-am stabilit ca totul e cel mai bine în cea mai buna dintre lumile posibile?

Zodia cretinilor rozalii

“Lumea are voie sa aiba doua conturi; unul in lei, unul in valuta si inca unul pentru economii. Mai mult nu.”
Florin Georgescu (fost ministru al finantelor)

“S-au verificat toate actele pe fostii trei ani pe care am fost primar.”
Marian Vanghelie

“A garanta proprietatea inseamna a limita dreptul omului asupra proprietatii lui.”
Ion Iliescu

“Bancile sunt conduse de bancheri in toata lumea, in afara de Cismigiu si Herastrau.”
Bogdan Balthazar (director de banca)

“Becali e un brand. Eu la Avicola Iasi pot sa fac pui Gigi Becali, daca vreau.”
Gigi Becali

“Doar prin hazardul inconstient social nu se putea ajunge in sfere atat de aureolate si in plan financiar.”
Cornel Dinu (antrenor de fotbal)

“Dumnezeu e cel mai tare serviciu de informatii din lume - stie tot, chiar si-un fir de par.”
Gigi Becali

“Familia e sfanta, pe cand patria… cum sa va spun… patria e sacra.”
Dumitru Dragomir (presedintele Ligii Profesioniste de fotbal)

“Destinul meu a fost marcat de soarta.”
Dan Iosif (copil al strazii, apoi revolutionar, apoi consilierul lui Iliescu, in prezent parlamentar si om bogat)

“Omul este o persoana umana.”
Gheorghe Hagi (fotbalist)

“Este vointa lui Dumnezeu ca eu sa pasc acest popor.”
Gigi Becali

“Domnul Ion Cristoiu a spus despre mine ca sunt corupt pe vremea cand nu eram, in 1993.”
Viorel Hrebenciuc (parlamentar P.S.D.)

“Eu in tinerete eram amfitrion pe oriunde ma duceam.”
Gigi Becali

“Eu sunt pe toate listele de corupti si arestati, dar nu am nici o greata.”
Viorel Hrebenciuc

“Sigur ca am auzit de El Niño. E numele unui cantaret de muzica latina, nu?”
Loredana Groza

“Exista aici, in aceasta sala, tineri care au murit in revolutia din decembrie 1989.”
Viorel Catarama

“La noi, sefii de partide sunt ca vacile in India.”
Antonie Iorgovan

“Domnul Iorgovan e un fel de electron sarit de pe orbita.”
Adrian Nastase

“Omar Hayssam apartine tarii, este un bun al intregului popor.”
Adrian Nastase

“Am invatat putin limba braziliana!”
Loredana Groza

“M-am certat cu Mitica Dragomir, dar fara jigniri. El m-a facut oligofren, eu l-am facut zdreanta, dar nu ne-am insultat. In schimb Marian Iancu e obraznic si umbla cu tot felul de jargoane care nu e bine sa le dai la presa.”
Gigi Becali

“Fiecare are gusturile lui in muzica… N-are cum sa asculte toata lumea numai Schopenhauer.”
Costi Ionita

Despre nesaţul modernităţii (again Cronicile Narniei)

În parabola Cronicilor..., C. S. Lewis oferă în cel de-al doilea volum o imagine a modernităţii sub forma unei “ierni nesfârşite fără nici un Crăciun”, instaurate de magia Vrăjitoarei Albe. A unui anotimp rece, care-i obligă pe locuitorii Narniei să se refugize în case, cât mai departe unul de celălalt, cu hrană puţină şi “raţionalizată”, fără bucuria unui intermezzo festiv.

Pe acest fundal Edmund o întâlneşte pe ceea ce se proclamase Regina Narniei, şi care-l serveşte cu prăjituri. “At last the Turkish Delight was all finished and Edmund was looking very hard at the empty box and wishing that she would ask him whether he would like some more. Probably the Queen knew quite well what he was thinking; for she knew, though Edmund did not, that this was enchanted Turkish Delight and that anyone who had once tasted it would want more and more of it, and would even, if they were allowed, go on eating it till they killed themselves.”

Lewis are dreptate: modernitatea e dinamică şi nesătulă. În toate nuanţele ei, nebunia se arată inepuizabilă. Sincer acum, vi s-a întâmplat să citiţi o carte trendy care brusc să vă facă să spuneţi: “Asta chiar poate fi ultima mea lectură?” Şi să nu exclamaţi asta din oboseală, din sictir, din incapacitatea de a urca undeva mai sus, ci pentru că v-aţi dat seama că acum ştiţi tot ce pot cărţile spune despre viaţă... Marile cărţi ale Tradiţiei, fără greş, au saţ. Ele pot conferi cititorului certitudinea că tot ce putea fi transmis prin slove chiar este transmis, că tot ce se poate şti astfel este finit. Iar în finitudine este odihna ce precede Infinitul, după cum în indefinitul sărac al modernităţii e alergătura câinelui zălud după propria-i coadă...

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre Răul Dumnezeu

Despre incertitudinile elective

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos

Despre lucruri ce nu se văd

Sentimentul românesc al competenţei de sine

“Orice român se pricepe la agricultură, la fotbal şi la învăţământ.”

(Dumitru, profesor de fizică şi uneori parlamentar)

Civilizaţia cancerigenă

L-am rugat într-o zi pe un prieten medic sa-mi explice ce este cancerul pentru organism. Prietenul meu e un om dăruit cu suficiente calităţi, printre care răbdarea lui este cu mult mai mare decât ar putea-o spune rândurile de faţă. Aşa că mi-a explicat.

În mod normal celulele funcţionează atât pentru sine cât şi pentru întreg, pentru totalitatea lor. „Precum în cer aşa şi pe pământ”, a spus cândva Iisus. Tabla de Smarald a reluat: „Tot ceea ce e jos este ca şi ceea ce e sus, iar ceea ce e sus este ca şi ceea ce e jos, pentru a împlini miracolele unui singur lucru.” În puţine cuvinte, aceasta ar fi starea de echilibru.

Într-o zi însă, se poate întâmpla ca una dintre celule să constate că e mai rentabil să funcţioneze numai pentru sine, rupându-se de organism. Rentabil, pentru cine? Pentru ea, fireşte. Următoarea ei grijă este ca în perioada imediat următoare să se dividă într-un ritm accelerat, până când de la un singur individ se ajunge la o colonie. Până să fi discutat cu prietenul meu, aveam impresia greşită că celulele canceroase sunt bolnave sau moarte. Ei bine, eroare! celule canceroase sunt vii, la fel de vii ca toate celulele vii. Numai că transmit sistemului nervos un semnal continuu de avarie, ca şi cum ar fi bolnave, rănite sau muribunde.

Organismul răspunde la acest mesaj mincinos în modul cel mai cinstit cu putinţă, trimiţându-şi resursele preferenţial şi abundent spre zona declarată în avarie. Pe măsură ce colonia canceroasă capătă dimensiuni, tot mai multe dintre necesităţile organismului vor fi parazitate graţie semnalelor care îl induc în eroare. Acest furt care sfârşeşte prin a omorâ întregul este posibil datorită unui dezechilibru flagrant: organismul nu poate concepe un semnal non-adevărat din partea nici uneia dintre componentele sale, iar această lipsă îl va distruge.

S-ar spune că în raportul dintre totalitate şi colonia canceroasă ultima prevalează, graţiei inventivităţii, curajului, abordării non-conformiste cu care exploatează situaţia, în timp ce organismul cade victimă incapacităţii lui funciare de a realiza în ce măsură situaţia reală îi este defavorabilă. Totuşi, nu este aşa, pentru că întregul duce cu sine partea, moartea primului antrenează sfârşitul celei de-a doua, punând capăt iluziei de autosuficienţă…

L-am ascultat cu răbdare pe prietenul meu, pe măsura aplicaţiei cu care s-a străduit să-mi explice lucruri spinoase, deloc simple, şi care nu se pretează lesne vulgarizării… Apoi l-am întrebat dacă nu i s-a părut că-mi dă explicaţii despre cultura modernă euro-americană, în timp ce eu îl rugasem destul de clar, dacă-mi aminteam bine, să-mi vorbească despre cancer...

Despre idei şi pe-dosul lor (pornind din douã locuri odatã)

Ziceam la o vreme cã Lewis restaureazã adevãratul sens al unei idei. Citam, si voi repeta acum cu riscul de a vã plictisi, urmãtorul pasaj: “For what you see and hear depends a good deal on where you are standing: it also depends on what sort of person you are.” Acesta este un text. Format din cuvinte si douã semne de punctuatie. Îndãrãtul lui se aflã o idee, dar putini vãd cã se mai aflã si pe-dosul ei. Adicã o idee si o anti-idee. Un plus si un minus. Un munte si un hãu.

Sã le vedem ( nu stricã sã le reamintim). Ideea: “Omul recepteazã din realitate ceea ce vibreazã pe mãsura lui, ba chiar poate recepta anti-vibratia ce i se potriveste.” Anti-ideea: “Fiecare om recepteazã din realitate în functie de perceptia lui subiectivã.” Ar pãrea cã sunt pe undeva sinonime, dar în subsidiar ceva face diferenta: ideea include o judecatã de valoare, anti-ideea eliminã criteriul valoric în numele “neutralitãtii”. E ca în bancul cu orãseanul care face semn unei cãrute sã-l ducã la Cluj, si cãrutasul îl ia. E departe Clujul, bade? Departe, cam ca la juma de orã. Si dupã o vreme din nou: E departe Clujul, bade? Departe, cam ca la trei ceasuri deacuma." Anti-ideea e un cãrutas oligofren cu care esti cu sigurantã pe drum, te deplasezi si cu ea, nimic de zis, dar în sens invers.

Azi am dat în Perspectiva metafizicã a lui Georges Vallin peste urmãtoarea afirmatie: « La métaphysique à rebours du “Néant” est comme un reflet inversé de la métaphysique intégrale fondée sur le “Sur-Etre” ou le “Non-Etre”. La “transcendance” vers l’indétermination de pauvreté est comme le reflet caricatural de la “transcendance” vers l’indétermination de plénitude, vers l’Essence qui est au delà des Essences et des existences, vers l’Un ou le Bien ou le Soi qui est au delà de l’Etre. »

Traduc, pentru fostii, actualii si viitorii corigenti la francezã: “Metafizica în rãspãr a “Neantului” este ca reflectia inversã a metafizicii integrale fondate pe “Suprafiintã” sau pe “Nefiintã”. Asa-zisa transcendentã spre nedeterminarea de sãrãcie este ca reflectia caricaturalã a transcendentei spre nedeterminarea de plenitudine, spre Esenta care este dincolo de esente si de existente, spre Unul sau Binele sau Sinele care este dincolo de Fiintã.”

În prealabil, vorbind despre nedeterminarea specificã metafizicii, Vallin specificã oprirea acestei nedeterminãri la nivelul formal, lingvistic, si concluzioneazã aparent paradoxal cã precizia metafizicii nu se poate realiza decât la nivel interior, ea reflectându-se ca aproximatie la nivel formal. Absenta de rigoare în cazul perspectivei metafizice tine deci de inadecvarea inerentã între expresia doctrinalã, necesarmente limitatã, si universalismul metafizic. Legea corespondentei inverse functioneazã în cazul metafizicii în relatia: formã indefinitã = rigoare interioarã.

Istoria filosofiei occidentale de la Aristotel la Sartre n-ar fi altceva decât drumul “dezesenţializării” crescânde a fiinţei. Închisă în limitele “substanţiale” ale lumii şi ale timpului, fiinţa modernă evadează în “neant”. Criticând “Totul” şi fiind incapabilă să ofere ceva, orice, filosofia modernã ajunge la nedeterminarea de sãrãcie, adicã “certitudinile” desertului spiritual.

Existã asadar idea si pe-dosul ei. Metafizica si pe-dosul ei. Pornind de la aceastã constatare, lectura paradoxurilor lui Ibn Arabi devine chiar recomfortantã.

Cele mai frumoase omagii post-mortem

La înmormântarea lui Jean-Paul Sartre, ca şi la cea a lui Victor Hugo, au participat enorm de mulţi oameni, de ordinul milioanelor. În legătură cu primul se spune că, noaptea târziu, unul din adolescenţii care s-a întors acasă a prezentat tatălui său următoarea justificare: “Am fost la manifestaţia împotriva morţii lui Sartre!” În noaptea înmormântării lui Hugo, prostituatele din Paris au prestat gratis.

Ştiu că am enunţat două tâmpenii. Dar am certitudinea că sunt printre cele mai frumoase tâmpenii cu putinţă. În comparaţie cu aceştia doi, scriitorii post-moderni vor fi înmormântaţi confidenţial.

Ce se mai poate face

"Orice se poate face."

(Marius, specialist-practician în amenajări interioare)

Şase aberaţii obişnuite despre Evul Mediu combătute de Régine Pernoud în Pour en finir avec le Moyen Age

Aberatia 1: Oamenii Evului Mediu erau neîndemânatici si fara simt artistic.

Comparatia se face, fireste cu Renasterea. In secolul XVII, al Iluminismului, nu existau decat doua perioade istorice care mai merita admirate: Antichitatea si Renasterea. Intre ele, o perioada obscura, intermediara, uniforma: Evul Mediu.

Toata lumea este de acord ca Renasterea este caracterizata prin redescoperirea Antichitatii. Entuziasmul este exprimat in arta, litere, gandire. Totusi, la o examinare mai atenta reiese ca e vorba de o „anume” Antichitate, cea a lui Pericle in Grecia si Roma lui Cezar si Augustus. Nu Etruscii, nu Creta, nu Micenes.

Or, in Evul Mediu autorii latini si greci erau deja cunoscuti si studiati. De exemplu, Bernard de Clairvaux in secolul XIII manuie tot soiul de citate clasice, ba chiar face la un moment dat apel la un autor, Perse, trecut sub uitare in secolul Renasterii.

E un lucru de bun simt constatarea ca Renasterea nu ar fi putut sa se extazieze in fata manuscriselor antice daca acestea nu ar fi fost conservate si studiate in timpul Evului Mediu. De fapt, nu a avut loc nici o "descoperire", cel mult o banala vulgarizare. De exemplu, biblioteca manastirii din Mont-Saint-Michel, in secolul XII, cuprindea texte de Caton, Platon (in traducere latina), diverse opere de Aristotel si Cicero, extrase din Vergiliu si Horatiu…

Diferenta substantiala dintre atitudinea Evului Mediu si a Renasterii fata de textele antice este urmatoarea: carturarii si artistii primei perioade au admirat si s-au inspirat, renascentistii au copiat si distrus ce nu reprezenta idealul frumusetii clasice, asa cum a fost formulat de catre Grecia lui Pericle. Astazi gustul pentru copie, imitatie, al Renasterii ar parea cel putin bizar.
Multe dintre vitraliile catedralelor construite in Evul Mediu au fost distruse pentru ca „aveau culori tipatoare”. Ele au fost inlocuite cu sticla obisnuita. Au mai ramas la catedralele gotice din Chartres, Mans, Strasbourg, Bourges. Rozele transeptului de la catedrala Notre-Dame de Paris au ramas din considerente tehnice (s-a pus problema ca nu pot fi inlocuite practic cu tehnologia de care se dispunea atunci). Fin elogiu unor oameni care erau neindemanatici si fara simt artistic, daca-ti mai amintesti "aberatia" de la care am pornit!


Aberatia 2: Oamenii Evului Mediu erau inculti si in general tampiti.

In timpul Renasterii au fost preluate regulile tragediei grecesti (inclusiv separarea ei riguroasa de comedie). Subiectele ei erau cautate in Antichitate, singura sursa acceptabila (Corneille a fost intens criticat pentru „Le Cid” si „Polyeucte”). De asemenea, s-a preluat „regula celor trei unitati”. Odele si elegiile nu au fost preluate, cat despre sonet, era doar tolerat.

Ortografia franceza este datoare latinizarii ei fortate si fara temei lingvistic. Evul Mediu s-a inspirat si el din literatura Antichitatii, dar nu a transformat-o in arhetipuri. Toti poetii de pana la François Villon au fost trecuti sub tacere de catre doua versuri ale lui Boileau: „Villon sut le premier, dans ces siècles grossiers, / Débrouiller l’art confus de nos vieux romancier”. Aceste doua versuri, inexplicabil, au prins. Poezia courtoise a fost redescoperita extrem de tarziu.
In Evul Mediu s-a inventat codexul, care a luat loc volumenului (ruloul antic). Fara aceasta, imprimeria nu ar fi putut produce volumele de azi. Tot atunci s-a inventat limbajul muzical care este si astazi utilizat in conservatorii. Imnurile si canticele liturgice, mult timp atribuite papei Grigorie cel Mare, s-au initiat inca din secolul VII. Numele notelor gamei noastre au fost scoase dintr-un imn din secolul VIII in onoarea Sfantului Ioan Botezatorul, „Ut queant laxis”, compus de italianul Guy d’Arezzo.

Pentru niste oameni "inculti si in general tampiti", arta medievala era extrem de "tehnica", iar frumosului i se cerea sa tasneasca din imperative estetice de o surprinzatoare geometrie...


Aberatia 3: Relatiile sociale medievale erau barbare. Societatea medievala era anarhica.

Opozitia este intre descentralizarea si multitudinea polilor de putere din Evul mediu pe de o parte, si centralismul inceput in timpul Renasterii si continuat pana nu demult, pe de alta parte. Interesanta este cealalta miscare, amorsata in timpul celei de-a doua jumatati a secolului XX, de autonomie a regiunilor (revenirea clara la o idee medievala).

Nu se face distinctia, din nefericire, intre ordinea feudala (in care regele nu este decat primus inter pares, detinator de feuda ca si ceilalti seniori) si ordinea monarhica (careia ii corespunde monarhia centralizata, in cadrul careia regele nu se mai supune dreptului comunitar ci dreptului roman, dupa modelul Imperiului Roman, excesiv de centralizat, dupa cum se stie).

Puterea feudala era bazata pe fidelitatea fata de feuda si fata de senior. Dar seniorul era la randul lui fidel fata de feuda si oamenii lui, carora le datora protectie. Cutumele inlocuiau legile scrise disparute in buna parte odata cu Imperiul Roman, in secolul V e.n. Servul nu putea parasi feuda, dar in egala masura nici seniorul nu o putea instraina (legaturile erau la fel de puternice pe toate treptele sociale). Servul nu era sclav ca in Antichitate, era o persoana, nu o marfa, nu putea fi vandut si beneficia de o mare parte din roadele muncii sale. Razboaiele prelungite, endemice, sunt apanajul Renasterii si a puterii monarhice. Putere feudala nu putea purta razboaie mai mult de 40 de zile, dupa care, conform cutumelor, oamenii erau liberi sa se intoarca acasa.

Dreptul roman a fost redescoperit si reintrodus in timpul Renasterii. Pana atunci, in perioada medievala, a functionat dreptul cutumier. Fiecare era judecat dupa „legea lui” (in fapt, legea locului de unde provenea, distorsiunile fiind mari de la o zona la alta).

Statul feudal era construit pe un hatis foarte complex de juraminte de fidelitate personale. De fapt, ierarhia stabilita nu are nimic dintr-o anarhie. Civilisatia feudala era una de tip taranesc, inchegata in jurul castelului seniorial si a manastirilor. In timpul Renasterii aceasta civilizatie moare in favoarea oraselor, iar din secolul XVII se muta treptat in Paris, abandonand provincia. Miscarea de descentralizare este in fapt reintoarcerea la o stare de lucruri medievala.

Burghezia ca si clasa nu s-a nascut in timpul Renasterii, ci in secolul XI (cand termenul apare de altminteri in cronici). Luptele „de clasa” s-au purtat in sanul acesteia, intre comercianti care au fost mai avizi si mai abili decat altii in acapararea monopolurilor de natura sa aduca profituri nesfarsite.

Asa-zisa anarhie medievala era de fapt o unitate organica intre diferitele paliere ale socialului...


Aberatia 4: In unele manuale de istorie franceze inca apare o anecdota despre un senior deranjat in timpul noptii de corul broastelor dintr-un iaz si care ii trimite pe servi sa bata apele iazului.

Nimeni nu se intreaba cum putea cineva prefera un zgomot categoric mai mare, altuia, si care era sansa ca broastele sa fie reduse la tacere in plin sezon… zgomotos.

In fapt, sclavagismul este specific Antichitatii (care il considera o institutie normala) si Renasterii (pana la sfarsitul secolului XIX, cand este eradicat in Brazilia). Servul medieval era legat de pamantul pe care il lucra, dar avea casa lui, familia careia ii putea lasa mostenire bunurile, dreptul de a se casatori. Fata de pamant avea uzufructul, nu si posesia, dar in egala masura seniorul detinea tot uzufructul, nu si dreptul de a uza si abuza (jus utendi et abutendi) de bunurile sale, pe care nici el nu le putea instraina. Sclavajul a disparut natural in Evul Mediu timpuriu, inca din secolele V-VI e.n. Seniorul nu avea drept de viata si moarte asupra servilor sai, ca in Antichitate asupra sclavilor.

In Occident servajul a jucat in favoarea taranilor, pentru ca era insotit de respectarea unor drepturi seculare, in timp ce in Europa Centrala si Orientala taranul liber a fost expus unei insecuritati intalnita inca in Africa si Asia.


Aberatia 5: Biserica medievala nega ca femeia ar avea suflet.

Altfel spus, a fost nevoie de Renastere si timpurile moderne ca femeia sa ocupe locul pe care il merita in societate.

Daca femeia nu ar fi avut suflet in opinia prelatilor catolici, cum de i se accepta botezul, impartasania si accesul in biserici in general? Dupa logica asta, ar fi putut fi botezate si impartasite inclusiv animalele, nu? In fapt, cultul marital si icoanele cu Fecioara si Pruncul au sorginte medievala clara. Aliénor d’Aquitaine, Marguerite de Navarre si Blanche de Castille au cabinete politice active si sunt protectoare ale artelor, semn ca dispun cum doresc de un buget financiar. Sfanta Blandine, sfanta Cecile, sfanta Agnès si altele, au fost onorate dintotdeauna printre primele martire ale crestinismului. Si e de presupus ca fecioara din Orleans n-ar fi putut coagula o asemenea masa de oameni daca s-ar fi nascut in secolele XVII-XVIII, de exemplu.
Ceremoniile feudale de incoronare a reginei (devenita sef de stat in absenta unui sot) nu sunt cu nimic inferioare celor pentru incoronarea regelui. Ultima regina franceza este Marie de Medecis, incoronata in 1610. Abia in perioada medievala tarzie, ulterioara perioadei feudale, coroana reginei are mai putina importanta decat cea a regelui, iar in timpul Renasterii i se refuza pur simplu Mariei-Antoanetta, sotia lui Louis XVI, dreptul de a participa la viata politica. In timpul secolului XVII, regina dispare pur si simplu de pe scena publica fiind inlocuita cu favorita (temporara) a regelui.

Prima dispozitie care indeparteaza femeile de la tron a fost prinsa in sec. XIV de catre Philippe le Bel, sub influenta legislatorilor veniti din orasele comerciale din Midi, descoperitori avizi ai dreptului roman. Acesta din urma era superior cutumelor locale in ceea ce priveste garantarea traficului de marfuri si a schimburilor comerciale de orice fel, precum si un instrument excelent de centralizare si exercitare a autoritatii. Primul care l-a pus in practica in Europa, in secolul XIII, a fost Frederic II al Prusiei, monarh al carui autoritarism nu mai constituie nici un secret. Insa dreptul roman nu este favorabil femeii, cum nici copilului, este dreptul lui pater familias, tatal, proprietar si sef al familiei.

O schimbare esentiala adusa in timpul secolului XVI in Occident este schimbarea varstei majoritatii de la 12 ani pentru fete si 14 ani pentru baieti la 25 de ani. De aici schimbarea pozitiei copilului in familie, caruia i se refuza drepturile de decizie elementare si nu in ultima instanta apare un numar imens de casatorii aranjate. In timpul secolului XVII apare obiceiul conform caruia femeia ia obligatoriu numele barbatului, iar numai dupa Conciliul din Trente (a doua jumatate a secolului XVI) este necesar acordul parintilor pentru casatoria copiilor.

Casatorii aranjate au avut loc si in timpul Evului Mediu, cum se estimeaza ca au loc si acum in doua treimi de pe glob. Atat ca Biserica a luptat impotriva lor, multiplicand in dreptul canonic cauzele de nulitate si trecand cu vederea rupturile de atunci, mai mult decat acum.

Exista surse documentare medievale care atesta ca femeile puteau vota in cadrul adunarilor comunale si orasenesti. Poate fi citat, printre altele, cazul Gaillardine de Fréchou care in cadrul unui vot organizat in Cauterets de catre abatia de Saint-Savin este singura care voteaza NU, in conditiile in care intreaga populatie voteaza DA. Nu este singura femeie care voteaza, iar daca votul femeilor nu este mentionat in multe texte, este pentru ca nu era nevoie sa fie facuta aceasta mentiune.

La sfarsitul sec. XVI, printr-un arrêt al Parlamentului francez datat in 1593, accesul femeii la orice fel de vot este interzis. Codul Napoléon o deposedeaza de orice fel de bunuri, inclusiv de cele aduse prin dota.

Interesant este ca primul tratat de educatie publicat in Franta nu este nici cel scris de Jean Jacques Rousseau („Emile”), nici „Eseurile” lui Michel de Montaigne, ci apartine unei femei, Dhuoda, care l-a compus in latina spre 841-843, pentru baietii ei.


Aberatia 6: In timpul Evului Mediu Biserica a actionat ca o frana in calea progresului, arzand pe rug pentru delicte de opinie si interzicand cartile care nu sustineau punctele ei de vedere.

Se invoca adesea afacerea Galileo Galilei, cel care a fost obligat sa abjure pentru a fi considerat ca pamantul se invarte in jurul soarelui si nu invers. Atribuita Evului Mediu, ea apartine totusi epocii clasice (1633, adica inceputul secolului XVII, numit si secolul Luminilor). Episodul a avut loc la 100 de ani dupa nasterea lui Michel de Montaigne (1533) si mai bine de 100 de ani dupa Reforma (1520), in sfarsit, la mai mult de jumatate de secol dupa Conciliul din Trente (1547-1563), cel care separa dupa istorici Biserica medievala de Biserica clasicismului.

E bine de notat ca procesul lui Galileo Galilei este contemporan cu epoca proceselor indreptate impotriva vrajitoarelor. Se stie ca primele astfel de procese au loc in zona orasului Toulouse, in secolul XIV. Un astfel de proces, celebru, este cel din 1440, al lui Gilles de Rais, acuzat de magie. In a doua jumatate a secolului XV aceste procese devin obisnuite. Interesul pentru ele nu face decat sa creasca in secolul urmator, cand Jean Bodin, avocat si procuror al regelui, redacteaza o „Démonomanie”, iar Nicolas Rémy, judecator si procuror general de Lorraine, o „Démonolâtrie”. In secolul XVII, numit si secolul Ratiunii, numarul acestor procese pentru delicte de opinie ia o proportie complet nejustificata, putandu-se evoca procese celebre in orice regiune a Frantei. Ultimul proces de vrajitorie cunoscut a avut loc in 1718 la Bordeaux, terminat ca toate celelalte pe rug.

E interesanta reactia unui episcop medieval, Jean de Salisbury, episcop de Chartres in secolul XII: „Le meilleur remède contre cette maladie [la sorcellerie – n.n.] c’est de s’en tenir fermement à la foi, de ne pas prêter l’oreille à ces mensonges et de ne point arrêter son attention sur d’aussi pitoyables folies.” Interesant, deci un episcop medieval recomanda sa nu se acorde atentie vrajitoriei, iar in timpul Renasterii si a Iluminismului oamenii erau arsi pe rug, desi Papa Urbain VIII recomanda foarte multa prudenta in abordarea acestor cazuri…

Nu trebuie negat ca in timpul Evului Mediu legatura dintre profan si sacru era atat de mare, incat deviatiile doctrinare depaseau cu mult din importanta pe care le-o acordam noi astazi. De exemplu, erezia cathara, care nega importanta juramantului, mergand pana a refuza sa jure fidelitate, mergea pana la a ataca esentia feudalismului insusi. Inchizitia era din acest punct de vedere reactia de aparare a unei societati in care credinta religioasa juca un rol mult mai mare decat putem noi sa ni-l imaginam astazi.

Dreptul episcopului de a excomunica pe cineva (a indeparta din comunitatea religioasa, si in cele din urma din social) nu trebuie minimizat. A existat aproape dintotdeauna in Biserica si a cantarit foarte greu, cu mult dinaintea Inchizitiei.

De erezie este legat episodul „Croisade albigeoise”, in Midi. Organizata de papa Inochentiu III in 1208, precede cu aproape 20 de ani institutia Inchizitiei, infiintata in 1231. Aceasta din urma ii apartine si ca decizie si ca opera papei Grégoire IX, si nu sfantului Dominique (cum se spune fara fundament), mort cu 10 ani inainte.

In ciuda a ce se spune, nu in sudul Frantei, ci in Bourgogne, Champagne si in nord au loc in secolul XIII cele mai multe excese ale Inchizitie, legate de numele calugarului Robert le Bougre. Numarul victimelor acestuia se estimeaza la 50 de persoane. A fost in cele din urma demis din functie si este posibil sa-si fi petrecut restul zilelor in inchisoare.

O buna parte din literatura tesuta in jurul Inchizitiei ignora fara respect sursele de documentare. Pedepsele cele mai obisnuite nu erau arderea pe rug, ci inchisoarea (inclusiv in varianta la domiciliu). Conform registrelor care s-au pastrat la Toulouse, in perioada 1245-1246 inchizitorii au pronuntat o singura condamnare la inchisoare din 9 cazuri, o condamnare la rug la fiecare 14 cazuri, ceilalti acuzati fiind eliberati sau condamnati la pedepse usoare. In rest, excomunicarea este ceva normal in Evul Mediu, ca o scoatere din joc a celui care nu accepta regulile societatii (tratat de trisor sau tradator). Totusi, recursul la forta incarnat de Inchizitie nu a fost acceptat cu usurinta de catre cei mai multi dintre prelatii catolici, el fiind legat de cei doi papi: Innocent III si Grégoire IX (e bine de subliniat, ambii mari admiratori ai dreptului roman). Ambii au cautat o solutie imediata si eficace impotriva ereticilor (perfect contrarie cu spiritul Evangheliilor) dar au cedat si tentatiei autoritariste care se dezvolta in practica dreptului roman. Totusi, Innocent III este cel care a incurajat doua tendinte pozitive in cadrul Bisericii, incarnate de Dominique de Guzman si François d’Assise. Nu in ultimul rand, Grégoire IX este cel care a transat prin bula „Parens scientiarum” un conflict care opunea universitatea din Paris si regele Frantei, acordand libertatea de cercetare filosofica si stiintifica institutiei de invatamant in detrimentul reginei Blanche de Castille si tanarului ei fiu Louis IX. Istoria e destul de ambigua si nu e chiar simplu de discernut intre „buni” si „rai”.

Este de presupus ca Inchizitia a imbracat in nenumarate cazuri rolul de canalizare a maniei populare in cazul contactului cu vrajitoria, impiedicand de asemenea ca puterea seculara sa se pronunte in acest tip de acuzatii. Inaintea ei, situatii de genul celei in timpul careia Robert cel Pios arsese la Orléans 14 eretici in 1022, nu erau deloc rare.

La inceputul secolului XVI regele Frantei are libertate totala in numirea prelatilor Bisericii. A fost cea mai proasta intelegere pe care Biserica a putut-o accepta/tolera vreodata, pentru ca insemna concomitent trecerea ei cu arme si bagaje in tabara politicului. O institutie eclesiastica nu-si mai poate pastra independenta atunci cand cineva din afara ei, care nu are nimic in comun cu doctrina sacra, numeste sau respinge numirile mai-marilor ei.

Diavolul de fapt se cam ofticã (pornind de la un moto la C. S. Lewis)

Am gãsit zilele trecute într-o librărie un volum epistolar pe care îl cãutam de vreo doi ani: Sfaturile unui diavol bãtrân cãtre unul mai tânãr. Citisem la vremea aceea un fragment pe un grup, ceva, asa cã imediat ce am dat de traducere, apãrutã la Humanitas, am si cumpãrat-o.

Cartea e formidabilã de la prima paginã, parafrazându-mi un prieten, mare fan al Academiei Catavencu, as spune cã e de citit de la pagina de gardã pânã la caseta redactiei. E genul de carte care te loveste din prima paginã, care se cere imediat cititã a doua oarã, încã dinainte de a o fi terminat prima datã. E cartea care pe mine mã face sã-mi ridic ochii de trei ori de pe fiecare paginã pentru a mi-i atinti undeva, dându-mi rãgazul sã cuget. Spun despre astfel de cãrti cã sunt atât de bune încât devin foarte-foarte greu ce citit. Cãrti care au o imperioasã nevoie sã fie diluate de gândurile noastre... Cãrti serioase pe care nu le pot citi altfel decât zâmbind, salutând astfel fiecare paragraf, ca pe un prieten demult asteptat...

Scrisorile... au douã moto-uri. Primul, semnat de Luther: “Un drac cel mai bine se alungã, atunci când nu se lasã dus cu textele Scripturii, dacã îl faci de râs si de batjocurã, cãci nu îndurã sã-l iei peste picior.” Al doilea, al lui Thomas Morus: “Diavolului... spirit mândru... nu-i vine la socotealã sã îti râzi de el.” Am sã încerc sã fac ordine în potopul de gânduri ce s-a abãtut asupra mea când am citit aceste fragmente.

Am exclamat în sinea sinelui meu cã dacã e adevãrat cã diavolul e sensibil, atunci lectura basmelor lui Ion Creangã (si m-am gândit imediat la Dãnilã Prepeleac) într-o casã de om cu copii este purã exorcizare. Oricãrui demon trebuie sã-i plezneascã obrajii de rusine auzind cum au luat-o pe coajã congenerii sãi sub pana humulesteanului...

M-am mai gândit si cã rostul profund al carnavalurilor traditionale era râsul de demoni, alungarea lor pe pustii prin batjocurã. La Roma de exemplu un mãgar era îmbrãcat cu hainele papale si i se anina tiara între urechile clãpãuge, dupã care era urcat pe tron. Distractie mare. Interpretarea obisnuitã este cea a “lumii-pe-dos”, soi de nebunie colectivã dirijatã. Defulare în masã, ne-a zis freudianismul abject. Dar dacã era vorba de întruchiparea vremelnicã a rãului pentru a-i alunga potentialitatea înapoi în hãurile iadului... prin homerice hohote de râs? Ar fi o aplicatie a principiului crestinesc al dispretuirii pãcatului, iubindu-l pe pãcãtos.

În cele din urmã mi-am amintit o anecdotã care pare sã confirme ideea cã demonii ar gãsi insuportabil amuzamentul la adresa lor. Un prieten avea într-o vreme o pasiune... hm... o ticnealã secretã: lecturile erotice. Omul trãia chestia, era pasiunea lui, nu neapãrat devoratoare, dar era cultivat în ale erotismului scris. Avea gusturi, avea ceea ce putini au, chiar culturã eroticã. Ei bine, într-o zi a dat peste o povestioarã mai putin reusitã. Nimic neobisnuit pânã aici, cu cât perseverase în mica nebunie i se întâmpla din ce în ce mai des. Îsi gãsea satzul din ce în ce mai greu, dar cred cã orice pasiune lumeascã are aceeasi soartã. Numai cã de data asta a fost diferit: spre finalul ei, textul acesta fãcea o chestie nepermisã: devenea brusc umoristic. De un comic brutal, nu grobian, pur si simplu sãnãtos, cât se poate de anti-erotic. Ca o botã ciobãneascã trântitã peste o colectie Hustler. Trosc! Prietenul meu începe sã râdã, si râde, si râde, uimit cum de nu se sesizase pânã atunci nebunia în care se afla. Si de atunci, ori de câte ori a încercat, n-a mai izbutit niciodatã sã mai citeascã prozã de acel gen. Nici mãcar poezie, bãnuiesc eu...

Mã gândesc cã într-o lume normalã viciile sunt persiflate. Lumea modernã ia toate nãbãdãile foarte în serios...

O absenţă care invadează tot spaţiul

Katha-Upanişad e un text centrat pe întâlnirea dintre Nachiketas şi Yama, Îngerul Morţii. Nachiketas era fiul unui brahman care dăduse de pomană nişte vaci, gest foarte valorizat în hinduism. Dar Nachiketas râsese de tatăl său – de ce să renunţe la nişte vaci, care oricum nu-i sunt foarte necesare, de ce, dacă vrea să renunţe cu adevărat la ceva, nu caută ceva mare şi care să-i fie cu adevărat drag? Brahmanul îşi jertfeşte deci băiatul, astfel acesta ajunge la Yama, şi-l întreabă despre moarte. Katha-Upanişad este povestea unei discuţii despre viaţă, despre samsara (lanţul metempsihozei) şi despre mokşa (eliberarea).

Zice undeva Yama că există două căi: una duce la Dumnezeu, cealaltă la plăcere. Cine urmează una dintre căi, întoarce spatele celeilalte în mod inevitabil, pentru că între ele este un conflict. Aşadar, asceza, pe care o considerăm îndeobşte o absenţă (să nu, să nu, să nu), împiedică prin simpla ei existenţă tentaţiile. Dacă asceza ocupă tot spaţiul Căii, atunci ea nu este dureroasă, pentru că în toată absenţa asta ceva este, şi acel ceva elimină plăcerea prin propria saturaţie. “Şi nu ne duce pe noi în ispită” – şi nu lăsa asceza noastră să lâncezească, Doamne!

Idei în ţiplă

Zilele trecute îmi zice o cunoştinţă: “Nu există reţete de viaţă.” Ba da, zic, fireşte că există, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Predica de pe Munte ce este? Halakha evreilor nu-i o reţetă? Şari’ah islamică... Dharma hindusă... Reţete locale, vezi bine, dar reţete de viaţă. Modernitatea e singura abordare care-şi propune să fie “creativă”. Fiţi voi înşine - de ca şi cum ar ajunge să te cheme Ion ca să ai automat şi implicit dimensiune ontologică! Totul e să ai experienţă – de ca si cum suma tuturor eşecurilor ar putea furniza empiric o reţetă de viaţă valabilă. Marile tradiţii n-au încătuşat omul, ci l-au eliberat, conferindu-i cadrul uneori rigid al unor precepte fundamentale. Dar dacă n-am avea cadrul cumva rigid al scheletului osos, vreau să-l văd eu pe cel care ar izbuti nu doar să facă doi paşi, ci măcar să-şi asume banala staţiune bipedă.

În vidul lăsat de absenţa tensiunilor tradiţionale proliferează sfaturile de hypermarket, ideile-în-ţiplă. Acestea sunt fraze apărute în ultima sută de ani, unele chiar şi mai recent, şi care, repetate cu obstinaţie, sfârşesc prin a fi “repere” indiscutabile în mentalul colectiv. Pentru cel pasionat de istoria ideilor, de logică şi de gândire autentică tradiţională, găunoşenia lor e facil de văzut. Hai să aruncăm o privire asupra modului în care funcţionează maşinăria de produs sfaturi postmoderne. Exemplele abundă, genul e ieftin, ajunge să ştii regula acordului în gen şi număr dintre subiect şi predicat ca să poţi comite săptămânal aberaţii din astea. Daniela Nane nu este decât un exemplu oarecare dintr-un maldăr. Fetişoara asta se zbate între fad şi tâmpit, iar ceea ce ia drept “inspiraţie” e reciclarea mediocră a unor pseudo-principii New Age. Banal!

Zice ea: “De câte ori nu ţi s-a întâmplat să realizezi în timp că situaţii care păreau greu de trăit s-au dovedit a fi cele mai bune oportunităţi de evoluţie?” Confuzia e la ea acasă. Substantivul “evoluţie” este de sorginte darwinistă, şi presupune ca undeva, într-o specie dată, la un număr de indivizi fitted (adică potriviţi, nu superiori) să apară încă un rând de urechi. Sau un nas. Sau o mână. Caracterul, consolidat prin reproducere, ar duce la apariţia unei noi specii, mai bine adaptată. Fireşte, singura problemă este că aşa ceva nu s-a produs niciodată, dar ne limităm la o explicaţie pur lexicală. Revenind la ideea-în-ţiplă a Danielei Nane, este legitim să ne întrebăm de ce nu foloseşte creştinescul “purificare”. Sau “pocăinţă”? Sau “sfinţire”? Pentru că locul de unde-şi culege ea ideile, şi anume textele lui Osho & Co, valorizează lexemul de tip New Age “evoluţie”. Am zis că aşa ceva nu există? Cred că da...

Mai zice: “Parteneriatele carora le lipseste aceasta baza se destrama. Casatoriile aranjate de parinti, cele pentru zestre, pentru faima sau pentru pozitie sociala nu au viitor. Toate uniunile fericite sunt mutual dorite si bazate pe legaminte de iubire.” Recitim, vă rog: căsătoriile aranjate de părinţi + căsătoriile pentru zestre + căsătoriile pentru faimă + căsătoriile pentru poziţie socială = chix. Recitim: 1 căsătorie exprimată cauzal + 3 tipuri de căsătorie exprimate final = chix. De ce-or fi dând rateu căsătoriile pentru zestre/faimă/poziţie? Pentru că scopul lor este în afara căsătoriei. Şi e discutabil, aproape ignobil. Clar? Clar. Dar de ce le este asociată căsătoria aranjată de părinţi? Mister... Daniela Nane nu ne zice. Însă prin contingenţă, şi aceasta devine ignobilă. Mesajul a trecut, sper, şi la voi...

Prin liceu, citindu-l pe Balzac, Physiologie du mariage, dau de o afirmaţie care m-a lăsat cu gura căscată. Cică un anume personaj era îndrăgostit de tânăra lui soţie, aleasă de părinţii săi. Stai aşa, cum vine asta, păi părinţii, aceste fiinţe ignobile, care stabilesc mariaje pornind de la criterii jegoase, cum se poate?... V-aţi întrebat vreodată de ce aproape fără excepţie literatura prezintă mariajele convenite de părinţi ca fiind nişte dezastre? Ideea a apărut prin secolul XIX, a scandalizat, dar azi este unanim acceptată. Daniela Nane a scos-o dintr-un raft la care are acces toată lumea, e un bun comun şi azi nu mai şochează pe nimeni. Ea se bazează pe sugestia că după o anumită vârstă oamenii devin automat josnici, ei nu mai pot decide nimic pentru cei tineri, iar cei tineri posedă în ei tot adevărul şi toată puritatea de care au nevoie în viaţă. Cât sunt tineri, pentru că va veni o vreme când şi ei vor fi libidinoşi şi mârlani, nu-i aşa? Cam ca Daniela Nane pe la 40 de ani, când expiră tinereţea...

Hai să vă zgâlţâi puţin. În urmă cu ceva vreme discutam cu un prieten arab. L-am întrebat cum se petrece căsătoria în Maghreb. Aproape fără excepţie, mariajele sunt aranjate de părinţi, zice. Viitorul mire poate să-şi caute şi singur mireasa, dar binecuvântarea părinţilor este necesară, mai zice. Mireasa poate să respingă oricâte propuneri, nu poate să acceptă una fără să fie consimţită şi de părinţi, zice. L-am întrebat, ce se întâmplă dacă cei doi, el şi ea, decid să se căsătorească fără acceptul părinţilor. A râs, aşa ceva e cu neputinţă. Dar dacă? E cu neputinţă, zice. Dar dacă, am insistat. Ei bine, în cazul acela cei doi se rup de familie şi de întreg tribul, caz în care toată protecţia care decurgea din apartenenţa lor la un clan numeros este pierdută, zice. În mod normal, nimeni nu face aşa ceva în lumea arabă. Prietenul meu este căsătorit, şi absolut fericit de alegerea pe care au făcut-o părinţii lui.

Hopa sus, încercaţi să aruncaţi o privire de ansamblu. În afara occidentului şi extremului-occident, căsătoriile sunt încă organizate de părinţi. Şi ştiţi ceva, rata spectaculoasă a divorţurilor este tot o specialitate euro-americană. E de rău? e de bine? Eu zic că e de rău.

Mai zice Daniela Nane: “Fiecare dintre noi am venit pe lume pentru a invata lectiile noastre de viata, ale noastre, nu ale altcuiva sau prin altcineva.” Aici n-am să mă lungesc. Primii care au enunţat ideea vieţii-ca-şcoală sunt spiritiştii, apăruţi în Statele Unite la sfârşitul secolului XIX. Dacă aş vrea să mă distrez la adresa enormităţilor spuse de ei, aş avea exemple cu toptanul. Au fost printre tâmpiţii cei mai decorativi pe care i-a excretat omenirea în partea ei cea mai bolnavă.

Tot Daniela Nane ne mai încântă cu : “Cum putem sti ca nu gresim? In general, exista un foarte puternic sentiment care te face sa fii sigur atunci cand ai o datorie.” Aşadar, ne explică faptul că sentimentele sunt superioare intelectului, de vreme ce datoriile nu pot fi surprinse mental, ci zac într-un colţ de suflet. Stupefiant...

Altă vrăjeală: “Cand vad oameni care se chinuiesc sa se conformeze unor modele imposibile, urmand sfaturile vanzatorilor de iluzii sau ale unor "experti" in diverse specialitati pe care mass-media ni-i ofera din ce in ce mai des, ma intreb daca n-ar trebui sa existe si cineva care sa atraga atentia si sa reaminteasca faptul ca fiecare dintre noi este unic. Fiecare ar trebui sa-si utilizeze talentele fara sa se confrunte cu altcineva in afara de sine, fara sa se raporteze la modelele impuse obsesiv de moda sau societate.” Fragment cu iz autobiografic.

Încă una: “Autentic inseamna sa fii absolut cinstit si corect cu tine insuti. Sa ai o desavarsita incredere in tine si sa faci ceva doar pentru ca e important pentru tine, nu pentru felul in care te pot percepe ceilalti. Cand esti tu insuti si exprimi propriul si simplul tau adevar, traiesti autentic si fericit, traiesti in iubire.” Ideea superiorităţii valorilor “de sinceritate” a apărut în filmografia anilor ’60. A detronat superioritatea valorilor “de fidelitate”, de sorginte tradiţională.

Partea cea mai drăguţă am lăsat-o pentru final: “Daca alegi sa te dezvolti, curand sosesc si ajutoarele specifice tipului de activitate pe care vrei sa o desfasori. Atunci cand intentiile sunt luminoase, dorind binele tuturor, vin ingeri sau ghizi spirituali care te sprijina si te indruma. Cum intri in legatura cu ei devine o problema care se rezolva doar atunci cand intelegi un fapt: cu cat te concentrezi mai mult pe telurile personale, pe gratificarea egoului si pe ambitie cu atat mai mica este sansa de a patrunde in domeniile mai profunde ale existentei. Imi asum azi riscul de a descrie felul in care intru eu in comunicare cu ingerii. Cand am de luat o hotarare importanta caut un spatiu linistit ca sa pot sta comod cateva minute. Inchid ochii, ma detasez de zgomotele ambientale cu intentia de a auzi mesaje de la ingerii mei, ma vad inconjurata de lumina alb-aurie si cer protectie divina, cer ca doar entitatile din surse inalte sa intre in spatiul meu, pentru ca nimeni altcineva sa nu aiba acces la mine. Cer claritate absoluta in receptarea mesajelor, apoi pun intrebarea la care doresc raspuns. Stau linistita, simtind pacea si linistea din jur, respirand relaxat, comandand mintii doar sa asculte, multumesc ingerilor si ghizilor pentru ca se afla cu mine si, incet-incet, incep sa simt raspunsurile. Vei afla cum numai atunci cand vei incerca si tu. Ori niciodata."

Povestioara asta e foarte hazlie, şi aş propune o dramatizare. Nu poate fi sesizată în enormitatea ei decât la nivel vizual, adică în răspăr cu lexicul de caieţel de expresii frumoase pe care-l utilizează Daniela Nane.

Reluat frust, farmecul se duce în aia mă-si:

Faza 1: Daniela Nane alege conştient şi conştiincios să se dezvolte.

Faza 2: Vin la ea îngerii. Sau ghizii spirituali. Nu e sigur. Dar ce contează. Ideea e că vin la Daniela Nane, care încă mai vrea să se dezvolte. Nu fiţi cârcotaşi.

Faza 3: Daniela Nane caută un spaţiu. Nimereşte în dormitor. E un spaţiu? E.

Faza 4: Daniela Nane se detaşează de zgomotele ambientale: “Închide, Lache, manelele!” Daniela se mai dezvoltă un pic.

Faza 5: Daniela Nane este în sfârşit înconjurată de lumina alb-aurie (a neonului din dormitor).

Faza 6: Daniela Nane cere ca entităţile din surse înalte să aibă acces în dormitor. Entităţile de la parter şi Lache pleacă la o bere. Daniela se mai dezvoltă un pic mic.

Faza 7: Daniela Nane: “Băi, entităţilor, vorbiţi mai clar şi nu mai scuipaţi pe covor!”

Faza 8: Daniela Nane simte răspunsurile. (cenzurat) Daniela s-a dezvoltat la maxim pentru seara aceea.

Faza 9: Daniela Nane adoarme pulbere de obosită. Mâine trebuie să se trezească de dimineaţă. Are de croşetat un articol pentru Evenimentul Zilei. Tema: “Cum să intri în armonie cu Universul, adică cu soacra, cu şeful de la scârbici şi cu poliţaiul care ţi-a confiscat carnetul pentru că ai călcat o babă pe roşu.” Greu, greu, dar îngerii o vor ajuta şi de data asta s-o scoată la capăt.

Care capăt? Şi ce să scoată?!

Nu ştiu voi, dar eu m-am stricat de râs. Ca idee generală, sursa ultimelor dihănii à la Daniela Nane se găseşte în relatările bioenergeticienilor, pas cu pas. Farsorul Lobsang Rampa a descris şi el “întâlniri” asemănătoare. Genul ăsta de abordări “magice” eu personal îl deconseiez, pentru că cel care le încearcă nu este pregătit să discearnă între influenţele rătăcitoare cu care intră în contact, şi avertizările venite din partea celor care ştiau ce zic sunt cât de poate de categorice. Trebuie să fii Daniela Nane tare de tot ca să-ţi imaginezi că triajul se face “cerând ca doar entităţile înalte să intre în spaţiu”, ca şi cum ai trimite ferparuri la o sindrofie fiţoasă.

Oricum, râdem noi ce râdem, dar dacă astfel de poluări mentale au loc în spaţiul public, şi mai sunt şi atât de uşor accesibile, atunci lumea noastră ar trebui să ne provoace multă milă. Cam cât un canceros care nu mai are nici o şansă... Ideile autentice, cele care ar putea purifica individul, sunt înlocuite acum cu idei-în-ţiplă: atrăgătoare dar cu termen de garanţie limitat şi care nu ţin de nimic. Ba, dacă le dai ambalajul jos, ai să vezi că nici cine ştie ce estetice nu sunt.

P.S. Degeabatologul de serviciu vine cu o propunere constructivă pentru vedeta Daniela Nane. Terapie pură!

Igiena e o chestie mizerabilă

De când mă ştiu, igiena mi s-a părut o chestie foarte mizerabilă. De exemplu, ţi-e foame şi-ţi cumperi în oraş un rahat, marcă înregistrată. Nu iei orice, doar şti un om civilizat, ci cauţi ceva igienic, ergo preambalat. După ce îngurgitezi rahatul, marcă înregistrată, în urma unui riguros proces de masticaţie, te pomeneşti în mână cu ambalajul. Aici eşti pradă unei false dileme: a) să-l redai naturii de unde provine, în urma unei aruncări sportive în decor, sau b) să-l redai tot naturii, dar în urma amplasării burgheze în interiorul primitor al unui coş de gunoi.

Ascultă la mine, te tracasezi degeaba, răul s-a făcut deja, nu mai poţi contribui cu nimic. Ambalajul acela, care a ferit rahatul, marcă înregistrată, să intre în contact cu microbii din afara ambalajului, a fost obţinut în urma unor intense procese de poluare. Nu ştiu dac-ai observat, hămesitule, dar nu e biodegradabil, adică dacă-l laşi pe o pajişte e o moştenire de care se vor bucura şi copiii tăi, şi copiii copiilor tăi, şi copiiii copiilor tăi, şi nu scapă de el nici cei produşi în eprubetă. O foame de 5 minute plătită cu o mizerie semi-eternă. Pricepi unde vreau să ajung?

Hai să zicem că te dai civilizat, şi nu arunci ambalajul în natură. Da, şi? Crezi că dacă l-ai purtat în buzunar până la primul coş, aflat la mai mult de 1 km, eşti un erou? Ne întoarcem la punctul a). Singur sau cu gaşca, ambalajul tău sfârşeşte tot pe-un picior de plai, pe-o gură de rai. Răul s-a produs deja, s-a poluat în procesul de fabricare, va mai polua vizual vreo 50-150 de ani, până se va îndura cineva să-l “recicleze”, adică de fapt să-i dea foc, moment în care, ghici!, va mai polua o dată. Cenuşa nu costă nimic, e doar un supliment. Şi toate astea pentru că ţie ţi-a venit să mănânci un rahat, marcă înregistrată, şi nu oricum, ci igienic.

Credeaţi c-aţi scăpat? Nu. Să presupunem că vă vine să vă spălaţi. Nu neapărat că sunteţi murdari, nu. V-aţi trezit din somn şi vă gândiţi, aşa, că n-ar fi rău să faceţi un duş ca să vă învioraţi. În timpul duşului, dacă tot sunteţi acolo, folosiţi şi tona de produse cosmetice pentru alea-alea (nu mă obosesc să spun cu ce se ocupă fiecare rahat, marcă înregistrată, că n-am pauză publicitară pe blog). Am să vă rog acum să vă concentraţi pe imaginea apei evacuate după duşul vostru. Ei bine, cu părere de rău vă spun, este mi-ze-ra-bi-lă. Nu că aţi fi fost voi jegoşi, nu, oricum făceaţi duşul de sanchi. Însă odată cu moftul ăsta deversaţi în natură o cantitate apreciabilă de otravă. Gândiţi-vă în termenii ăştia: fiecare duş înseamnă 10 peşti morţi. Fiecare moft e o catastrofă ecologică în miniatură. Da ştiu, cică există staţii de purificare a apei. Adică de concentrare a otrăvii. Sunt mult mai liniştit acum.

Mai merge un exemplu? Asfaltul. E o chestie de vis, poţi merge pe el în voia cea bună, poate să şi plouă, astfaltul nu se transformă niciodată în noroi. Adio cizme de cauciuc, adio tristeţi de toamnă, asfaltul e igienic. Da? Visaţi, probabil. Asfaltul este cel mai mare producător de praf care s-a inventat vreodată. Automat, cel mai mare producător de mizerie, deci cel mai mare consumator indirect de produse de curăţat rahat, marcă înregistrată. Am avut cândva şansa să trăiesc într-o cabană de munte, departe de orice drum, fie şi forestier. După o lună am constatat că nu se depunea nici un fir de praf, iar hainele nu se murdăreau aproape deloc. Ştiu deci despre ce vorbesc. A nu se confunda praful pe care-l produce asfaltul cu colbul drumurilor din Bărăgan, sau cu ţărâna ridicată de vânt. Diferenţele “calitative” sunt impresionante, orice chimist vă poate explica asta. Oraşul cere un efort supraomenesc de igienizare, care merge în paralel cu o producţie catastrofală de mizerie imposibil de neutralizat. Pe tot cercul ăsta vicios înfloreşte tembel industria rahatului, marcă înregistrată.

Ultimul paragraf şi basta. Aşteptaţi probabil să închei într-o notă optimistă, să vă provoc la găsirea unei soluţii, să vă încurajez cu poveşti de genul: “dar noile tehnologii ne vor feri de acumularea de gunoaie”, sau cam aşa ceva. Nu. Nimic. Ne îndreptăm, accelerat şi sigur, spre o catastrofă. Cu fiecare produs igienic pe care-l mâncăm, cu fiecare duş de sanchi, cu fiecare metru de asfalt. Suntem prizonierii unui rahat, marcă înregistrată.

Dilemele lui Bucurenci

Am cunoscut o mamă care zicea: “Am doi băieţi, unul învaţă, celălalt mănâncă.” De fapt, mâncau amândoi şi învăţau amândoi, dar unul era performer la şcoală dar slab ca un ţâr, celălalt o lua mai moale cu cartea, dar cerea tot timpul supliment la masă... Mama însă, deh, mamă!, lua totul în tragic. Timpul le-a vindecat însă pe toate: cel care învăţa a ajuns la maturitate să cântărească vreo 90-100 de kilograme, în vreme ce mâncătorul a învăţat o sumedenie de chestii utile. Iar dilemele mamei s-au dus...

Mi-am amintit de asta citind editorialul lui Dragoş Bucurenci: Ich bin ein bulangiu. Îmi cer scuze că întrerup comentariul meu aici, chiar înainte de a-l trasa cât de cât, dar trebuie să mă refugiez în spatele unor cuvinte pline de ură: “perversiune”, "deviaţie”, “degeneraţi”, “poponari”, “bulangii”. Gata. M-am refugiat puţin, dar acum revin ca să dezbatem fariseic sursele culturale sau genetice ale homosexualităţii. În ce lovim prima oară, în genetic sau în cultural? Păi, mai bine în religios, că eu oricum nu prea ştiu ce e aia cultura şi la ce e bună.

Toate religiile lumii interzic homosexualitatea. Gata, aţi văzut ce simplu a fost? Un fariseism scurt, dar vioi.

Cu geneticul e mai complicat, pentru că anumite bâte sunt încoţopenite adânc în baltă, de nu le mai scoţi nici cu zece scafandri. Ideea că homosexualitatea e condiţionată genetic e o superstiţie de mare circulaţie. La baza ei se află erorile psihanalizei, care situează răspunsurile la problemele noastre în infrauman. Astăzi e foarte uşor de convins lumea că damnarea are forma unui cromozom. Adică a unui scârlibonţ în formă de doi homosexuali înciotaţi. Dacă ar fi aşa, atunci nu m-ar mira să găsim un cromozom al crimei, şi să eliberăm toţi criminalii, unul al minciunii, şi să deculpabilizăm minciuna, şi unul al corigenţei la franceză, care să mă oblige pe mine să trec tot poporul, nu? Gata, nenea Bucurenci, am dezbătut fariseic şi chestia cu genetica. Vai, am găsit un cromozom pe jos, nu e al tău cumva?

Mai aflăm din articolul preaziaristului că Platon, Shakespeare, Michelangelo şi Ceaicovsky au fost “bulangii de geniu”. E un efect stilistic pe undeva, nu ştiu care, că-mi seacă mâna să răsfoiesc volumele de retorică pentru a afla că Michelangelo era homosexual. Cu Platon e clar, a scris despre homosexualitate, deci era homosexual. Logic. Despre Shakespeare nu mai vorbim. A fi sau a nu fi homosexual. Suntem cu toţii la curent. A mai rămas cineva? Aaa, Ceaicovsky. Staţi să dau un sărci pe net, să văd vreun site care să mă asigure c-a fost şi ăsta. Wikipedia. Mda. Neserios homosexual Piotr Ilici, care căuta o căsătorie cu o femeie, ceva stabil. Slăbuţ. Nu-l văd mărşăluind prin Piaţa Roşie cu homarul gol, mândru de identitatea lui. Pentru unul care a compus cu atâta claritate Concertul pentru Pian nr. 1, opus 23, preferinţele lui nu se opresc cu claritate nicăieri. Oricum, lista e timidă. Ştiu site-uri prohomo care-şi arogă în lista de glorioşi înaintaşi pe David, Solomon, Iisus Hristos şi dinastia împăraţilor Ming.

Mai încolo, argumentul că “Hristos a predicat în compania prostituatelor” e bun de tot. Alo, nenea Bucurenci, Iisus s-a născut între un măgar şi un bou. Dacă ar fi fost o chestie esenţială, atunci bisericile erau concomitent şi staule, pentru economie de spaţiu. Iar dacă apropierea de prostituate s-ar fi făcut pentru că ele erau prostituate, şi ca ele să rămână prostituate, atunci mănăstirile ar fi fost concomitent bordeluri. Oricum, a fost înviorător să citesc aberaţii à la Bucurenci. Că frumos mai îmbrobodeşti, maică! Mai e puţin şi ne explici că obezitatea se trage din miracolul înmulţirii pâinilor şi ai peştilor, teolog de cartier ce eşti...

În cele din urmă, preaziaristul are o dilemă. Cum e mai bine: nazi sau homo? Soluţia pe care o propun eu este: girafă. Am zis bine?

De ce-a murit perfectul simplu?

Dintre toate timpurile trecute, perfectul simplu, sau trecutul definit, este cel mai aristocratic. El exprimă “un fapt complet săvârşit într-un anume moment al trecutului, fără a lua in considerare legătura pe care acest fapt, el însuşi au prin consecinţele lui, o poate avea cu prezentul” (Grévisse). Imperfectul e fluid, cu el nu ştii nici unde începe, nici unde se sfârşeşte trecutul. Perfectul compus e indefinit, pentru că există un contact între el şi prezent, fie că acţiunea nu este în întregime săvârşită în momentul vorbirii, fie consecinţele ei se răsfrâng în prezent. Perfectul simplu e o acţiune-punct. Cu el ştii doar că s-a întâmplat într-un anume fel şi nu altcumva.

Gramaticienii şi-au pus întrebarea de ce a dispărut perfectul simplu. Ipoteza cea mai acceptată este aceea că bizareria şi complexitatea morfologiei i-ar fi adus sfârşitul. E inept. Pe vremea când era folosit, era la fel de “bizar” şi de “complex”. Eu cred că moartea i s-a tras din prea multă precizie. Perfectul simplu a fost răpus de pluralitatea perspectivelor. Aţi remarcat că nu se poate cu nici un chip spune: “probabil el murí”? Trecutul definit ne-a întors spatele atunci când am abandonat certitudinile despre trecutul câmpului nostru cultural... Adevărul s-a lichefiat...

Despre nivele de text

Vorbim despre nivele de lectură. Într-adevăr. Dar nu spunem nimic despre nivele de text. Adică, nivelul 1, textul care dă seama despre ceva. Nivelul 2, exegeza textului de nivelul 1. Nivelul 3, slalom erudit printre exegezele textului de nivel 1. Care ar fi nivelul 0 al textului? Realitatea semnului însăşi. Sau doar semnul. Cel mai greu de scris, cel mai misterios, cel mai încărcat de sacru.

Trăim aglomeraţi de texte de nivelul 3, sau 4, sau chiar 5. Cu greu se mai apropie cineva de texte de nivelul 1. Cât despre nivelul 0 al textualităţii, rămâne în seama celor alesi.

În eseul Sur l’expérience, Michel de Montaigne: „Il y a plus affaire à interpréter les interprétations qu’à interpréter les choses, et plus de livres sur les livres que sur autre sujet: nous ne faisons que nous entre-glosser. Tout fourmille de commentaires; d’auteurs, il en est grand cherté.” Problema era deja de actualitate în urmă cu 400 de ani...

Căutări spirituale

Într-o zi, într-un grup de işti, sau poate de ini, ori iţi, nu mai ştiu, a nimerit un căutător spiritual. Era un căutător autentic, toată viaţa umblase după un fir, după o direcţie care să-l îndrepte spre Marele Absolut. În van. Dar nu-şi pierduse speranţa, şi zbuciumul îi înnobilase firea, atât de mult cât poate acţiunea să-l înalţe pe om.

Nimerise, ziceam, şi nici bine nu se aşezase alături de ceilalţi, că şi începu să pună întrebări cu tâlc, să vadă cu cine avea de-a face. Experienţa lui de căutător spiritual îl învăţase să nu se încreadă în aparenţe, mai ales în astea nu. Cu vorbe meşteşugite îi împinse pe iţi (sau poate erau nişte ini? ori işti?) să dezvăluie cât mai multe despre ce ştiu, despre ce fac, despre cine sunt şi de ce. Întâlnise în viaţa lui, vai!, atâţia farsori încât dacă n-ar fi ştiut cu precizie că Marele Absolut există, ar fi putut crede de multe ori că e doar o năbădaie, o trăznaie a unora ca să se dea interesanţi.

Câteva ore, doar câteva ore i-au trebuit ca să-şi dea seama că totul era o escrocherie, că nişte îmbâcsiţi şi nişte îngâmfaţi de trei lulele ardeau gazul de pomană, prefăcându-se că ştiu, că pot, că vor, că au, că sunt. Dar pe el nu l-au putut duce, era prea versat în căutări spirituale, avea deja experienţa unui drum lung şi obositor. Se ridică deci şi-şi scutură sandalele, ca nu cumva praful din preajma iţilor, ori inilor, acum nu mai contează, să se prindă de picioarele lui.

Iar găsitorii nu făcură nici un efort să-l oprească.

Prezentul piticilor

În Le Bon Usage, taica Grevisse scrie: “Le présent est le temps de ce qui n’est ni futur, ni passé, c’est-à-dire qu’il convient à la fois pour les faits qui se passent au moment de la parole et pour les faits intemporels (faits habituels; - vérités générales: maximes, proverbes, théorèmes; c’est le présent gnomique).”

Există deci un prezent gnomic, un prezent al spiriduşilor, al zânelor şi al piticilor... Un prezent în care vine Moş Crăciun, în care balaurii sunt tocaţi mărunt, în care Siegfried e aproape-aproape invincibil. Hei, spunea cineva că gramatica e aridă?

Despre pluralitatea lecturilor (un alt comentariu la Cronicile Narniei)

În primul volum al Cronicilor (la altele nu fac referintã, n-am citit decât unul, pânã-l voi termina pe al saptelea o sã-mi creascã barba pânã la jumãtatea pieptului, cred), Lewis spune un lucru pe care îl auzim foarte des, doar cã într-un mod strâmb. Propriu-zis, sensul ideii s-a denaturat atât de mult încât chiar dacã l-am auzi în formularea lui corectã, noi tot strâmb l-am întelege. Zice, deci, Lewis: “For what you see and hear depends a good deal on where you are standing: it also depends on what sort of person you are.” E un loc comun al zilelor noastre, pe care însã Lewis îl restaureazã, redându-i sensul traditional. Cel corect.

Am avut, ca toti cei care au trecut cândva printr-o facultate de litere, cursuri de interpretare a textelor. Erau în practicã un fel de ateliere în care studentii primeau un text si, fãrã posibilitatea de a consulta critica literarã (efort de documentarist), fãrã sansa unei pregãtiri prealabile, trebuiau sã treacã la exegezã. Teoretic, era foarte des enuntat un principiu asemãnãtor celui de mai sus. În practicã, pentru cei mai multi dintre literati problema se punea pe unde scot cãmasa. O parte se descurcau. Pentru foarte putini însã era posibilã “rescrierea textului” care este în fapt exegeza. Eram unul dintre cei din urmã. Cât valora efortul celor alesi? Pãi, cam cât textele literare în sine, mai nimic. Privind retrospectiv, îmi amintesc cã mã duceam cu o dublã plãcere la cursurile de interpretare de text. Stiam, pe de o parte, cã scremetele colegilor mã vor amuza, si eram suficient de crud în vremea aceea ca sã nu ascund asta. Si mai stiam, concomitent, cã pânã se va termina cursul un profesor va fi încântat de gãselnitele mele, de dimensiunea abstractã a exegezei pe care o voi propune. Ignoram în acea vreme cã eu nu valoram cu nimic mai mult decât colegii mei. Sigur, atrãgeam fascinatia de care se bucurã un balet virtuoz, dar totul se reducea la nebunia pe care o creeazã si întretine o masinãrie care se miscã în gol. O flasnetã, o orgã din Barbaria, cum ar spune francezul.

Si asta pentru cã problema nu era în mine. Eu nici mãcar nu eram constient de existenta unei probleme, eram prea preocupat sã mã admir în timp ce mã joc cu textele literare. Problema, în fapt, a început atunci când Luther si Calvin au enuntat principiul sola Scriptura. Aruncau la cos secolele de exegezã biblicã pornind de la silogismul preacunoscut: 1. doar Dumnezeu este infaibilib, deci 2. oamenii nu sunt infailibili, si având în vedere cã 3. Sfintii Pãrinti erau niste oameni, atunci 4. Sfintii Pãrinti nu erau nici ei infailibili, astfel încât 5. Sfintii Pãrinti au fãcut greseli. Concluzia epocalã era cã Sfintii Pãrinti, nefiind Dumnezeu ci niste bieti oameni, exegeza produsã de ei nu putea fi decât plinã de greseli, ergo bunã de aruncat. Ce nu fuseserã capabili sã sesizeze Luther si Calvin era faptul cã si ei, la rândul lor, fiind niste bieti oameni, ar fi trebuit sã fie absolut incapabili sã formuleze un rationament altfel decât plin de greseli. Ceea ce de fapt si fãcuserã. Nu intru în explicatii suplimentare, cred cã erorile de logicã sar în ochii celor ce citesc acest comentariu...

Se pierdea în acel moment axul interpretativ al textelor sacre. Brusc, Ion devenea exeget al Bibliei, pornind de la simplul fapt cã era si el humanoid. Nu mai era nevoie de ani de lecturã pentru formarea viitorului comentator (ipotetic), ajungea ca postulantul sã fie alfabetizat. Noii ioni respingeau cu hotãrâre scrierile unui Origen sau ale unui Ioan Hrisostom, ca pe creatiile unor pãcãtosi, în schimb se ofereau sã producã ei noi paradigme exegetice, fãrã sã fie nici o clipã socati de futilitatea efortului. Lipsit de structura conferitã de autoritatea maestrilor, exercitiul interpretãrii era liber. Liber sã se ducã oriunde. În toate prãpãstiile. Ceea ce s-a si petrecut la scurtã vreme. Textul literar “eliberându-se” si el de tirania sensului, literatura avea sã se autocentreze din ce în ce mai mult, oferind celor pasionati de ea prilejul unui exercitiu amuzant si atât, atunci când nu este de-a dreptul maniacal.

Sunt lucruri pe care atunci, în diminetile mele studentesti în care mã exersam în ale interpretãrilor, nu-mi erau câtusi de putin clare. Altminteri, as fi fost cu mult mai putin entuziasmat de varza “reusitelor” mele. Aveam însã clar în cap ideea cã fiecare se situeazã în raport cu textul cum vrea el, fãrã vreo preferintã anume pentru o pãrere sau alta, cã toate opiniile sunt echivalente între ele (lucru cât se poate de fals chiar si în conditiile jocului universitar, încerc sã mã gândesc ce vexat as fi fost dacã realmente toate opiniile ar fi fost tratate cu aceeasi reactie din partea profesorilor). Totusi, intuitiv sesizasem cã un anume criteriu organiza interpretãrile studentesti: era consideratã cea mai bunã aceea care era cea mai “departe” de text, în sensul unei reformulãri cât mai neasteptate. Practic, exegeza care întrunea asteptãrile profesorilor era aceea care cerea universitarului efortul unei noi decodãri, pe lângã decodarea textului care servise de suport. Un fel de joc cu mãrgelile de sticlã, câstigã cel cu capacitatea cea mai mare de inovare în conditiile unei aparente sãrãcii a mijloacelor, purã mãiestrie fãrã sens...

Spune Lewis: “Ceea ce auzi şi vezi depinde într-o bunã mãsurã de pozitia în care te afli. Mai depinde si de ce fel de om esti.” Într-adevãr. Numai cã de aici modernii au mai fãcut un pas, unul abuziv, pe mãsura logicii protestantismului: “Putând fiecare dintre noi sã avem propriul punct de vedere, atunci realitatea obiectivã îsi pierde sensul, si de fapt nici mãcar nu mai existã. Fiecare punct de vedere este la fel de valabil ca toate celelalte.” Fals. De fapt, dictatura realitãtii nu înceteazã nici o clipã, independent de incapacitatea noastrã de a o percepe complet sau fie si partial. În exegeza traditionalã traditia de interpretare este memento-ul dictaturii realitãtii. Este reperul care-l împiedicã pe aspirant sã scrie nonsalant despre punctul lui de vedere. Lipsit de opera formatoare a înaintarilor în ale textului sacru, ereticul nu poate compensa acest handicap cu nimic. Se stie foarte bine ce-a reprezentat traducerea Bibliei si punerea ei la îndemâna celor nepregãtiti si deloc dispusi sa devina constienti de nivelul prostiei lor. Mesterul în viata cãruia “intrase Iisus”, cuprins de avântul frenetic pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dispretuitor la adresa omiliilor înaintasilor, a considerat cã pasiunea poate înlocui anii de coacere lentã la umbra chiliilor. Cu mâna pe ciocan si pe mistrie, cu Biblia în buzunarul de pe turul pantalonilor, mesterul îsi împãrtea viata între munca “cinstitã” (nu ca preotii si cãlugãrii care citesc toatã ziua!) si exegeza biblicã. Atât de dragã îi era aceastã din urmã operatiune, încât si în privatã, cu chilotii lãsati pe vine, mesterul se exersa la cititul si întelegerea versetelor. Liber ca un student literat în timpul unui curs de interpretare de texte, mesterul decoda astfel tot ceea ce Biserica tinuse ascuns de popor secole de-a rândul. În aceste circumstante de reculegere si abnegatie s-au nãscut sectele (neo)protestante, alãturi de alte produse ale mesterului, cu nimic mai pretioase.

Rezumând toate cele spuse pânã acum, meritã observat cã pretentia exegezei moderne de a renunta la prestigiul traditiei nu a primit recompensa libertãtii. Dacã într-adevãr traditia ar fi reprezentat o povarã, atunci ea ar fi dus inevitabil la moartea intelectualã a celor dedicati ei. În realitate, libertatea exegetului traditional existã, si ea este asiguratã de perenitatea textelor sacre, texte “deschise” pentru cã niciodatã nu sunt în dezacord cu timpurile. Dacã vreodatã Biblia, Coranul sau Vedele n-ar mai avea nimic de spus despre lumea în care trãim – si aici enunt o imposibilitate – atunci o nouã exegezã ortodoxã ar deveni automat imposibilã. Atitudinea traditionalistã în fata textului sacru se miscã între rigiditatea imperativului ortodoxiei si maleabilitatea textului viu în raport cu vremurile schimbãtoare. Rigoare si flexibilitate în egalã proportie.

Dimpotrivã, cel mai mare risc al interpretãrii moderne este otetirea ei. Modã dupã modã, nu are de ales decât sã se zbatã contrazicându-se pe sine periodic. Punctele ei de vedere valoreazã la fel de mult fiecare în parte si toate împreunã, dar nu cine stie ce. Voi ilustra aceastã opozitie cu un exemplu de dublã interpretare, traditionalã si modernã.

Dupã cum bine se stie, musulmanii ating pãmântul cu fruntea în timpul rugãciunii. Este ceea ce în ritualul islamic se numeste în arabã sujud (prosternarea): credinciosul, în genunchi, cu palmele atingând pãmântul, atinge cu fruntea punctul imaginar în care ochii lui s-au concentrat în timpul rugãciunii. Acest ritual a rãmas din timpul vietii Profetului, si este comun tuturor celor patru scoli de shari’ah sunnitã, precum si shiitilor. Mai mult, el seamãnã frapant cu una din posturile din timpul metaniilor crestine, si cu sigurantã cã poate fi gãsit în alte religii.

Interpretarea traditionalã a acestei posturi hieratice postuleazã: “Credinciosul se aflã în cea mai mare proximitate fatã de Dumnezeu atunci când se aflã în sujud.” De unde si injonctiunea de a prelungi voluntar prosternarea la terminarea fiecãrei rugãciuni rituale (salat). Pentru cei care cunosc legea corespondentei inverse dintre lumea noastrã si lumea cereascã, nimic mai logic: având în vedere disproportia dintre Dumnezeu si om, este si normal ca acesta din urmã sã se apropie de Creator în pozitia cea mai umilã, cea în care fruntea lui una cu pãmântul. Mai mult, la nivel simbolic, musulmanul alcãtuieste în sujud o cruce imaginarã formatã din fruntea sa (punctul superior), palmele (linia orizontalã) si picioarele care trebuie sã fie unite (punctul inferior). Este unul din locurile în care crucea apare în Islam, cu simbolismul ei imuabil. Exegeza traditionalã îsi epuizeazã cadrul (deci sistemul de referintã) în acest paragraf. Ar fi multe altele de spus, dar directia am enuntat-o deja.

Ei bine, exegeza modernã nu vede nimic din toate acestea. Oriana Fallaci, cunoscuta islamofoabã (sau islamofobistã? – nu cred cã are vreo importantã...), într-o carte despre marotele ei preferate, scria: “Musulmanii nu sunt capabili de nimic altceva decât sã stea cu fundul în sus de cinci ori pe zi.” O exegezã percutantã despre sujud. Foarte modernã. Greu de uitat.

Sã mai aruncãm o ultimã privire asupra fragmentului lui C.S. Lewis cu care am pornit acest comentariu: “For what you see and hear depends a good deal on where you are standing: it also depends on what sort of person you are.” Exegetul traditionalist vede în prosternarea islamicã apropierea paradoxalã de Dumnezeu si simbolul crucii. Exegetul modern nu vede nimic din toate acestea. El simte doar un impuls irezistibil fatã de singurul lucru cu care are ceva în comun: fundul.

Q.e.d.

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre nesaţul modernităţii

Despre Răul Dumnezeu

Despre incertitudinile elective

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos

Despre lucruri ce nu se văd

No comment (de Carlos Latuff)

Greaua moştenire a cinematografului

Nu-i aşa că e plăcut să vezi, în sfârşit, un film despre oameni liberi şi frumoşi, care se revoltă împotriva unei dictaturi crude, despre sinucideri din iubire şi despre călăi plini de nobleţe, care se transformă în oameni iradiind de puritate şi candoare? Nu-i aşa că e înălţător să asişti la proiecţia unui film plin de sentimente nobile, de prefaceri nobile, de oameni nobili sau în curs de înnobilare morală? Terminat cu happy happy end, fireste... E clar, dacă vi s-a năzărit aşa ceva atunci aveţi o mare problemă.

Să luăm de exemplu Vieţile altora (Das Lieben der Anderen). Decor: Germania Democrată (aka dictatura comunistă germană). Timpul naraţiunii: 1984, adică puţin înainte de prăbuşirea Zidului care separă Israelul de Cisiordania. Pardon, am vrut să zic Zidul Belinului, ceea ce până la urmă am şi zis, dacă sunteţi puţin atenţi. Personaje principale: un ofiţer STASI însărcinat cu filarea, pre numele său Gerd Wiesler, un dramaturg de succes (Georg Dreyman) şi o actriţă cu renume (Christa-Maria Sieland). Concatenare primară: Georg o iubeşte pe Christa, Christa se iubeşte pe sine şi îl mai iubeşte şi pe Georg, iar Gerd îi filează pe amândoi. Dacă lucrurile s-ar opri aici, totul ar fi simplu, dar urmează o concatenare de gradul doi: Gerd are un şef, în persoana ofiţerului STASI Anton Grubitz, care la rândul său are un sef în persoana unui ministru. Acesta din urmă (mă refer fireşte la ministru) e atras de prietena lui Dreyman, ca să exprim elegant (am vrut să sun că verbul “a atrage” e folosit ca eufemism, doar n-am nimic cu prietena omului). Până aici e clar?

Dreyman e un comunist convins, suporter înflăcărat al regimului. Însă e unul care se revoltă împotriva felului în care e tratat prietenul său, regizorul Jerska, pus la index de ani de zile. Înainte de a se sinucide de necaz, Jerska îi dăruieşte lui Dreyman o partitură: “Sonată pentru un om bun”. Dreyman scrie un material despre sinucideri care apare în Der Spiegel, în Germania Federală. Comuniştii se crizează ceva de speriat, dar Gerd, marele specialist în stors mărturisiri, îl “acoperă” pe Dreyman. N-am să divulg ce se petrece în punctul culminant al filmului, nici care e deznodământul lui. Voi spune doar că Gerd îşi face datoria până la capăt, protejându-l pe scriitor cu preţul carierei lui. Ani mai târziu Dreyman are acces la propriul dosar, sau mai bine zis la biblioteca de dosare care-i era închinată, şi ajunge să citească filele în care activitatea lui subversivă era mascată cu complicitate de un ofiţer STASI, al cărui nume de cod este HGW XX/7. Într-un anume fel, cei doi se întâlnesc în chiar momentul final al peliculei. Ce frumos, nu?

Ei bine, nu. Nu se poate. Da, ştiu, o să vă uitaţi urât la mine, o să bateţi din picioare, dar asta este. Ideea că un film ar putea transmite ceva nobil frizează absurdul, şi nu zic că absurdul nu e la rândul lui cu putinţă, dar nu trebuie pariat pe aşa ceva. Credinţa că din nobleţea unei acţiuni redate pe ecran te-ai putea contamina şi tu, spectatorule, e superstiţie curată. În realitate, undeva s-au strecurat nişte şoparle pe care o să le scoatem împreună din tufişuri.

Prima sugestie cu care vine filmul este aceea că omul s-ar putea înnobila prin artă. Ofiţerul Gerd Wiesler ascultă Sonata pentru un om bun pe care Dreyman o cântă, într-un impuls de tristeţe, atunci când află de sinuciderea prietenului Jerka. “Este cu neputinţă ca cineva să asculte această piesă şi să nu devină un om bun”, spune Dreyman. Wiesler devine. Faţa lui nazistoidă de la începutul filmului se va umaniza pe deplin în ultimele cadre, în urma unui proces lent dar sigur. Pe mine chestia m-ar face să plâng, dacă nu m-ar buşi râsul. Trebuie să fii subinfantil, sau cu garda complet în decubit ca să asimilezi o asemenea tâmpenie şi s-o iei de bună. Bine, hai să-i dăm ideii o şansă. Să presupunem chiar că scopul artei ar fi să-l facă pe om mai bun. Am auzit-o atât de des în şcoală încât putem chiar s-o credem. Asta ar însemna că arta ar avea pe undeva o funcţie terapeutică, una care să-i confere virtuţi catartice, purificatoare. Bagăm nişte contre? Vreau să spun, nişte contraexemple? Hitler, despre care numai că era bun nu se poate spune, asculta şi îndrăgea muzica simfonică, având o preferinţă pentru Wagner. În lagărele de concentrare naziste deţinuţii, Kappo şi ofiţerii auzeau la difuzoare Strauss. Nu erau, după ştirea mea, locuri ale bunătăţii. Ajunge? Bill Clinton, cel care a atacat Iugoslavia, pentru că era ultima ţară din Europa care nu renunţase la orânduirea socialistă, era şi este pasionat de saxofon. Nu ştim nimic despre apucăturile artistice ale actualului preşedinte american autor de crime împotriva umanităţii în Afghanistan şi Iraq (iar indirect în Liban şi Palestina), dar secretăreasa lui stat, madam Condi Orez, cântă binişor la pian.

Nu, hotărât lucru, scopul artei desprinse de religie nu este de a-l face pe om mai bun, ci de a oferi satisfacţii estetice. Pe acelaşi palier cu o friptură bună, care oferă satisfacţii gustative, un pulovăr de lână bine făcut care conferă satisfacţii termice. Arta ca artă, deci strict desacralizată, evoluează pe linia senzorialului. Consecinţa ultimă a fripturii e senzaţia de saţietate, arta te înnobilează doar cu fudulii culturale (honni soit qui mal y pense!). Absenţa artei ţine de incapacitatea intelectuală, prezenţa şi excesul ei constituie modul deştept de a te pierde pe tine în secolul XX (mă rog, XXI, să nu ziceţi că n-o las şi pe-a voastră). Arta modernă e democratică şi indiferentă, şi-o pot apropria şi ucigaşii, şi oamenii de bine în egală măsură. Ea nu obligă şi nu transformă, o poţi colecţiona dacă te ţine punga, o poţi frecventa dacă ai vreme de pierdut şi nu ştii cum s-o arzi cu folos, îi poţi întoarce spatele în numele a ce vrei tu. În urmă cu câţiva ani cine va m-a întrebat, şi-am fost uimit atunci, cine e, dom’le, Beethoven? Chiar aşa, cine e Beethoven?

Arta ca artă nu are vocaţie escatologică, e complet inutilă din punctul de vedere al Marii Treceri, singurul care dă măsură şi valoare. Poţi să ştii cine a fost Kandinsky, sau poţi ignora numele dizainărului care ţi-a proiectat aspiratorul, e totuna. Din punctul meu de vedere, dupa Şeic Spir (am vrut să spun Shakespeare), dai cu tunul ca să mai găseşti ceva care să merite osteneala în literatură. Nu spun că nu există, fireşte că există, dar vestea bună e că foarte-foarte puţin. Ce rost mai are să vorbim despre cinematograf, această unealtă care şi-a făcut debutul în bâlci. Lumeee, lumeeee, veniţi să vedeţi femeia cu barbă, gemenii lipiţi la cap şi extraordinara invenţie a fraţilor Lumière!!! Marcai banul, vedeai poznele. Ce putea ieşi din atmosfera asta împuţită? Exact ce-a ieşit, ici-colo câte un diamant îngropat sub un munte de filme de micţiune...

Mai sunt două sugestii în Vieţile altora, pe care am să le enumăr cumva în treacăt. Prima ar fi aceea că scriitorii sunt nişte tipi cu conştiinţă, care imediat ce află că au ghinionul de a trăi într-o dictatură, comit artă demascatoare, demitizatoare, de un realism crud şi eliberator. A doua sugestie ţine de imaginea scriitorului: un tip tânăr, cu fruntea înaltă şi visătoare, grozav de frumos şi creator până în măduva oaselor. O să-mi spuneţi că am pierdut uzul raţiunii, că nu sunt logic, că dacă întâmplător Dreyman e frumos şi conştiincios de unde până unde toată mulţimea finită a scriitorilor lumii ar fi aşişderea, în virtutea cărei reguli a tranzitivităţii elementelor? Eu v-am zis că aveţi o problemă, şi voi nu mă credeţi. Cine a spus că filmele şi-ar transmite ideile la nivel raţional, sau folosind logica? Manipularea se face prin rezonanţă, nu prin muncă de lămurire pe faţă. Hai mai bine să vă întreb altceva: câte filme cu curvi şi curve literare aţi văzut în ultimii 80 de ani? Aud? Nici unul? Nu s-a făcut aşa ceva? Et pour cause! Şi totuşi, statistic vorbind, nimic mai execrabil decât monştrii lumii literare: homosexuali, alcoolişti, depravaţi, nebuni. Statistic vorbind, 99% din autorii secolului XX au imense probleme de caracter, iar noi ne hrănim creierele cu produsul muncii lor. Pentru asta s-a inventat ideea independeţei operei de autorul ei, ca nu cumva să se gândească lumea că după roadele lor se cunosc pomii, cum zicea Evanghelistul. Totul e, dragii mei, să aveţi o încredere nelimitată în lumea intelectuală, în acei intelectuali despre care Prévert spunea că nu trebuie lăsaţi să se joace cu chibriturile, pentru că lăsată de capul ei, lumea mentală minte monumental... Şi cu aliteraţia asta vă las...

Împăratul american dixit

"Marea majoritate a importurilor noastre provin din afara tarii."
(George W. Bush)

"Daca nu vom reusi, riscam sa dam gres."
(George W. Bush)

"Un singur cuvant insumeaza probabil responsabilitatea fiecarui guvernator, iar acest cuvant este `sa fii pregatit`."
(George W. Bush)

"Viitorul va fi mai bun maine"
(George W. Bush)

"Avem o legatura puternica cu NATO. Suntem o parte din NATO. Avem o legatura puternica cu Europa. Suntem o parte din Europa."
(George W. Bush)

"Suntem gata pentru orice eveniment neprevazut care poate sau nu sa se produca."
(George W. Bush)

"Pentru NASA, spatiul este inca prioritatea numarul unu."
(George W. Bush)

"Nu poluarea este cea care ne distruge mediul inconjurator. Impuritatile din aer si din apa il distrug."
(George W. Bush)

"Este timpul ca omenirea sa intre in sistemul solar."
(George W. Bush )

"Problema francezilor este ca nu au un cuvant pentru `entrepreneur`."
(George W. Bush, intr-o convorbire despre declinul economiei Franceze cu primul ministru britanic Tony Blair)

"Aceste chestii ale politicii de externe sunt cam frustrante."
(GeorgeW. Bush, intr-un interviu in New York Daily News, 23 Aprilie 2002)

"Am triplat cantitatea de bani - Am impresia ca din 50 de milioane de dolari avem disponibili 195 de milioane."
(George W. Bush, Lima, Peru, 23 Martie 2002)

"Vizita mea in Asia incepe aici in Japonia, datorita unui motiv foarte important. Incepe aici, pentru ca vreme de un secol si jumatate America si Japonia au format una dintre cele mai durabile aliante a timpurilor moderne. Din aceasta alianta, s-a nascut o era de pace in Pacific."
(George W. Bush, care uitat acel ceva care s-a numit Al Doilea Razboi Mondial, Tokyo, 18 Februarie 2002)

"Suntem foarte hotarati sa lucram cu ambele parti pentru a aduce nivelul de teroare la o valoare cat mai mica, valoare acceptabila si de noi si de ei."
(George W. Bush, Washington, D.C., 2 Octombrie 2001)

"Este alba."
(George W. Bush, raspunzand unui copil britanic la intrebarea "cum este Casa Alba")

Dumnezeu (nu) este un mare papagal rosu! (paradoxul Kirkegaard-Flaubert)

Steinhardt aminteste undeva în “Jurnalul fericirii” despre sentinta provocatoare a lui Kirkegaard: “Dumnezeu nu este un mare papagal rosu!” Si comenteazã: “Dacã în piatã ar apãrea dintr-odatã si din senin o uriasã pasãre violent coloratã, de bunã seamã cã toatã omenirea s-ar nãpusti sã vadã si ar pricepe cã nu e lucru obisnuit. Credinta, pocãinta în felul acesta ar fi prea usoare. Murã-n gurã. Na-ti paraua, dã-mi sarmaua.” Ideea este, fireste, cã nimic nu este simplu în metafizicã, cei care pretind contrariul fiind ei însisi niste simpluti. Ba, pe lângã faptul cã sunt complicate, lucrurile mai sunt si subtile.

Asadar, Dumnezeu nu este un mare papagal rosu, spune Kirkegaard.

În nuvela lui Flaubert “O inimã simplã”, unei bãtrâne servitoare i se întâmplã un fapt aproape de basm: o doamnã îi face cadou un papagal: “În ziua aceea i se întâmplã o mare fericire. În momentul cinei, negrul doamnei de Larsonnière apãru cu papagalul în colivie, cu bastonul, lantul si lacãtul. Un bilet al baroanei o anunta pe doamna Aubain cã, sotul ei fiind avansat într-o prefecturã, plecau în aceeasi searã. Si o ruga sã accepte pasãrea ca pe o amintire, cu respectele ei.” Fireste, doamna Aubain este cea pentru care bãtrâna servitoare face menajul de când era o biatã tãrãncutã sositã la oras. Deci papagalul care în grija servitoarei, care-l primeste aproape cu veneratie.

Cu greu poate întelege lectorul lui Flaubert ce înseamnã papagalul pentru personajul sãu. Efortul empatic este considerabil: trebuie sã te dezbraci tu, cititorule, de ceea ce crezi cã este personalitatea ta, de orizonturile tale de om al secolului XX, de informatiile pe care le-ai acumulat în zeci de ani de bibliotecã... Si dupã ce dai jos pielea de care esti atât de mândru, trebuie s-o îmbraci pe cea a servitoarei Félicité, sã fii singur ca si ea, sã stergi praful ca si ea, sã te identifici cu stãpânii ei ca si ea. Trebuie sã devii cineva care nu este nici mãcar el însusi, o femeie într-adevãr sãracã cu duhul, adicã exact ceea ce Iisus a vrut sã spunã prin asta: goliciunea mentala a celui aflat într-o stare de asteptare. Ignoranta deschisã (deosebitã de ignoranta închisã a celui ce stie multe... prostii). Atunci, si abia atunci, cititorule, vei putea linistit sã-ti numesti locul cel mai îndepãrtat al imaginatiei tale, acela pe care nici mãcar tu nu l-ai vizitat: America, fãrã ca mãcar vreo legãturã sã fie între America „ta” si spatiul geografic cu acelasi nume. Atunci, si abia atunci, papagalul primit va fi cel mai important lucru din viata ta. Asa a fost pentru Félicité. Si dacã nu devenim la rândul nostru Félicité, nu vom sesiza cât de extraordinar poate fi un fapt banal pentru unii oameni.

Félicité merge la bisericã. Acolo, privind porumbelul care se pogoarã asupra crestetului Mântuitorului, bãtrânei bolnave cãreia „cercul strâmt al ideilor i se îngustase si mai tare”, i se pare cã Sfântul Duh aduce a papagal. „Cu aripile lui de purpurã si cu corpul de smarald, era într-adevãr portretul lui Lulu”. Acasã, papagalu, împãiat de câtiva ani si cocotat pe o stinghie, odihneste lângã icoane. „Se asociarã în gândirea sa, papagalul gãsindu-se sfintit în raport cu Sfântul Duh, care devenea mai viu în ochii sãi, si plin de înteles. Tatãl, dacã stãm si ne gândim bine, nu ar fi putut alege un porumbel, pentru cã orãtãniile alea n-au voce, ci mai degrabã pe unul din strãmosii lui Lulu. Si Félicité se ruga privind icoana, dar din timp în timp se întorcea si spre pasãre.”

Papagalul este mort demult. Félicité e propria sa fantomã, supravietuind fãrã noimã femeii pe care a slujit-o toatã viata. Dumnezeu se milostiveste în cele din urmã si o strânge la El: „Un nor de azur urcã în camera lui Félicité. Îi fremãtarã nãrile, inspirând cu o sensualitate misticã, apoi îsi închise pleoapele. Buzele ei surâdeau. Miscãrile inimii i se încetinirã una câte una, din ce în ce mai imperceptibile, mai vagi, ca o fântânã care se sleieste, ca un ecou care se stinge. Si, când dãdu drumul ultimei rãsuflãri, crezu sã vadã, printre cerurile care se deschiseserã, un papagal gigantic, planându-i deasupra capului.”

O femeie proastã, suntem tentati sã spunem. Cu toatã bunãvointa, nu gãsim nici mãcar un singur motiv ca sã afirmãm contrariul. Asa cã, pentru simplificare, conchidem cã este o femeie proastã. Sigur, ar fi teribil sã putem gãsi mãcar o singurã sincopã în tembelismul ei tern, o sclipire neasteptatã, o surprizã imposibil de anticipat, ceva care sã rãscumpere efortul nostru empatic. Un dram de ceva care sã ne trezeascã simpatia, recomfortându-ne pe noi pânã la urmã. Nu. Prostia lui Félicité este uniformã, suficientã siesi, perfect coerentã. Bãtrânetea nu o schimbã în întelepciune. Boala nu o „purificã”. Iremediabil, servitoarea lui Flaubert este proastã din prima si pânã în ultima zi a vietii ei.

Félicité merge la bisericã. Ea nu l-a citit pe Fericitul Augustin. Nici Summa lui Toma d’Aquino. De fapt, ea nu prea citeste. E prea proastã pentru asta. Nu merge însã nici din cele o mie de motive futile pentru care se duc, vai, cei mai multi dintre noi: obisnuintã, convenientã socialã, diferite alte forme de constrângere. Nu. Félicité merge-la-bisericã-si-atât. Probabil cã asa ar trebui sã fie. Probabil cã dacã ne-am întâlni cu ritualurile divine fãrã sã le corupem cu zecile de conotatii mundane pe care le târâm cu noi peste tot, am putea si noi sã sesizãm cât de mult esenta Sfântului Duh seamana cu un mare papagal rosu.

Asadar, Dumnezeu este un mare papagal rosu, spune Flaubert.

Paradoxul Kirkegaard-Flaubert nu mai are nevoie, din punctul meu de vedere, de nici un comentariu.

Wrestling - Barbie vs. Ileana Cosânzeana

Luaţi loc, scoateţi-vă căştile din urechi, înfingeţi-vă paiul cu carbogazoasă în gură şi zdrobiţi silenţios popcornul între fălci: meciul începe! În tribune, Eric o susţine gălăgios pe Barbie, sugând o acadea roz. Făt-Frumos e undeva departe, pe unul din imensele câmpuri de tomate ale marii noastre Uniuni Europene. Munceşte ca să plătească rata la casă.

În ring, imaginea lui Barbie (a Bărbiei?): 90-60-90, păr blond, buric gol, picioare lungi până în pământ, dezgolite. Imaginea e acolo, dar Barbie nu, din imposibilitate ontologică. Jumătatea ei de ring este blocată de câteva sute de pachete, pacheţele şi ambalaje, produsul ultimei şedinţe de şoping, başca ce n-a mai avut chef/putere/răbdare să despacheteze de la ultimele trei ieşiri în oraş. Ideea şopingului e în actul însuşi, nu în dejecţiile rezultate. Ileana Cosânzeana nu are nici o imagine asociată, pentru că basmele româneşti sunt zicere în jurul vetrei şi nu ilustrare cu succes de marketing. Ileana Cosânzeana nu are deci imagine, dar este. Meciul se anunţă pasionant, între o imagine uzurpatoare a fiinţei şi o existenţă fără aderenţă iconică. Puteţi începe să încurajaţi concurenta favorită. Şuieratul, huiduitul şi înjurăturile sunt permise!

Barbie, împreună cu marca ei, temuta culoare roz, parazitează minţile fetiţelor de 1-17 ani. Toate vor să s-o imite, de la preferinţele ei vestimentare, apucăturile ei de loazir şi până la silueta ei himerică de nefemeie cu celular roz tip scoică. Întrebaţi orice fetiţă ce-ar alege: Barbie sau Ileana Cosânzeana. Cine e Ileana Cosânzeana? O muiere care-l aşteaptă pe Făt-Frumos, plecat să dea cu gheaba în Spania, am precizat deja.

Stimaţi spectatori, meciul stă să înceapă, încă mai e timp să pariaţi. Barbie versus Ileana Cosânzeana, 2 la 1, Ileana Cosânzeana versus Barbie, 50 la 1. Barbie are corp şi pachete de aruncat, îşi poate îngropa orice oponentă. Aţi pariat deja? Pot să mă uit pe belet? Vai de capul vostru, pierdeţi banii la sigur, pentru că nu ştiţi să priviţi în perspectivă. Păi, măi oameni buni, spre finalul partidei Barbie a voastră îşi va extirpa sânii scăpând dintr-un foc (mă rog, din două focuri) de pericolul cancerului mamar. Logic, nu? Doar că nimic nu e mai adaptabil decât cancerul, care o va plezni fulgerător la ovare, chestie îmbucurătoare pentru cineva care devenise dependent de consumarea pastilelor anti-baby. Tot răul e spre bine. După care chimioterapia îi va trimite tot părul de pe cap la găleata de gunoi, chestie care iarăşi e bună, pentru că nimic nu e mai igienic pentru cap decât o chelie deasă, căreia şamponul de marcă îi conferă volum. Eric nu va face faţă noilor metamorfoze şi o va părăsi pentru o altă matracucă, moment în care feminista Barbie va deveni lesbiană, pentru că, nu-i aşa? dragostea învinge totul. După care va muri de cancer la colon, nu înainte de a i se face o operaţie de anus fals.

Cât despre Ileana Cosânzeana, ea va face exact ce ştie mai bine, ca-n poveste, adică va trăi fericită alături de Făt-Frumos până la adânci bătrâneţe. Aţi prins ideea? Atunci, fuguţa, mergeţi şi mai băgaţi un pariu, să spargem casa!