vineri, 29 iunie 2007

Amintiri din Estul Sălbatic (I)

Cunosc un loc în ţara asta frumoasă, mănoasă şi plină de oameni gospodari şi vrednici unde se fură şi apa de la pui, dacă nu e păzită corespunzător 24 de ore din 24 de doi dobermani flămânzi, amplasaţi strategic în contingenţa obiectivului într-un ţarc înconjurat cu sârmă ghimpată electrificată la 220 V (curent alternativ, la cel continuu s-a renunţat). Acesta este locul unde tatăl meu a decis să fie la pensiile sale fermier. Să nu credeţi c-am scris “pensiile” pentru că tata ar lua vreo două-trei, nu, dar rimează cu “apartamentele regelui”, ceea ce e de-a dreptul o găselniţă, nu? E o reuşită (exprimare ambiguă, nu precizez dacă locul ales e o reuşită sau decizia tatălui meu).

Mi-am petrecut pe acel picior de plai, în acea gură de rai, o perioadă semnificativă a vieţii mele: 1 (un) an. Şcolar. Sunt printre acei privilegiaţi ai soartei care măsoară după cum vor, în ani calendaristici şi în ani şcolari. Uneori pe faţă, alteori pe dos. Am fost deci acolo un an. În această perioadă, pe aria celor şapte dealuri care-l înconjoară s-au comis 6 crime, un viol, nenumărate acte de agresare fizică, pe unele putând să vi le povestesc cu mult mai mult antren decât duducile de la ora 5. Staţi pe pace, n-am fost eu acela, s-au descurcat ei şi fără mine, şi s-or fi descurcând şi în zilele noastre, că dacă n-ar fi, nu s-ar blogări. De departe însă, specialitatea locului este furtul. Noaptea, ziua, pe la spate, pe faţă, cu ciomagul în mână, cu picioarele scăpărând pe pietrele drumului, fiecare după puteri şi talent nativ (cum altfel?). O populaţie convertită la hoţie. Virtutea o mai practică doar popa, babele neputincioase şi morţii din cimitir. Populaţia activă e activă, ergo fură. Ce început mirific de récit, nu?

Înainte de a depăna şirul mărgăritelor, de a îndepărta foile cepei una după una, sau de a pieptăna pisica în sens invers până îi face blăniţa pâc-pâc-pâc de la electrizare şi se întoarce fulgerător să muşte mâna care a hrănit-o (luaţi ce metafora vreţi, nu mă zgârcesc!) să definim puţin poziţia naratorului faţă de obiectul delectării: pe scaun, la birou, în faţa monitorului, ignorând maestuos tastatura pe care a învăţat-o pe de rost. În raport cu ce voi nara (cu nara stângă, că aia dreaptă e înfundată), nu mai am azi nici tristeţe, nici mânie, nici amuzament. Am trecut prin toate stările astea la vremea lor, m-au mai poluat o vreme, azi au rămas doar amintirile. Distilate ca un rachiu de sfeclă de zahăr. Sunt gata să le lipesc pe blog, în funcţie de timp şi chef, iar când se vor termina promit să nu ficţionalizez, am să spun că s-au isprăvit şi gata, comentăm posibilităţile de traducere în limba română a expresiei “Piss Envoy” cu care Gilad Atzmon îl gratulează zilele astea pe Tony Blair, negociator al păcii (sic!) pentru Orientul Apropiat.

Dintr-o generozitate greu de înţeles dar uşor de explicat, voi trece sub tăcere numele satului care va fi subiectul propoziţiilor mele, ale oamenilor lui minunaţi şi ale visurilor lor zburătoare. Asumând intrarea în universalitate a Amintirilor mele din Estul Sălbatic, nu vreau să răpesc miilor de cititori care vor re-cunoaşte alte şi alte aşezări româneşti aşişderea plăcerea datului cu presupusul. Conspirativ, între noi şi numai noi, numele acestui sat va fi: Ţărănoaia. Locuitorii lui se vor numi, tot prin convenţie: Ţărăşenii. Un prieten psiholog, care şi-a adus obolul la formarea mea intelectuală, mi-a zis cândva: “Azi nu mai sunt ţărani, toţi sunt ţărăşeni.” Câteva zile mai târziu, aveam să constat că Tiberiu nu se înşela câtuşi de puţin. Eram într-o crâşmă de la Ţărănoaia, si un flăcău îmi zice languros-admirativ: “Ai fost la oraş?” Da, zic. “Şi cum a fost?” Cum să fie? întreb cu tragere de inimă, doar era pentru o cauză bună. “Frumos, nu?” Zâmbet păstos. El, nu eu. Eu zâmbesc vertical, pe direcţia mustăţii îndreptată gravitaţional tocmai hăt încolo, înspre Centrul Pământului. Auzi la el, frumos la oraş. Fusese cândva în piaţă şi mâncase mici cu muştar, chestie care constituia pentru el o experienţă mistică. Nu aprofundez, scena se termină aici. Ştiu că unul în pană de inspiraţie ar fi insistat gospodăreşte pe tăntălăul care-şi dăruise inima unui târg aflat la 30 de kilometri distanţă, dar eu nu mă pretez la exhibarea impudică a nefericirii omului, plus că nici n-am nevoie de asemenea artificii ca să umplu spaţiul, am poveşti din Estul Sălbatic cât cuprinde blogul ăsta...

“Hoţul adevărat”, zicea un prieten cojocar, om dăruit în multe şi a cărui amintire o evoc azi cu dragoste aproape filială, “e cel mai mare credincios.” El înainte de a se duce să-şi săvârşească nefăcutele, scuipă în sân şi zice: “Doamne ajută!” Apoi face cruce mare, gospodărească, şi se duce tiptil să ia oul de sub găină. Iar dacă moţata îl vede cumva, duce oul la loc cu obrazul crăpat de ruşine. E-he-he! Ce vremuri dom’le, când omul era om, şi hoţul domn! S-au dus, odată cu Harap-Alb şi Greuceanu, despre care spunea odată Băse că nu mai sunt necesare formării tineretului de azi. Hoţul de azi e preocupat de imagine: dacă-l prinzi nu dă înapoi prada, nu fuge, ci caută să te miruiască la Numele Tatălui, ca să te miri la crepetul zorilor ce căutai cu furca lângă tine în mijlocul curţii.

Într-o noapte m-am trezit cu mâna pe bâtă şi-am ieşit cu tata în pridvor, să croim la invadatori. Dormeam iepureşte, şi ştiam din bătaia câinilor când se scarpină o cucuvaie de purici albi, când le e de căţelit şi când avem inspecţie neanunţată. Tata cu o drughineaţă de stejar căreia numai ghinturile îi lipseau, eu cu o bâtă de baseball elegantă şi lăcuită, numai bune de altoit proastele caractere ASCII. Şlapii lângă paturi şi ţinută prezentabilă, că la hoţii din Satul se iese conform procedurii de urgenţă: pasul 1 – mâna pe instrument, pasul 2 – picioarele în papuci, pasul 3 – ieşirea încolonaţi pe uşă câte doi de mână, un băiat şi-un ciomag, direcţia ce nimerim. Paşii 1bis – îmbrăcarea în straie de zbânţuială şi 2bis – aprinsul becului, au fost îndepărtaţi din procedura standard, pentru că hoţul trebuie servit la timp şi nu rămâne fără replică dacă ratezi efectul surprizei.

Taman în seara aceea pivotul haitei de câini, o lupoaică tembelă şi care nu evalua niciodată pericolele, era legată. De restul nici nu vorbesc, că erau de galerie. Noi, planul A: tata printr-un cot de casă, eu prin celălalt, cu convenţia să trăznim când facem joncţiunea celor două aripi ale miliţiei cetăţeneşti. Afară o surpriză îşi face bine datoria: un far cât toate zilele drept în ochii mei. La momentul ăla tata nu plantase iluminatul de închisoare americană pe care îl are acuma, nici lanterna Varta care arde patru baterii în două ceasuri nu o cumpărase. Eram deci subtehnologizaţi, iar cu cronologia nu te pui, eu proptisem pupilele mărite într-un far, incapabil să evaluez cu cine-mi pun IQ-ul. Lady cea tembelă făcea ca la circ. Tata măsura perimetrul casei cu băţul de chibrit. Hoţii păstrau tăcere ca nişte elevi la teză, ştiut fiind că lumina ascunde moaca, dar timbrul vocii ba. Vizualizaţi scena? Să vă fac o schemă? Vă rog să nu mă dezamăgiţi, pentru că nu reiau nici în ruptul cap, mai bine mă avertizaţi de la început, ca să ştiu cu cine am de-a face.

Da capo, greii mei de cap! Deci doi tipi experimentaţi, doi lupi ai protecţiei avutului personal în dauna furatului obştesc, ies noaptea ca să-şi apere bunurile trudite cu sudoarea axilară. În cazul în speţă, recolta de sfeclă de zahăr muncită conform procedurilor clasice explicate în cursurile universitare de agronomie ale anului II şi II bis (la nevoie II tris, dacă are cine plăti taxa de reptilă). Nu era prima oară cănd iubiţii voştri eroi ieşeau well-prepared să-i omenească pe voinici ieşiţi la colnic cu parul în dreapta şi cu lanterna de orbit apropitarii în stânga. Năuhau aveam grupir, ni se furase deja o crescătorie de iepuri promiţătoare (din care însă rămăsese un efectiv matcă, modul ţărăşeanului de a spune ca un robocap: ail bi bac!), o căpiţă de fân cu tot cu prepeleac, diferite instrumente dintre care o coasă italienească ce mi-a rămas aproape de inimă, o roabă de nisip şi una de balastru, lemne de foc în cantitate nedeterminată şi un câine prost. Se trecea prin curtea lui tata mai ceva ca prin Gara de Nord. Şi rar să-şi facă vreunul degeaba. Eram fripţi! Între timp tata a băgat câteva mii de euro într-un gard filozofic, dar nu te poţi juca cu cronologia, faptele sunt ceea ce sunt, pe atunci nu ştiam încă profundul rost al unui gard: acela de a-i ţine pe hoţi înăuntrul proprietăţii când vor să dispară, şi nu de a-i împiedica să intre. Taoismul în sprijinul micului proprietar de pământ de la Ţărănoaia.

Revenim la momentul fierbinte după care vă lasă gura apă ca să vă povestesc câte ceva despre câini. Sunt expert, nu ascund asta, în câineză. Voi vedeţi nişte patrupede cu nas şi coadă şi credeţi că marea artă constă să te apropii de un Mastino Napoletano cu babinele încleiate de salivă (ale lui, asupra salivaţiei voastre nu îndrăznesc să mă pronunţ) şi să-i spuneţi cu vocea gâtuită de emoţie: giugu-giugu, puişol! să-ţi dea nenea zăhălel? Eu n-am nevoie de trucurile astea, eu vorbesc câineza fără subtitraj. Competenţe de receptare şi comunicare zbârnâind precum coada unui Beagle care a prins urma. De acord, n-am învăţat-o pe căţeaua lui taică-meu tabla înmulţirii, dar nici un profesor nu poate preda ceea ce el a uitat în secunda 2 după ce a absolvit vacalaureatul la mate-fizică. Altfel, vă asigur că aş (dacă izbutiţi să completaţi ideea având în vedere informaţiile deja primite până în acest moment aveţi două puncte din zece posibile. Notaţi rezultatul în josul paginii.)

Să recapitulăm: eram deci cu un far în ochi, cu dreapta pe bâta de beizbol şi cu stânga undeva în stânga mea. Aşteptam să dea odată taică-meu colţul... casei, nu colţul pur şi simplu, îmi iubesc bătrânul ca pe reprezentantul legitim al lui Dumnezeu pe pământ, e o figură sacră pentru mine, precizez asta ca nu cumva să vă ducă mintea tembelă la automatisme langajiere de corijenţi, cum vă e felul. Aţi auzit de dilatare temporală? Timpul subiectiv călare peste timpul obiectiv care nu mai suflă de aşa o presiune? Pai asta băgăm şi noi acuma, aţi prins faza? Ok, hai s-o scurtăm, să nu ziceţi că mă joc cu nervii voştri, ştiu că abia aşteptaţi să mai faceţi un sărci pe Gugâl, să vă duceţi unde vedeţi cu motorul de căutare. Reiau ideea: eu cu o bâtă în mână şi cunoştinţe de beizbol absolut folclorice, tata ocolind casa de parcă ar fi fost Casa Poporului, atâta o mai lungea, sau cine ştie, poate se oprise în colţul sud-vestic să mai recupereze din somnul pierdut, eu lângă o căţea promiţătoare gândindu-mă că dacă e unul singur îl croiesc, dar ce te faci dacă-s mai mulţi, mai bine îi bag în aia mă-sii, vorba lui Pavel Stratan. Tulburătoare dilemă: To be Li or not to be Li, that's the question!

Am o meteahnă, de fiecare dată când o alternativă (adică două posibilităţi, nu o posibilitate suplimentară, dacă nu mă credeţi căutaţi la dico, dar vă rog din suflet, nu mă mai întrerupeţi atâta!) mă presează, prefer să mă concentrez aiurea. Mă prefac că am nevoie de întăriri şi cu mâna stângă, aflată miraculos în stânga, încep migăloasa operaţiune a dezlegării căţelei. O să spuneţi, da’ bine bine, vajnici proprietari, de ce era pe lanţ forţa de menţinere a păcii într-un teritoriu disputat de toţi vecinii? Ei bine, dragilor, între timp tata a făcut tot soiul de năzdrăvănii, alocând pentru apărare un procent din venituri care l-ar face să icnească pe Dick Cheney de invidie, dar încă nu descoperise virtuţile benefice ale dezlegării câinelui pe timpul nopţilor cu lună plină. Aşadar, ce s-o mai lungesc, câinele era legat de proşti. Adică noi, că Lady era deşteaptă. Genul de bestie dispusă să-şi bage caninii în fesierul unuia care sărea la tata cu furca în mână, chestia asta îl cam speria pe bâtrânul meu, responsabilitate juridică şi alea-alea, dacă îl morsoacă javra la gât pe hoţ cum citise el în Baltagul? Părerea mea era că furca e furcă şi baltagul baltag, dar n-am avut niciodată drept de vot în faţa lui, şi aşa va rămâne până la Judecata de Apoi. Aşa că Lady era liberă numai când mergeam eu să aduc vitele de pe imaş, chestie care făcea câţiva kilometri de trap mărunt şi discuţii entuziaste în câineză.

Cam de conversaţii ne ţineam şi în timp ce alţii ne spionau cu farul, să vadă cum dom’le face profu’ ăsta să-şi amuţe jâgăraia asta la noi fără să strige şo pe ei ca-n poveste. E clar, eu căutam să cooptez întăriri în regnul animal, vegetal şi mineral, dar ce oare făcea tata? Mai uşor v-aş putea spune cine l-a ucis pe gifichei şi din ce poziţie, e un mister pentru mine ce-a făcut tata în dilatarea aia temporală, gândiţi-vă şi voi că a apărut exact când mi s-a terminat mie dilatarea şi-au început din nou să curgă secundele după cum dicta pendula din perete, e anormal, nu? Cum, nu pricepeţi? Măi, nu mă miră, la câţi oameni intră în gospodăria mea virtuală căutând “porno” şi “cel mai bun manelist”, te pomeneşti că aşa ai ajuns şi tu aici, crezând că te servesc cu povestiri erotice.

Uite, hai să parafrazăm o problemă de fizică de mare succes în manualul de a IX-a pe care mi l-a trântit profu’ peste cap în abatorul de fizică. Dacă pui mâna pe literele “L” şi “or” exat asta rămâne: “-ab-atorul de fizică”, pe încercate. Ca să vă ajut, o fac sub formă de exerciţiu. Se dă textul: Două trenuri se îndreaptă unul spre celălalt pe două şine paralele cu vitezele x şi respectiv y..., să se parafrazeze problema în contextul în care un om stă cu farul în ochi şi cu bâta în dreapta, în vreme ce celălalt om înconjoară casa în direcţia care îi asigură cel mai lung segment din perimetrul dat. Soluţie: Cum este cu putinţă ca în cazul unei echipe formată din doi membri, unuia să i se dilate timpul până la dimensiunea notată cu x1, iar celuilalt să-i curgă timpul cu dimensiunea subiectivă x2, şi totuşi fenomenul să ia sfârşit într-un punct beta comun, ulterior punctului alfa comun care precede defazarea temporală?

Ei bine, habar n-am. N-am fost niciodată cel mai bun la fizică, cu excepţia unei teze la care am luat 9, dar atunci era normal, că fusesem corigent pe primele două trimestre, şi riscam să repet frumuseţe de clasa a X-a. După care mi-am revenit, iar când am crescut mare am ieşit cu tata la faza pe care tot încerc să v-o povestesc, dar până nu lămuresc ce făcea bătrânul nu mă las, aşa sunt eu, atent la detaliile în care se ascunde diavolul, nu? Nu ştiu ce făcea tata, condiţia fizică nu-i lipsea, sprinta suta în mai puţin timp decât aveţi voi ca să citiţi o frază proustiană mică la mine pe blog, dar mă prefac că am găsit, histoire de a aduce un plus de poezie în Ţărănoaia. Între tigru şi floare, între hoţi şi patul cald, meditativul meu tată găsise timp să admire cerul. Şi avea ce admira, pentru că la amarul ăla de pământ bun de se mirase o echipă de franţuji ce compoziţie grozavă poa’ să aibă (S’il vous plaît, apportez-nous de la terre qui existe dans la nature, nous ne voulons analyser des compositions de synthèse!) îşi mai trăsese boierul şi o droaie de hectare de cer, dar ştiţi, din ăla fain, cum n-o să vedeţi în oraş în veci şi pururi! Nu mă bag la descrieri cu forţă sugestivă că-mi crapă blogul de necaz. Tata admira cerul, ce-i aşa de greu de priceput? Eu îi întrebam pe hoţii atomici “Care eşti bă, acolo?”, deh, mă credeam la strigatul catalogului, am zis întotdeauna că şcoala nu te învaţă cum să te descurci în situaţiile din producţie, iar tata, cu timpul lui subiectiv depănat pe un mosor de plastic alb-sidef (procedeu stilistic: imagine vizuală cu caracter figurat), număra stelele.

După care s-a produs impactul. Eu am dat drumul la căţea. Tata la drughineaţă. Hoţii la sacul cu sfecla de zahar. Vedeţi cum încep să se lege toate? Ca într-un film de Mungiu candidat la Oscar. Aerul face plosc în gura căţelei, au-au în măciuca bătrânului meu cu condiţia fizică de invidiat, pământul geme sub hoţii care erau în număr de doi, cu semnalmentele: haine cenuşii, cagule pe cap şi nici un sunet pe gură. Eu nu mai ţin minte ce făceam, cred că măsuram ecartul dintre timpul subiectiv şi timpul pendulitic.

De la un traumatism la altul (de Ben Heine)


Profetii despre trecut (Indienii Hopi)

“Aceasta e de pe vremea când a început dezordinea. Orice le trebuia [oamenilor] se afla în aceasta a Doua Lume, dar ei doreau mai mult... Oamenii au început sã se certe si sã se lupte, iar apoi au început rãzboaiele între sate. Încã mai existau câtiva oameni în fiecare sat care cântau cântecul Creatiei lor. Dar oamenii nemernici râdeau de ei, pânã când n-au mai putut cânta decât în inimile lor. Chiar si asa, Sotukknang [Stãpânul Univerusului]... le apãrea acestora.

“Femeia Pãianjen îmi spune cã în aceastã lume se rãspândeste trãdarea”, a spus el. “Am hotãrât cã trebuie sã facem ceva cu privire la aceasta. Distrugem aceastã a doua Lume cât mai curând pentru a vã pune la loc sigur pe voi cei care încã purtati cântecul în inimile voastre.”

Asa cã, din nou, asa cum a fost si cu Prima Lume, Sotukknang a chemat Potopul Furnicilor pentru a deschide lumea subpãmânteanã oamenilor alesi. Când ei s-au aflat în sigurantã sub pãmânt, Sotukknang le-a poruncit gemenilor, Poqanghoya si Palongawhaya, sã-si pãrãseascã posturile de la capetele de nord unde stãteau pentru a mentine Pãmântul în rotatia potrivitã.

Gemenii si-au pãrãsit anevoie posturile atunci când lumea, pe care n-o regla nimeni, cu echilibrul pierdut, se rotea nebuneste, în timp ce se rostogolea repetat. Muntii plonjau în mare într-o împroscare uriasã, mãrile si lacurile se revãrsau peste uscat; iar cum lumea se învârtea într-un spatiu rece si lipsit de viatã, ea se transforma în gheatã.

Acesta a fost sfârsitul celei de-a Doua Lumi, Tokpa. »

(Cartea indienilor Hopi, text consemnat de cãtre Frank Waters)

Acest fragment din memoria amerindienilor Hopi confirmã absolut toate tezele lui René Guénon despre “sãlbatici” (care se regãsesc fãrã exceptie la Joseph de Maistre). Întâi de toate, aceea cã “sãlbaticul” nu este un primitiv, ci o aschie sãritã din copacul civilizatiei. Hopi conservã o memorie atât de venerabilã încât ceea ce noi numim “istorie” pare o fabulã închircitã.

Ei stiau de exemplu cã pãmântul este rotund si cã lumea a fost distrusã puternic în câteva rânduri, prima oarã cu gheatã, a doua oarã cu apã. Mai stiau cã lumea va mai fi distrusã a treia oarã, cu foc. Mãrturia primei distrugeri este localizarea nordicã a Hiperboreei, azi acoperitã cu gheturi. Despre potop, nu este traditie fãrã mãrturii textuale. Apocalipsa va fi, stim din nenumãrate surse, o purificare prin foc.

Interesant este cã întelepciunea oamenilor Hopi a mers si pânã la identificarea cauzei degenerãrii: dezordinea. Iar simptomele sunt: a) a dori ceea ce nu trebuie; b) a lupta pentru ceea ce doresti; c) a abandona cântecul Creatiei si a râde de cei ce-l pãstreazã. Mã întreb dacã lumea noastrã nu este deja pregãtitã de distrugere: a) avem o “filosofie a dorintei” (freudianismul, azi toatã lumea stie ce rãu e sã-ti refulezi o pohtã); b) avem o “filosofie a luptei” (pragmatismul, criteriul rentabilitãtii ca motor si unic scop al organizãrii); c) am pierdut sensul ritualurilor si am uitat doctrinele metafizice (este unanim acceptat cã ritualul este “împotriva creativitãtii” iar teoria, în caz cã mai acceptã cineva cã e bunã la ceva, nu-si mai gãseste sens decât dacã serveste trecerii rapide la practicã).

Detaliile catastrofei sunt surprinzãtor de precise: cei ce pãstreazã cântecul Creatiei “în inimile lor” sunt ascunsi într-o lume subpãmânteancã (Agartha?), în vreme ce pãmântul îsi pierde “echilibrul” dupã ce fusese lãsat la voia lui de gemeni (avem dreptul sã ne gândim la mutarea polilor magnetici?).

Fragmentul face referire la moartea Celei de-a Doua Lumi, acoperitã cu gheatã. Trecerea de la Treta-Yuga la Dwapara-Yuga, conform hinduismului. Potopul trebuind sa fie trecerea de la Dwapara-Yuga la Kali-Yuga.

joi, 28 iunie 2007

Despre ispite (un comentariu la Cronicile Narniei)

"Foolish boy," said the Witch. "Why do you run from me? I mean you no harm. If you do not stop and listen to me now, you will miss some knowledge that would have made you happy all your life."

"Well I don't want to hear it, thanks," said Digory. But he did.
"I know what errand you have come on," continued the Witch. "For it was I who was close beside you in the woods last night and heard all your counsels. You have plucked fruit in the garden yonder. You have it in your pocket now. And you are going to carry it back, untasted, to the Lion; for him to eat, for him to use. You simpleton! Do you know what that fruit is? I will tell you. It is the apple of youth, the apple of life. I know, for I have tasted it; and I feel already such changes in myself that I know I shall never grow old or die. Eat it, Boy, eat it; and you and I will both live forever and be king and queen of this whole world - or of your world, if we decide to go back there."

"No thanks," said Digory, "I don't know that I care much about living on and on after everyone I know is dead. I'd rather live an ordinary time and die and go to Heaven."

"But what about this Mother of yours whom you pretend to love so?"

"What's she got to do with it?" said Digory.

"Do you not see, Fool, that one bite of that apple would heal her? You have it in your pocket. We are here by ourselves and the Lion is far away. Use your Magic and go back to your own world. A minute later you can be at your Mother's bedside, giving her the fruit. Five minutes later you will see the colour coming back to her face. She will tell you the pain is gone. Soon she will tell you she feels stronger. Then she will fall asleep - think of that; hours of sweet natural sleep, without pain, without drugs. Next day everyone will be saying how wonderfully she has recovered. Soon she will be quite well again. All will be well again. Your home will be happy again. You will be like other boys."

"Oh!" gasped Digory as if he had been hurt, and put his hand to his head. For he now knew that the most terrible choice lay before him.

"What has the Lion ever done for you that you should be his slave?" said the Witch. "What can he do to you once you are back in your own world? And what would your Mother think if she knew that you could have taken her pain away and given her back her life and saved your Father's heart from being broken, and that you wouldn't - that you'd rather run messages for a wild animal in a strange world that is no business of yours?"

"I - I don't think he is a wild animal," said Digory in a dried-up sort of voice. "He is - I don't know -"

"Then he is something worse," said the Witch. "Look what he has done to you already; look how heartless he has made you. That is what he does to everyone who listens to him. Cruel, pitiless boy! you would let your own Mother die rather than -"

"Oh shut up," said the miserable Digory, still in the same voice. "Do you think I don't see? But I - I promised."

"Ah, but you didn't know what you were promising. And no one here can prevent you."

"Mother herself," said Digory, getting the words out with difficulty, "wouldn't like it - awfully strict about keeping promises - and not stealing - and all that sort of thing. She'd tell me not to do it - quick as anything - if she was here."

"But she need never know," said the Witch, speaking more sweetly than you would have thought anyone with so fierce a face could speak. "You wouldn't tell her how you'd got the apple. Your Father need never know. No one in your world need know anything about this whole story. You needn't take the little girl back with you, you know."
That was where the Witch made her fatal mistake. Of course Digory knew that Polly could get away by her own ring as easily as he could get away by his. But apparently the Witch didn't know this. And the meanness of the suggestion that he should leave Polly behind suddenly made all the other things the Witch had been saying to him sound false and hollow. And even in the midst of all his misery, his head suddenly cleared, and he said (in a different and much louder' voice):

"Look here; where do you come into all this? Why are you so precious fond of my Mother all of a sudden? What's it got to do with you? What's your game?"


Comentariu

1) Actul ispitiri incepe cu o minciuna ("I mean you no harm"). Este un prim avertisment, care insa se va confirma abia mai tarziu. In lumea noastra minciuna s-a banalizat, si asta datorita ignorantei noastre. Daca am fi atenti, am vedea ca de fiecare data cand urmeaza sa se petreaca un mare pacat, el este fie precedat, fie insotit de o minciuna. Intrebat unde este Abel, Cain Ii raspunde lui Dumnezeu ca el nu este "paznicul fratelui sau", incercand sa insinueze ca nu stie nimic. La nivel metafizic, adica la cel mai profund nivel de perceptie a realitatii, minciuna este o sfidare a lui Dumnezeu, o siluire a Realitatii, o incercare de detronare a Adevarului. Gradul de degenerare spirituala a unei civilizatii este direct proportional cu permeabilitatea ei la minciuna.

2) Ispitirea continua cu o oferta de tip "intelectual": oferirea unei noi perspective asupra realitatii. Cel ispitit este invitat sa aplice o alta cheie hermeneutica, sa re-organizeze lumea dupa o alta paradigma. ("You have plucked fruit in the garden yonder. You have it in your pocket now. And you are going to carry it back, untasted, to the Lion; for him to eat, for him to use. You simpleton!" - mai incolo: "What has the Lion ever done for you that you should be his slave?") Desi nu are nici o contributie la noua "intelegere", cel ispitit se vede gratulat cu un plus de inteligenta daca face un simplu gest (volitiv, nu intelectual): subscrierea la noua interpretare.

3) Ispitirea face apel la ceea ce consideram indeobste bun (pietate filiala, mila, bunatate). O intreaga retorica este pusa in miscare pentru a-l convinge pe cel ispitit ca nu are de ales, ca trebuie musai sa faca dupa cum este imboldit, altfel pierzandu-si orice demnitate, chiar aspiratia de a mai ramane om.

4) In acest moment intervine o ruptura, un detaliu-avertisment. Indemnandu-l pe cel ispitit sa faca un bine, demonul se ofera "sa inchida ochii" in fata mai multor nevolnicii. ("You needn't take the little girl back with you, you know.") Demonul este ilogic: amenintandu-te ca eviti sa faci un bine (indoielnic), te impinge sa-l platesti cu un rau (cert). Singurul lucru concret din oferta Demonului este certitudinea Raului. Binele este in cel mai bun caz ipotetic, adesea imposibil.

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre nesaţul modernităţii

Despre Răul Dumnezeu

Despre incertitudinile elective

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos

Despre lucruri ce nu se văd

miercuri, 27 iunie 2007

Unitatea de măsură pentru evaluarea timpului scurt şi foarte scurt

Am trăit nedumerit zilele când, în 1990, muncitorii au ieşit în stradă ca să strige: “Noi muncim, nu gândim!” Şi aveau dreptate... Ieri în Capitală minerii au scandat: “Cu cianura printre noi, suntem sănătoşi ca voi!” Aceeaşi lozincă reîncărcata... Acelaşi entuziasm din parte-mi.

N-am să blamez breasla minerilor, nu că n-ar fi oportun şi motivat, ci pentru că orice bucată de pâine câştigată cinstit îl înnobilează pe cel ce-o aduce zilnic pe masă. Nici n-am să le scriu elogii proletcultiste, sunt nişte tâmpiţi, amărâţi ca vai de ei, a căror soartă grea îmi aminteşte de calul ăla din Germinal, coborât cu frânghiile în mina ca un mormânt, din care nu avea să-i fie permis să iasă decât ţeapăn, cu picioarele în sus.

Nu e vesel să fii miner. Nu e uşor să vezi într-o zi că nici miner nu poţi fi, după ce singurul lucru la care te pricepi e să dai cu târnăcopul în pământ. Dar de departe cel mai trist lucru e să nu pricepi că eşti doar miner. Că eşti doar miner. Adică o pereche de braţe care mânuie mai bine târnăcopul decât mine. E rău să fii de meserie o pereche de braţe, e şi mai rău să nu pricepi că gândirea nu se face cu lopata şi nici nu iese din lămpaş.

Miza Roşiei Montana e imensă şi concomitent ridicolă. E imensă pentru că zăcămintele de aur ale planetei s-au epuizat. Civilizaţia noastră ajunge la finiş, ieri cărbunele şi gazele naturale, azi aurul, mâine-poimâine petrolul. Ne pregătim să închină steagul. Roşia Montana ar mai reprezenta o gură de aur pentru pivniţele flămânde ale băncilor. După care, am fi tot aici unde ne aflăm azi şi acum. Asta e partea ridicolă a mizei pe care o ridică Roşia. O mână de aur plătit cu un deşert de cianuri în inima Transilvaniei. Trebuie să fii tâmpit ca să nu vezi că târgul e prost, că nu se merită... Câţiva ani ca miner pentru o eternitate chimică!

Propun ca unitatea de măsură pentru evaluarea timpului scurt şi foarte scurt să fie distanţa dintre retină şi punctul de focalizare a privirii situat imediat deasupra vârfului nasului.

Sfântul Careva

Undeva Constantin Noica face o pledoarie pentru “autostrăzile culturii”. Aristotel, Platon, Kant. Greaca veche şi latina. Germana. Consultarea directă a surselor, apoi a comentariilor. Evitarea culturii formate din cărţi despre cărţi despre cărţi despre... Noica are fireşte dreptate. Ceea ce nu mă va împiedica pe mine să scriu o pledoarie în favoarea uliţelor culturii, ba chiar a fundăturilor, a cururilor-de-sac, a cărţilor cu care se termină totul...

Cu câţiva ani înainte de a se fi întâlnit cu Jacques Bergier, cu mult înainte ca proiectul Dimineţii magicienilor să fi fost imaginat şi pus în practică, Louis Pauwels a scris un roman care a ars ca un foc de paie: Saint Quelqu’un. Apărut în 1946, imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, s-a bucurat la scurtă vreme de notorietate, a inflamat dezbateri şi a umplut coloanele revistelor literare. Apoi, nimic. Azi, cu greu îşi mai aminteşte cineva ceva despre el. Şi totuşi, între Mersault, eroul celebrului roman Străinul al lui Camus, şi Josselin, eroul lui Pauwels, există o relaţie de înrudire neîndoielnică.

Un bărbat lucrează pentru o întreprindere de betonaj. La fiecare două luni revine acasă pentru opt zile. Soţia îi găseşte într-una din permisii o scrisoare de la o amantă. O femeie cu care petrecuse câteva zile înainte de a ajunge la familie. Gelozie conjugală presărată cu multe crize. O fată alături de suferinţa mamei şi un băieţel, care nu pricepe ce se întâmplă. În cele din urmă, femeia se aruncă de la etaj în cap şi moare. Aflase că băieţelul ei murise de pneumonie. Bărbatul vinde totul unui tapiţer, care se ocupă de cele două înmormântări. Lucienne, fata, merge în grija unui unchi. Bărbatul o ia încotro vede cu ochii, spre Orient.

Atât. O poveste cât un degetar. O istorioară anodină, asemeni celei unui francez pied-noir care împuşcă un arab algerian pe plajă, după ce participase la înmormântarea mamei sale. Altă poveste cât un ac cu gămălie, cu care are aşa, un aer de familie. Récituri terne, lipsite de suspans, venind de niciunde pentru a se îndrepta nicăieri. Naraţiuni-suport. Camus propune un om revoltat într-o lume absurdă, în care şi revolta lui este lipsită de sens. Pauwels ne propune Sensul: într-un fost pontator al unei întreprinderi de betonaj, căsătorit, doi copii, o amantă, se declanşează brusc stările de meditaţie:

“Abia am avut timp să găsesc o bancă şi să mă aşez. Un val de gânduri, de imagini şi de zgomote îmi intră în cap, simt că toate forţele mele se înmulţesc, că se încordează şi vibrează ca şi cum aş fi avut să sar peste case, să alerg fără să mă mai sprijin pe pământ, să adun o coloană de zece mii de cifre într-o secundă, să asurzesc tot Parisul cu vocea mea, să arunc oraşul în aer... apoi nu mai văd nimic, o mare tăcere mi se caţără de-a lungul picioarelor, mă invadează. Dispar într-o tăcere care este mai mult decât tăcere şi o bucurie formidabilă mă înlocuieşte. Nu sunt, apoi sunt tot ceea ce există, sunt lumina a ceea ce există. Nicăieri nu mai este nimic decât o bătaie de aripi într-o transfigurată bucurie.

Când mi-am revenit în simţiri, când mi-am regăsit corpul, am văzut lucrurile cu alţi ochi. Casele, prăvălia fierarului, terasa cafenelei, cinematrograful, oamenii grăbiţi de pe trotuar, totul se îngustase, devenise fără consistenţă, tern, şi mai ales inutil. Nu ştiu dacă formele sau culorile oamenilor, ale faţadelor, ale cerului sau ale copacilor se schimbaseră. Era mai degrabă ca şi cum aş fi luat, fără să-mi dau seama, o mare distanţă de ele. Şi de acum, acea distanţă, un vid, era între lucruri şi mine, şi mai există, în permanenţă asupra lor, o lumină a asfinţitului.”

Swami Vivekananda admitea că este cu putinţă ca într-un om să se declanşeze spontan (sau, oricum, în absenţa unui efort conştient şi a unui prilej sesizabil) nişte stări ale fiinţei care să-l conducă spre mokşa (eliberare). Pawels scrie cronica unui astfel de eveniment, a unui destin în jurul căruia se prăbuşeşte totul, dar care se câştigă exact atunci când, în ochii oamenilor, pierde tot ce a avut.

“Da, de trei ori, poate de patru, am ajuns la buza acestei clipe. Închisoare s-a întredeschis şi s-a închis la loc, am crezut că mă pierd în linişte, că devin bucuria deşertului de dincolo de ziduri. Dar nu era nimic, aproape nimic! Şi totuşi, de fiecare dată, în acelaşi timp în care scădeau zgomotele şi gălăgia groasă a vieţii mele, un curent de putere fără limite urca din străfundurile pântecelui meu spre inimă, îmi atingea inima şi se îndrepta spre gât, ca un şarpe care se descolăceşte încet iţindu-şi capul. Atunci îmi părăseam corpul şi mă dizolvam în oceanul tăcerii, în oceanul nemişcat al fericirii pure. Dar nu, nu era nimic, aproape nimic! Sarpele s-a ridicat mai sus, a trecut dincolo de gâtlej şi capul lui a venit să se odihnească între sprincene, şi în această secundă o lumină magnifică a izbucnit în spatele ochilor mei, o floare s-a deschis în craniu şi zidurile au căzut. Eram un munte de sare şi m-am prăbuşit în mare, am devenit apa mării, m-am împreunat cu măreţia mea. Oh! cum să spun? Nu-mi pot spune nimic din ce ştiu. Aş vrea să gândesc, aş vrea să mă învăţ cuvânt cu cuvânt ceea ce ştiu şi fiecare cuvânt, fiecare idee alunecă şi cade, se întoarce pentru a se amesteca cu mine însumi, cu oceanul.”

Sfântul Careva este unul din multele romane care au ceva de zis şi pe care noi le-am uitat. Cineva opina că civilizaţia noastră s-ar mişca în virtutea unei misterioase legi a dublului. Astfel, de fiecare dată când se naşte şi începe să vorbească un om care are ceva salvator de spus, un altul, găunos dar strălucitor, ocupă scena şi culege aplauzele. Acesta nu are nimic de dat, nu poate salva nici măcar un dihor beat mort, dar ocupă scena, ceea ce veţi fi de acord că nu e puţin lucru. Romanul lui Pauwels nu e un text despre religie, deşi puţinele fraze dedicat creştinismului în el sunt tulburător de adevărate, nu este nici o carte iniţiatică autentică, în genul Divinei Comedii sau a lui Harap-Alb. Are însă virtutea incontestabilă de a ne spune că sfinţenia este cu putinţă, aici şi acum, chiar de-ai fi tu pontantor într-o întreprindere de betonaj, cu soţie, doi copii şi amantă. Locul ei în istoriile literare a fost însă ocupat irevocabil de un alt roman, în care un francez pied-noir, nu mult după înmormântarea mamei sale, împuşcă un arab algerian. De chi-chi.

Azi, avem o “autostradă a culturii” numită nihilism. Ştim cu toţii că trăim într-o lume absurdă. Undeva însă există o uliţă în care sfinţenia este cu putinţă, dar cine mai ştie drumul până acolo?

marți, 26 iunie 2007

Downdate tehnologic

Bine, bine, dar eu nu pricep o chestie: unde-s tastatura şi mausul?

(Ciprian, webdesigner, într-o seară de revelion, în faţa televizorului)

Surse de energie neconvenţională

S-a aprins Luna.

(un copil)

Despre gãinizarea lumii

Ai vãzut vreodatã remuscãrile atroce oglindite pe chipul unei gãini dupã ce a ciugulit un vierme? I-ai vãzut trãsãturile chinuite la gândul cã o existentã nevinovatã tocmai a fost aneantizatã în pipota ei? Nu? Atunci e bine: pentru cã de fapt o gãinã cãreia sã-i parã rãu nici mãcar nu existã. Aceastã pasãre are ceva cu adevãrat uimitor: capacitatea ei fantasticã de a face rãu fãrã ca mãcar sã-si dea seama. Dacã vremurile se îndreaptã într-o directie predictibilã, atunci eu cred cã sare în ochi nu doar cresterea capacitãtii oamenilor de a accepta Rãul, nici aceea de a-l comite cu seninãtate, ci chiar de a-l perpetra în absenta constiintei lui. Cu aceeasi naturalete cu care o gãinã suge un vierme din pãmânt.

Am avut ocazia în câteva rânduri sã fac observatii asupra acestor pãsãri. Etiologia lor trece neobservatã pentru mentalul colectiv, care preferã sã înregistreze încãpãtânarea mãgarului, solemnitatea tâmpã a boului, mãretia leului, perfidia pisicii. Un autor spunea cândva cã singurul animal care cunoaste “un Dumnezeu vãzut, pipãit si mirosit” este câinele. Despre galinacee, nimic. M-am decis sã scriu aceste rânduri ca sã umplu un gol nepermis.

Gãina este individualistã. Dacã te uiti într-o poiatã de orãtãnii, ti se pare cã vezi o comunitate, dar în realitate în fata ta nu este nimic închegat, nici o coeziune nu leagã populatia galinacee, ai cãrei membri sunt deplin autonomi. Este destul sã vezi cum se înghesuie la mâncare: fiecare pentru el/ea. Atunci când o gãinã gãseste un vierme, un cãrãbus, ceva, începe o goanã nebuneascã cu prada în plisc, nici un fel de prioritate la hranã celor mici, sau eventual suratelor ouatoare. Individualism în stare purã. Speciile cu simt ierarhic ca leii sau hienele presupun cã cei mai puternici membri ai grupului, cei pe umerii cãrora este povara supravietuirii clanului, mãnâncã primii, dar la gãini ierarhia este pusã sub semnul întrebãrii si de o sutã de ori pe zi, de fiecare datã când o puicã debilã confundã o piatrã cu o grãuntã. Gãinile au aplicat doctrina egalitarismului cu mult înainte ca oamenii s-o fi formulat în vremea revolutiei franceze.

Gãina nu se revoltã niciodatã. Si asta pentru cã nu are memorie. Stãpânul poate culege zilnic ouãle, poate tãia câte o pasãre la douã zile, gãinile nu vor face niciodatã grevã dacã au mâna lor de grãunte zilnice. Si asta fãrã nici o fidelitate fatã de stãpân, vulpea si uliul pot face la fel fãrã ca gãinile sã organizeze vreo formã de rezistentã oarecare. Fiind lipsitã de constiinta apartenentei la o colectivitate, fie si cea miniaturalã pe care o presupune poiata, gãina ar putea savura fericirea de a nu fi ea victima, dacã imaginatia nu i-ar fi complet blocatã de digerarea unui bob.

Gãina este în mod definitiv o mare experimentalistã. Desi recunoaste forma unui vierme, ea poate ciuguli si sireturile unui pantof, iar un ciob de sticlã o poate atrage la fel de mult ca un bob de grâu, cu conditia ca forma sã fie aproximativ aceeasi. Sau nu. Aceastã capacitate de a întâmpina noul fãrã temeri tine de faptul cã populatiile galinacee nu au repere. Toate speciile se comportã într-un mod care tine de o dharma a fiecãreia, ei bine gãinile sunt capabile de o curioasã si neplãcutã “performantã”: aceea de a-si schimba comportamentul în masã. Dacã o tovarãsã din poiatã începe sã sângereze (muscatã de un sobolan de exemplu), ea trebuie imediat îndepãrtatã si izolatã de grup, altfel va fi “gustatã” de suratele care se vor converti în termen de câteva ceasuri la canibalism, devorând biata victimã înainte sã moarã de moarte buna. Un grup numeros poate derapa astfel fãrã nici un efect de inertie vizibil.

Ar mai trebui spus cã gãinile cunosc conflictul dintre generatii (pentru care nu este indicat ca puii tineri sã fie în acelasi spatiu cu gãinile bãtrâne) si violenta sexualã ca singurã formã de relatie între membrii de sex opus, si avem tabloul complet al societãtii moderne în curs de gãinizare. Într-adevãr, lumea noastrã seamãnã din ce în ce mai mult cu o poiatã. Visãm la egalitate, ierarhiile fiind puse în discutie de fiecare datã când o luãm la fugã cu un vierme în plisc. Rãul îl comitem voios, fãrã mãcar sã ne mai dãm seama de gravitatea gândurilor si a faptelor noastre. Experimentãm cu sete, pânã ce un ciob ne perforeazã gusa. Dupã care o luãm de la capãt. A dispãrut solidaritatea, înlocuitã fiind cu capacitatea de a “valorifica” necazul celuilalt. Si asta în numele “gândirii pozitive” al cãrei scop este de a ne proteja pipota de orice urmã de gravitate. Vietuind în spatii semi-închise, ne îmbolnãvim de agresivitatea suprapopulãrii si adoptãm orice nebunie cu viteza cu care oamenii schimbã modele. Scurmãm temeinic podeaua si nu ne e rusine sã numim asta “cercetare”, separãm firele de praf gri de cele negre, si asta trece drept “contabilitate”.

De la o vreme, circulã în poiatã zvonul c-o sã ne ia pe toate sã ne dea foc. Ceva legat de o chestie obscurã, aviara sau cam asa ceva. Dar eu nu cred. Nu se poate. De când sunt gãinile pe lume asta, sã se dea foc la un cârd întreg nu s-a mai vãzut. Trebuie sã fie doar un mit.

luni, 25 iunie 2007

Identitatea băţ a românilor

Lui Emil Cioran i s-a făcut rău de români şi de identitatea lor debilă. A văzut în faţa cu care ieşea neamul său în lume: decadenţă, vegetare şi destin ratat. Atributele identităţii româneşti sunt, în opinia lui, “servitute, resemnare, umilinţă”. A fi român înseamnă a trambala pe mapamond o imagine second hand. Visa voiniceşte că poporul lui ar putea într-o zi, prin cine ştie ce complicată schimbare la faţă, să-şi aroge o identitate tare, plină de “prospeţime biologică” (adică tipică pentru un predator), vitalitate, cruzime, lipsă de scrupule.

Ei bine, felicitări Milică, visul său s-a realizat! Ei, nu chiar aşa cum credeai tu, n-am cucerit pe nimeni, de fapt, nu de capul nostru, dar stai pe pace, suntem alături de cei mai buni şi-i călcăm în picioare pe toţi cei slabi şi inutili. Noua identitate a românilor s-a manifestat întâi prin alianţa cu Hitler, mda, probabil că acolo n-aveam de ales, dar aşa s-a spart gheaţa. Apoi am fost aliaţi cu sovieticii, hm, pe jumătate, pentru că de fapt eram cuceriţi militar, dar trendul s-a instalat, e bine, nu? Azi, gata, suntem aliaţi cu americanii. Băţ, nu? Am făcut Afghanistanul, Iraqul, şi acum ne pregătim să-i facem şi pe perşi, că aşa am văzut într-un film. Cucerim planeta. Nu singuri, după cum ziceam, dar esenţialul e că suntem în mijlocul evenimentelor, hai, Milică, mărturiseşte că te simţi bine să fii român, poţi renunţa la identitatea aia fandosită franceză. Avem pentru tine o identitate solidă, erectă, nemiloasă, vânjoasă, lipsită de scrupule. Băţ Rupem tot.

Azi în Cotidianul, o fătucă pe nume Oana Popescu, a publicat un material. Desigur, pentru asta-s făcute ziarele, ca să scrie fătuci intens alfabetizate câte-n lună şi câte-n Afghanistan, nu? Tanti cucoana a fost acolo, iar la întoarcere a comis textul, după care a înhăţat paralele, cu care probabil a cumpărat o cremă, să se hidrateze după soarele afghan. Tanti cucoana ştie perfect limba română şi mânuieşte abitir regula acordului dintre subiect şi predicat, la ce-ar mai trebuie să cunoască: civilizaţie orientală, istorie, doctrine politice? Fugiţi de-aici, astea-s pentru intelectuali păguboşi, pentru un ziarist epuizarea inteligenţei are loc la diferenţa subtilă dintre sau legat şi s-au dezlegat. Popeasca noastră e regula, nu excepţia. Hai s-o executăm în mod text, cum îi place fătucii...

N-am timpul necesar ca să fac comentariul stilistic al unui text siropos şi care ocoleşte indecent adevăratele probleme ale prezenţei NATO într-o ţară care nu a agresat niciodată, în nici un fel, o ţară a Tratatului. Nu. Voi ochi şi zdrobi strict minciunile grosolane, manipularea pentru gospodine pe care ne-o serveşte autoarea.

Razboiul din Afganistan a fost deja pierdut, judecind dupa cele trei obiective cu care si-a justificat administratia Bush interventia din 2001: capturarea lui Bin Laden, inlaturarea de la putere a talibanilor, eradicarea productiei de opiu (si, implicit, a principalei surse de venit a teroristilor).” Dragă tanti cucoana, trăim în epoca internetului, eşti la două click-uri de infirmarea minciunii tale. Afirmi tembel că printre scopurile războiului prin care “şi-a justificat administraţia Bush intervenţia din 2001” se numără şi “eradicarea producţiei de opiu”. Ziaristă mică, dar talibanii de la putere eradicaseră producţia de droguri în ţara lor!!!

Martin Jelsma, în International Journal on Drug Policy, volume 16, issue 2, martie 2005, are un articol numit Learning Lessons from the Taliban Opium Ban în care afirmă că în primăvara lui 2001 “eficacitatea interdicţiei cultivării opiumului a fost confirmată dincolo de orice dubiu, şi a uimit comunitatea internaţională în epocă”. Îl citează pe Bernard Frahi, reprezentant al United Nations Office on Drugs and Crime (UNODC), care spune: “Este pentru prima dată când o ţară a decis să elimine dintr-o dată – nu gradual – aceste culturi de pe teritoriul ei.” Recapitulăm: prima oară în istorie (sub regimul Taliban) când o ţară (Afghanistan) a decis să reducă producţia de droguri la 0 (zero).

Câteva paragrafe mai jos, acelaşi Martin Jelsma scrie: “Scurta poveste de succes a controlării drogurilor poate intra în istorie şi ca unul dintre cele mai revoltătoare exemple de criză umanitară agravată conştient sub conducerea ONU.” UNODC a desfăşurat proiecte alternative pentru fermierii afghani, şi a promis talibanilor prin intermediul directorului executiv Pino Arlacchi o recompensă de 250 de milioane de dolari. În septembrie 2000 însă acelaşi Arlacchi a anunţat încheierea tuturor activităţilor UNODC pe teritoriul afghan, deşi talibanii îşi ţinuseră toate promisiunile. Bani ioc. Personalul UNODC a aflat de această decizie de la BBC. Abdel Hamid Akhundzada, preşedintele afghan al Înaltei Comisii Talibane pentru Controlul Drogurilor, spunea: “Am făcut tot ce trebuia făcut, punându-ne oamenii şi fermierii în mari dificultăţi. Aşteptam să fim răsplătiţi pentru acţiunile noastre, dar în loc de asta am fost recompensaţi cu sancţiuni suplimentare.” (Transnational Institute, 2001). 11 septembrie nici nu venise!

Tanti Popescu, puişorule, invazia americano-românească în Afghanistan a însemnat reluarea producţiei de opium într-o ţară care crăpa de foame! Nu trebuie să fii vrăjitor ca să găseşti texte despre aşa ceva pe internet, ajunge să să deschizi o fereastră Google şi să cauţi după stringul “taliban opium”. Dar nu care cumva să ţii morţiş să selectezi pagini în limba română, părerea mea!, că rişti să te opreşti în articole mincinoase...

Ce mai zice fătuca? Citim: “Intrind in Afganistan, Statele Unite si, ulterior, NATO si-au asumat sarcina - care, de fapt, nu le apartinea - de a aduce stabilitate si prosperitate intr-o tara care nu le-a avut niciodata. Iar acum, dupa ce erorile pe care le-au comis le-au scufundat si mai mult, asa cum singure au recunoscut, tot ce pot spera este sa iasa in mod cit de cit onorabil la suprafata.” Trebuie să fii incredibil de ziarist ca să scrii cu alcoolemia blajină că vreun război, nu cel din Afghanistan, unul oarecare, oricare, unul mic de tot, a pornit pentru ca ţara invadată să devină “stabilă” (gogoriţa cu “prosperitatea” e nebunie curată, mă fac că n-o observ). Curat orwelian, coană Popescu!

Ca mulţi ziarişti, cucoana noastră s-a dus la locul faptei şi a scris un material. A numărat câte etaje au clădirile din Kabul, s-a zgâit la maşinile “ultimul răcnet”, a fost cazată la Intercontinental şi a cumpărat detergent dintr-o piaţă cu “preţuri turistice”. Apoi s-a întors şi s-a aşezat la lucru. Dacă ar fi ştiut câte ceva despre talibani şi despre interdicţia coranică pentru tot ce amăgeşte minţile oamenilor (alcool sau droguri – al-khamr), n-ar fi lăsat să-i scape minciuna de mai sus. Dacă ar mai fi ştiut că Afghanistanul fusese producătorul nr 1 de opium, din care se extrage heroina – consumată de care ţări? aud? te pomeneşti că Uniunea Europeană şi USA... – ar fi descoperit una din cauzele intervenţiei intempestive într-o ţară lipsită de petrol... Dar ce să-i faci când reţeta celor mai multe articole este să scrii ce vezi şi doar ce vezi...

Sunt mândru că sunt român! Sunt mândru că cizma noastră apasă pe gâtul iraqienilor şi al afghanilor! Treceţi batalioane române Tibrul, cuceriţi Kabulul, rupeţi Iranul în două!

sâmbătă, 23 iunie 2007

Cum e mai bine

Eu zic că mai bine să fii sănătos şi bogat decât bolnav şi sărac.

(Daniel, profesor de mate)

vineri, 22 iunie 2007

Don Juan, tăticul fondator al democraţiei occidentale

Se vorbeste adesea si cu respect despre "parintii fondatori" ai democratiei americane: Washington, Jefferson si Franklin (cred ca erau patru de fapt, asa am vazut intr-un poster tridimensional de pe un munte, intr-un documentar, dar al patrulea imi scapa, si-l lasa asa, scapat). Un fel de tatici ai americanilor, in genul cuplului Traian & Decebal, din intalnirea carora a iesit poporul roman. Respekt. Totusi, anumite "amanunte" sunt trecute sub tacere, de exemplu faptul ca dupa ce s-a luptat cu exploatatorii britzi George Washington a murit ca democrat in mijlocul mosiilor lui democratice, pe care munceau niste oameni care alesesera in mod democratic sa fie sclavii lui (democratici, ma repet cumva?). Tot el a dat ordin sa fie exterminati democratic indigenii americani. Astfel de detalii ma fac sa fiu oarecum solidar cu toti elevii din lume carora nu le place obiectul de studiu "istorie". Personal, detest pe alocuri Istoria.

Dar nu George Washington (era sa scriu "George W.", nu stiu de ce) ma impinge acum sa bighidesc un text. Ci Don Juan. Personajul lui Molière (plagiat dupa Tirso de Molina) e, in opinia mea, una din primele incarnari ale ideii democratice. O sa spuneti ca in Atena, alea-alea, ei as, grecii erau mici copii. Fiti atenti la discursul lui Don Juan din piesa omonima, actul I, scena 2, in traducerea lui je:

"Ce? vrei cumva sa ma leg de primul obiect pe care-mi cad ochii, sa renunt la toata lumea pentru el, si sa nu mai vad pe nimeni? Frumos mi-ar shade sa ravnesc la o falsa onoare de a fi fidel, si sa mor din tinerete pentru toate celelalte frumuseti care-mi pot iesi in cale! Nu, nu, constanta nu e buna decat pentru caraghiosi. Toate frumoasele au dreptul sa ma farmece, si avantajul de a fi intalnita prima nu trebuie catusi de putin sa rapeasca altora pretentiile intemeiate pe care le au la inima mea. Pe mine frumusetea ma rapeste oriunde ma aflu, si cedez cu usudinta dulcii violente cu care sunt traznit. Degeaba-mi dau cuvantul, dragostea pe care o am pentru o frumoasa nu-mi angajeaza sufletul la neindreptatirea altora. De asta am ochi, ca sa le vad pe toate, si o omagiez pe fiecare atunci cand natura ma obliga. Orice s-ar intampla, nu pot refuza inimii nimic din ce vad atragator, si imediat ce un obraz frumos mi-o cere, de-as avea zece mii de inimi, pe toate le-as da. Nasterea sentimentelor, in cele din urma, are un farmec inexplicabil, si toata placerea dragostei este in schimbare. Gust o enorma placere atunci cand ingenunchez, prin sute de metode, inima unei frumoase, atunci cand vad de pe o zi pe alta progresele pe care le fac, combatand prin tertipuri, prin lacrimi si suspine, inocenta pudoare a unui suflet care se lasa cu greu, fortand pas cu pas toate micile rezistente pe care mi le opune, invingandu-i scrupulele si conducand-o incetisor acolo unde vreau s-o aduc. Dar atunci cand devin stapanul ei, nu mai e nimic de zis sau de dorit. Toata frumusetea pasiunii a luat sfarsit, si casc de plicitseala in linistea unui asemenea amor, daca un nou obiect nu vine sa-mi trezeasca dorintele, si sa prezinte inimii mele farmecele atragatoare ale unei posibile cuceriri. In sfarsit, nimic nu e mai dulce ca triumful impotriva rezistentei unei frumoase, si am in aceasta privinta ambitia cuceritorilor, care zboara perpetuu din cucerire in cucerire, si nu se pot hotara sa-si limiteze vointa. Nimic nu poate opri impetuozitatea dorintelor mele: simt ca am o inima cu care as putea iubi tot pamantul. Iar ca si Alexandru, as dori sa mai existe si alte lumi, pentru a-mi putea intinde si acolo cuceririle."

Printr-un soi de idiotenie tipic europeana, cateva secole mai tarziu sceleratul Don Juan a devenit un "cautator al eternului feminin", un "cuceritor neobosit" si alte asemenea bla-bla-uri. Un tip cool, ce mai! Procesul rasucirii coordonatelor culturale cu rotile in sus merita atentia cuvenita, desigur, si cu siguranta nu se limiteaza la personajul lui Molière. De exemplu, conceptul de "democratie" a fost din belsug criticat de Platon si Aristotel, dar nimic nu ne impiedica sa-i bagam pe toti in aceeasi oala si sa ne revendicam o genealogie spirituala cu care nu mai avem in comun decat etichete gresit puse.

Don Juan, iubaretul, nu se sfieste sa numeasca femeile "obiect" (objet). E un mod infailibil de a marca distanta intre sine (subiect) si ceva care ramane cu totul exterior. Suntem la ani-lumina de androginul platonician, de sfera masculin-feminina care realcatuieste un echilibru pre-existent. Don Juan rataceste inexorabil intr-o lume post-explozie, in care fiecare atom M se poate recombina cu fiecare atom F, rezultatul fiind aceeasi indiferenta molecula MF cu grad inalt de instabilitate.

Un principiu tantric spune ca fiecare barbat trebuie sa vada intr-o femeie toate femeile, iar in toate femeile una si aceeasi femeie. Asta inseamna ca oricare femeie poate da unui barbat absolut tot ceea ce-i da oricare alta femeie, si poate constitui o baza solida unei relatii monogame pe viata.

Nebunia lui Don Juan este de a nu vedea indaratul niciunui obiect semnificatia lui, deci Obiectul. Femeile sunt pentru el "substantializate", si nu "transparente". Fiecare femeie este ceea ce este, si nimic in plus. De aici caracterul scelerat al ratacirii lui fara sens, sugerand halucinant o banda de montaj dintr-o uzina moderna, la care un muncitor asambleaza pana la pensie aceleasi si aceleasi piese. Un abataj in care arbore dupa arbore este transformat in rumegus, aneantizat. Don Juan nu iubeste, el "consuma", in urma lui femeile se ingramadesc obscen, ca sticlele de plastic pe o pajiste de munte.

Caracterul democratic al lui Don Juan decurge din reificarea care sta la baza erotismului sau. Desigur, intr-un anume sens o femeie chiar este egala cu o alta femeie (nu mai putin decat un barbat este egal cu un alt barbat), dar asta strict in masura in care privesti femeia ca femeie si nimic mai mult - adica exact ceea ce niciodata nimeni nu face. Nu-ti cauti perechea masurand din ochi capacitatea pe care o are de a plodi prunci sanatosi si de a face transferul necesar de anticorpi prin laptele matern. Zeci de alte consideratii ne orienteaza imaginea partenerei, unele complet irelevante din punct de vedere strict erotic. Pe de alta parte, femeia inceteaza sa mai fie femeie din punctul de vedere al divinitatii, in masura in care si barbatul inceteaza sa fie barbat. Femeie au barbat, acestea sunt conditii ale existentei noastre, si doar ale ei.

Or, nebunia lui Don Juan este aceea de a considera femeile strict egale intre ele, iar pe fiecare in parte femeie fara rest. Democratia il considera pe cetatean (alcoolic, scelerat, tampit, incult, universitar) drept cetanean si nimic mai mult. Cetatean fara rest. Dreptul la vot survine implacabil odata cu varsta de 18 ani. Fiecare vot este egal cu un alt vot, la fel cum fiecare femeie si atat este egala cu o femeie si atat in ochii lui Don Juan. Se zice ca democratia se maturizeaza atunci cand are loc “alternanta la guvernare”. Distractiv. “Toata placerea dragostei e in schimbare”, zice personajul nostru.

Intrebare de baraj: este Don Juan afemeiat sau misogin?

joi, 21 iunie 2007

Bărbatul si femeia (manual de utilizare)

Ce iaste misoginismu' dupe dictionariu? Misognismu' iaste ura/dispretul/sictirul barbatului pentru toate femeile in vrac si pentru fiecare femeie in parte. De exemplu... unde gasim niste exemple? De exemplu homosexualul, care prefera sa se iubeasca cu un alt homosexual, in ciuda heterosexualelor dragute. Daca epoca noastra ar fi coerenta, li s-ar pune in vedere homosexualilor natura profund misogina a optiunilor lor erotice, limitandu-se toleranta acestei perversiuni la lesbiene, care in primul rand nu sunt misogine si apoi ele au pata pusa doar pe barbati, fapt care dupa cum se stie nu conteaza...

Un alt exemplu simpatic este calugarul, care si el prefera sa nu se lungeasca prea mult cu femeile, de frica sa nu-l distraga de la rugaciune. Calugarul este misogin. Homosexualul este si el un misogin, conform paragrafului de mai sus. Daca "misoginul" ar avea acoperire ontica, atunci calugarul ar avea ceva in comun cu homosexualul. Nu stiu voi cum va simtiti, dar la mine se zburleste gandul...

In realitate, monstruozitatea la care am ajuns se explica prin punctul de plecare absurd de la care am pornit: acela ca "misoginismul" ar exista. El insa nu exista, e morganatic, spectral, un soi de iluzie colectiva benevol impartasita. "Misoginismul" nu exista, nu mai mult ca "terorismul", "democratia", "progresul", "civilizatia", "conflictul dintre generatii", "refularea" si alte asemenea aberatii de ultima ora. Si toate acestea sunt usor de verificat. Musulmanii spun ca ceea ce nu exista in Coran, nu exista nici in realitatea. Altfel spus, toata ontologia este concentrata in cele vreo 6000 de versete coranice. Acelasi lucru poate fi spus despre orice text sacru. Si pot baga mana in foc ca nimic care sa poata trece drept "misoginism" nu exista nici in Vede, nici in Biblie, nici in Coran. In nici un text shruti.

Ce exista totusi in textele sacre? Fundamental, se admite faptul ca femeia si barbatul sunt diferiti. Aproape doua subspecii diferite, ar fi declarat Darwin daca apuca sa defineasca pseudo-conceptul de specie. In "Legile lui Manu" ritualurile de initiere sunt rezervate exclusiv barbatilor. Despre femeie se spune ca e suficient sa-si slujeasca barbatul, acesta servindu-i de transmitator al influentei spirituale. Misoginism? Daca ar fi asa, de ce tot "Legile..." spun ca un tata valoreaza cat o suta de invatatori, iar o mama cat o mie? Probabil ca pur si simplu femeia poate prelua ceea ce barbatul nici nu se chinuie sa dea... Tot "Legile..." spun raspicat ca o familie in care femeile traiesc in tristete se stinge. Versetul 56 din capitolul II: "Peste tot unde femeile sunt onorate, Divinitatile sunt satisfacute. Dar acolo unde ele nu sunt onorate, toate actele pioase sunt sterile." Dumnezeu nu deschide urechea spre rugile brahmanului care se poarta urat cu femeia sa...

In Islam, Profetul a stabilit ca "acela dintre oameni va fi mai bun musulman care se va purta mai bine cu sotia lui". Esti bineplacut lui Dumnezeu daca te porti frumos cu femeia ta... Acelasi respect urias pentru femeia-mama: intrebat cine conteaza cel mai mult in familie, Muhammad a raspuns de trei ori "mama" si abia a patra oara "tata". Pare ca femeia este valorizata doar in masura in care da nastere pruncilor, dar trebuie stiut ca barbatul care nu avea familie nu avea cuvant in adunare, nefiind considerat responsabil. Pruncii apartin ambilor parinti... Unde este misoginismul?

In crestinism, Apostolul Pavel a recomandat femeilor supunere fata de barbati, iar barbatilor sa-si iubeasca femeia asa cum Hristos si-a iubit Biserica. El insusi nu s-a ferit sa spuna ca abstinenta este preferabila casatoriei, dar casatoria era o solutie acceptabila pentru cei care nu puteau rezista asaltului simturilor. Era oare Apostolul Pavel misogin? (zic si eu asa, pentru efect retoric, meciul zic ca e gata castigat, dar ma mai fandosesc putin inainte de a incheia textul). Hristos a murit pentru Biserica. Orice barbat trebuie sa poata face oricand asta pentru femeia lui..

Si niste chestii care indeobste nu se zic, dar pe care eu n-am sa le ascund. De exemplu in Hinduism este stabilit ca se pot da de pomana: vacile, mancarea si fetele. Versetul 213-214, din aceleasi "Legi...": "Este in natura sexului feminin sa caute in lumea noastra sa-i corupa pe barbati, si din aceasta cauza inteleptul nu se abandoneaza niciodata seductiilor femeilor. Intr-adevar, o femeie poate in aceasta lume sa-l indeparteze de la calea dreapta nu doar pe nebun, ci si pe barbatul cu experienta, si sa-l supuna jugului dragostei si al pasiunii." Femeia demon e o potentialitate care insoteste cea a femeii-inger. Nu exista plus fara minus, ciocolata fara calorii... Trebuie sa fii modern, adica sa-ti asumi o forma de tembelism bine studiat, ca sa faci din femeia anorexica (virtual sterila) si cu sani proeminenti (potentialitate a fecunditatii) un ideal estetic... Modernitatea e pariul ca se poate si cu faina in pod, si cu buzele unse.

In Coran, un verset spune ca barbatul poate trage o scatoalca femeii sale: "Barbatii sunt mai presus decat femeile, fiindca Dumnezeu le-a dat intaietate asupra lor si fiindca ei cheltuiesc din averi pentru ele. Femeile cinstite sunt pioase, pastrand in taina ceea ce Dumnezeu pastreaza. Dojeniti-le pe cele de a caror neascultare va este teama! Parasiti-le in asternuturi! Loviti-le! Nu le cautati insa galceava, daca va dau apoi ascultare. Dumnezeu este Inalt, Mare." (Surat an-Nisa, 34). Pentru cei care insa sunt atenti, procedura este: explicatii privind comportamentul corect; in caz de esec se trece la embargoul sexual; abia in cele din urma corectia fizica. Mai apoi ramane solutia divortului. Paradigma civilizationala traditionala se executa, nu se negociaza.

Pildele lui Solomon au si ele cateva versete referitoare la femei: "certurile unei femei [sunt] un jgheab care curge intruna" (19, 13); "Mai degraba sa locuiesti intr-un colt pe acoperis, decat cu o femeie certareata intr-o casa mare" (21, 9); "Caci femeia desfranata este o groapa adanca si cea straina un put stramt." (23, 27).

Recapituland, Hinduismul avertizeaza despre un anume potential negativ venind dinspre femeie. Islamul reglementeaza violenta conjugala, iar versetul citat trebuie pus in conexiune cu celelalte din prima parte a acestui text, conform principiului care stabileste ca textele unei religii sunt intr-o continuitate de tip organic. Nu in ultima instanta, un hadith spune ca "Acela este mai mare razboinic care stie sa-si stapaneasca mai bine mania." In Iudaism, femeia inteleapta este un "dar al lui Dumnezeu", rivalizand asadar cu miracolul.

O anume rezerva fata de femeie exista in toate societatile traditionale. Adulata ca mama si ca sotie model, ea nu are voie sa se amestece cu lumea barbatilor. In Iudaism, stralucitorul Moise Maimonide refuza orice acces al femeilor la studiile metafizice, si justifica aspectul antropomorf al scrierilor sacre prin aceea ca numai asa pot avea acces la ele copiii, barbatii limitati intelectual si femeile. In Islam, desi o femeie are absolut acelasi drept sa conduca rugaciunea comuna ca si un barbat, totusi sub nici o forma acest lucru nu are loc (exceptie o rugaciune la care participa doar femei). In Crestinism, sacerdotiul este strict masculin, si asta dintr-o vreme in care vestalele inca oficiau in temple. In Confucianism, femeii ii este dedicat interiorul casei, in vreme ce barbatului exteriorul, si aceasta separare este una din conditiile fericirii. Ce legatura ar avea acestea cu "misoginismul"? Niciuna. Pur si simplu sunt oglinzile in care se reflecta o realitate ontologica fundamentala: diferenta dintre femei si barbati. Rog barbatii care nu sunt de acord cu mine sa-si faca programare la ginecolog. Pe femei le provoc la o zi de coasa sub soarele din Moldova (45-48 de grade Celsius, in absenta insasi a ideii de umbra). Daca nu se poate, inseamna ca pur si simplu nu se poate...

Damblaua modernitatii este de a paria pe egalitatea si intersanjabilitatea barbatului cu femeia. Desigur, in conditiile in care femeie este "mai" tandra, "mai" sufletista, "mai" responsabila. O egalitate in care femeia este superioara. Sa nu fim socati, daca admitem ca avem de-a face cu o nebunie, culoarea ei nu mai conteaza. Si da, femeia este "mai", s-a vazut la Abu Ghraib, unde gingasia soldatilor americani de sex feminin s-a dat in asa masura in stamba, incat o oafa lesbiana de mare angajament a inceput sa se indoiasca de idealul lumii ideale fara barbati. Dar si-a revenit repede, semn ca momentul a fost depasit cu succes.

America

Am fost în America. Acolo trăiesc 360 de naţii diferite. Îţi dai seama, 360 de oameni diferiţi... Da' toţi sunt sălbatici. Nu stă o clipă locului... Cei mai civilizaţi de acolo sunt indienii, băştinaşii pe care i-au ocupat veniturile... Religie n-au, toţi sunt din ăştia, de le zice pocăiţi.

(uncheşul din maxi-taxi)

miercuri, 20 iunie 2007

Gaza, pământul de nicăieri

În Gaza, un milion şi jumătate de oameni crapă de foame şi de sete. Gaza nu e un deşert, ci una din zonele cele mai fertile ale Asiei Mici, care a exportat timp de secole legume şi fructe, în special măsline. Azi, este însă cel mai mare lagăr de concentrare al Istoriei, organizat de poporul israelian, cu sprijinul deschis al usamericanilor şi al nostru, al europenilor. Temnicierii clamează ori de câte ori au ocazia că Gaza a fost “eliberată”, dar continuă să gestioneze unicul contact pe care această fâşie microscopică de teren o are cu lumea, lăsând legumele care se îndreaptă spre Egipt să putrezească la punctul de frontieră, furând taxele vamale ale palestinienilor, împiedicându-i pe bolnavi să ajungă la spitalele din Cairo. Gaza nu are aeroport şi nici port pentru navigaţie. Aşa au decis “eliberatorii” israelieni, că nu e voie. Gaza nu are curent electric decât câteva ore pe zi, iar petrolul vine din Israel. Petrolul iraqian nu are conductă directă spre Gaza, ci spre Haiffa.

Cu o densitate a populaţiei de cinci ori mai mare decât cea a Bangladesh-ului, unde se înregistrează cea mai mare densitate de pe glob conform statisticilor (care nu iau în seamă Gaza, pentru că Gaza nu există, ea nu se află nicăieri), Gaza este o... ceva fără nume, nu e ţară, nu e judeţ sau o formă de organizare administrativă, teoretic se află sub jurisdicţia Autorităţii Palestiniene, dar fantoşa asta politică e de tot râsul, cu un preşedinte măscărici care se ia în serios mai mult decât îl ia oricine de pe lumea asta. Gaza e, ca şi Cisiordania, o bucată de pământ care geme de oameni, rezultat al erorii istorice din 1948. Niciodată până atunci o adunătură de oameni politici nu a votat ruperea în două a unei ţări în favoarea unor colonişti, şi nici de atunci încoace. Tembelismul celor care şi-au imaginat că un asemenea gest va rămâne privat de consecinţe ar fi probabil unic la scară istorică, dacă n-ar fi dublat de tembelismul celor care de la alegerea Hamas încoace vor cu orice preţ să frângă cerbicea arabilor palestinieni. Asediindu-i, privându-i de curent electric, de apă potabilă, de hrană. Gaza este lagărul de concentrare şi de exterminare cu care sunt eu contemporan. Gaza este un Holocaust, este rezultatul deciziei asumate a unor oameni de a-i face pe alţii să dispară din Istorie, să renunţe la identitatea proprie, să devină sclavi pentru o fărâmă de pâine în două cu lacrimi.

Uniunea Europeană se vrea o democraţie. Poporul este consultat periodic cui îi încredinţează pentru viitorii ani destinul. Se promite mai multă pâine, bilete mai ieftine la circ. Toată lumea crapă de mulţumire gâdilăcioasă. Politica externă nu se discută. Nici un referendum nu s-a organizat pentru subiectul: “Îi mai înfometăm pe cei din Gaza pentru că vor să găsească în Islam resursele rezistenţei lor la Ocupaţie?” Nu. Ar fi prea scump. Inutil. Îi înfomentăm deci.

Democraţia responsabilizează poporul. Nu mai poţi spune că trăieşti în democraţie şi n-ai drept de decizie. Războiul din Afghanistan, cel din Iraq, ştrangularea Teritoriilor Palestiniene, toate sunt pe umerii noştri, ai oamenilor liberi să alegem ce este mai bun pentru noi şi pentru omenire. Sângele celor ucişi e pe mâinile noastre, fiecare îmbucătură în plus pentru noi e furată de la gura unui palestinian care rabdă de foame pentru că noi am decis asta. Ar trebui să ne dezbătăm odată din iluzii, noi, euroamericanii, suntem predatorii planetei. În urma jucăriilor noastre hipertehnologizate rămân munţi de cadavre. Furtul şi crima sunt actele pe care ştim cel mai bine să le facem. Lagărul de concentrare este modul nostru de a pune în practică ingineria sociologică. Poluăm cu fiecare expiraţie. Civilizaţia noastră este o formă clară de cancer, care acum, ajunsă la o hidoasă metastază, ameninţă să omoare organismul pe care îl parazitează. Iar suferinţa atroce a Gazei e lecţia zilnică ce ne învaţă că Răul este cu putinţă.

UE şi USA au decis reluarea ajutorului pentru palestinienii din Cisiordania, după ce Hamas a proclamat controlul asupra Gazei. Cei care cândva au hăcuit Palestina în două au decis să mai plătească puţin din eroarea de atunci. Pentru Gaza, nimic. Să crape de foame şi de sete. Gaza e pământul de nicăieri, nici măcar în Palestina nu mai este loc pentru ea... În ce mă priveşte, mi-e o imensă silă să constat că şi atunci când facem ceva corect, o facem în modul cel mai mizerabil posibil.

luni, 18 iunie 2007

Idiocraţia (2006)

Imaginaţi-vă o lume în care oamenii stau lipiţi de televizor ca să vadă emisiuni tembele, în care prostia nu mai este excepţia, ci norma, în care sexul, sub toate formele lui, e preocuparea numărul 1 a tuturor, în care preşedintele statului e o fostă vedetă a show-biz-ului, în care reclama este internalizată până într-acolo încât furnizează material intelectual... Da, aveţi dreptate, fireşte că vorbim despre America, dar nu de cea actuală, ci de aceea imaginată de regizorul Mike Judge în pelicula Idiocracy.

Teoria faimosuuil punct al lui Elias Canetti poate fi enunţat în felul următor: “Undeva, în urmă cu câteva secole, nu prea multe, civilizaţia noastră a ieşit de sub presiunea obiectivă a Istoriei, începând să fabrice evenimente aşa cum fabricăm oale şi topoare. Ingineria istorică este marea noastră evadare şi marea noastră nefericire: suntem capabili de orice dar nu ne aflăm nicăieri, într-o halucinaţie colectivă pe care o creăm şi care ne terorizează.” De aici, Baudrillard dezvolta scenariul apocalipsei la ralenti, un fel de sfârşit al lumii cleios şi indefinit, care-şi oferă luxul duratei nesfârşite tocmai pentru că sensul ei, Timpul, a dispărut cu desăvârşire.

Ei bine, scenariul lui Judge este o astfel de apocalipsă moale şi scârboasă, care în mod paradoxal sfârşeşte bine, deşi porneşte foarte prost. Ideea de bază pe care o enunţă în primele minute este aceea că în societatea noastră inteligenţii refuză să se mai înmulţească, în vreme ce idioţii plodesc în neştire. Din păcate, cei prezentaţi pe post de inteligenţi sunt doi debili, e drept, dotaţi cu IQ-uri lătăreţe, o pereche jalnică al cărei mascul moare în primele minute ale filmului pentru că l-a lăsat inima într-o şedinţă de masturbare, femela ocupând încă vreo câteva secunde prim-planul pentru a-şi enunţa disponibilitatea de a face un copil, în ciuda vârstei înaintate, graţie ovulelor criogenate prin sertarele unei bănci de organe. Ei, asta e o prostie de intensă circulaţie în epoca noastră: echivalarea coeficientului de inteligenţă cu inteligenţa însăşi, de ca şi cum n-ar exista şi inteligenţi penibili, a căror disponibilitate (adică IQ) n-ar fi fost îndreptată aiurea, înspre prostii colosale. Să ne amintim de declaraţia lui Oppenheimer, creatorul bombei atomice (din acelaşi colectiv cu Einstein), care post-Hiroshima declară: “Într-un anume sens, noi, oamenii de ştiinţă, am făcut un mare păcat.” Pai bine, măi boule, înainte de a te înhăma la cercetarea aia cretină, ce credeai că vei obţine, noi soiuri de roşii rezistente la condiţiile Saharei? Idolul “inteligenţilor” din vremurile noastre, Einstein, este complice la moartea a 450.000 de oameni, chestie care numai deşteaptă nu este. Ar trebui să ne intre în cap că există metode să te pierzi şi cu un IQ de invidiat, deşi e unul din cele mai mari daruri pe care ţi le poate face Dumnezeu...

O altă chestie destul de proastă din Idiocracy este proiectarea tâmpeniei postmoderne (americăneşti, dar lasă că nici Europa nu e departe!) undeva prin 2500 e.n. Trebuie să fii de un optimism care frizează... idioţenia ca să crezi că e nevoie de 500 de ani ca societatea noastră să degenereze în halul în care ni-l prezintă Mike Judge. Ronald Reagan a fost primul preşedinte american care a jucat acest rol după o carieră actoricească. De aici, cât de departe ar fi un preşedinte care să se fi ilustrat în prealabil ca pornostar şi campion de wrestling, trecând prin IQ-ul 86 al lui Bush? Deja americanii au din plin emisiuni tâmpite şi pline cu violenţă, cât mai este până un show intitulat “Ow! My balls!”? Engleza vorbită de cei mai mulţi dintre ei este un idiom redus la câteva sute de cuvinte şi alte zeci de interjecţii, adică exact ce ne prezintă Idiocracy, în gura avocaţilor, e drept...

Ultimul lucru neinspirat din filmul ăsta bun este tendinţa de a prezenta într-o atmosferă comică dezastrul unei civilizaţii în care oamenii iau de bună reclama unei multinaţionale care propune înlocuirea apei din irigaţii cu Coca-Cola (hai c-am glumit, e de fapt un fel de gelatină verde care “conţine electroliţi” – o să auziţi asta cam de 20 de ori în tot filmul, repetat de toţi membrii guvernului american mondial), sau tendinţa automată pe care o au personajele de a se gândi la relaţii sexuale imediat ce o femeie se apropie de un bărbat la mai puţin de 70 de centimetri...

Dar undeva este şi o veste bună: într-o organizare socială hipertehnologizată, în care statul a depăşit demult toate inhibiţiile pe care le avea să interfereze adânc în viaţa individului, dobitocii a căror meserie este să se servească de aparatura respectivă sunt atât de bovinizaţi încât este suficient să spui că ai făcut puşcărie ca să ieşi din închisoare la câteva minute de la intrarea sub acoperişul ei. Vectorul automatizării a pierdut demult legătura cu vectorul participării celulelor cenuşii, idee ilustrată şi de atmosfera dintr-un spital în care asistenta stă cu maxilarul inferior spânzurat sub nişte ochi păstoşi, încercând cu dificultate să facă legătura dintre pacientul din faţa ei şi o mulţime de butoane, e drept, foarte sugestive, iar doctorul e un fel de rapper care diagnostichează cu dezinvoltură: “You’re fucked!”

În rest, parafrazându-l pe Alfred de Musset, secolul acela nu e un moment bun...

vineri, 15 iunie 2007

Principiul ciorbei de cuvinte şi Google

În ultimele câteva zile s-a ajuns pe blogul care este pornind de la următoarele nelinişti intelectuale:

familia mea - camp lexical

CARE ESTE CEL MAI BUN MANELIST?

doctorat port maritim

povestiri porno scrise

Louis Ferdinand Celine

Radu Iliescu Adrian Cercelescu

substantive terminatia -iu –u

ariergarda, abator

ce perdele se poarta

g becali

discursurile lui hitler

Personal mă dau bătut: într-adevăr, Google te ajută să găseşti absolut tot ce cauţi. Dar absolut tot, adică un tot împrăştiat, ca un taifun care mătură tot în cale, de-a valma. Dacă Google ţi-ar oferi exact ceea ce cauţi, ar fi ceva, dar nu, el îţi descarcă o benă de rezultate, în care tu ca prostul trebuie să cauţi (ce rost mai are atunci un motor de căutare care te pune până la urmă pe tine să cauţi? mersi, nu te deranja, pot şi singur!).

Lecţii de derută ale captivilor Google: vreau să fiu miliardar, femeile sunt de pe muntele lui Venus, prostocratul Geoană, ultimele fiţe ale sezonului, luminiţa de la celălalt capăt al tunelului, lecţii de zombificare pentru începători, ceva interesant şi uşor, film de acţiune, sunt vulgar dar mă tratez, groh-groh, ce mai poate afla lumea despre tulburătoarea mea existenţă.

Gata, am pus capcane. Acum astept să explodeze traficul.

joi, 14 iunie 2007

Am găsit arma de distrugere în masă! (de Ben Heine)


luni, 11 iunie 2007

Garsoniera pe care Gheorghe vrea s-o lase lui Vasile

Azi în Gândul, editorialul lui Adrian Cercelescu combate groaznic, monşerii mei, pe tema paradei homosexualilor de sâmbătă din Capitală. După regulile meseriei jurnalistice, editorialul hermeneutizează un eveniment, oferă deci o paradigmă capabilă să aducă sens acolo unde acesta pare în mod dureros să lipsească. Editorialiştii nu sunt nişte banali culegători de fapte relevante, ei construiesc eşafodaje teoretice, pun în conexiune fapte ce par fără legătură pentru cititorul obişnuit, sau de care acesta nu-şi mai aduce amunte, educă reacţii şi atitudini. Cei ce se încumetă să formeze opinii riscându-şi prestigiul şi expunându-se tuturor criticilor de care au parte cei de pe creasta valului sunt foarte aproape de ceea ce anglo-saxonii numesc think tank. Din păcate, materialul comis astăzi de Adrian Cercelescu este vrednic de poziţia penibilă a unui think bicycle.

Ce i se poate reproşa mai exact? Cam totul. Întâi de toate umplerea spaţiului cu nepermis de multe încercări de introducere în subiect, de ca şi cum cititorii n-ar şti cu ce prilej se foloseşte în titlu cuvântul “homosexual” azi si acum. Deh, constrângere a presei scrise, de-ar fi singura! Limbajul e relax (“ploaia de pietre, petarde şi gunoaie aruncate de puştimea care n-avea treabă pe’acas”; “de ce atâta gaborime?”; “am rupt-o în fericire cu Europa”; “poliţia, [...] îşi pune acum scutul şi cârca pentru ei” ş.a.), sugerând că s-ar încerca să se spună ceva “pe bune”, în realitate singurul lucru pe bune e încercarea de a scrie un material în care să lipsească orice idee incorectă politic. Senzaţia generală e de pleaznă picată neglijent într-un vas de ulei: zgomot puţin şi nici o urmă după consumarea faptului. Nenea distribuit în rolul de think bicycle ne dă cu tromba în ochi la plecare, semiotizând asupra mizei fantastice care îi face pe homosexuali să se ia la trântă cu tot ce mişcă în ţara asta, râul, ramul: “Ce naiba, te apuci să arunci cu ouă şi cu tomberoane pentru că Gheorghe vrea să îi lase lui Vasile o garsoniera?” Dacă după mega-exegeza lui Cercelescu suspectaţi cumva că aţi fost traşi în piept la capitolul comentarii inteligente, să ştiţi că aşa este. Singurul lucru demn de toată admiraţia în toată tărăşenia asta e capacitatea unora de a mima cu şira spinării valurile din jacuzzi, încercând să nu supere nici pe tanti UE, nici linia directoare a ziarului, nici clientul nevricos şi însetat de răzbunare în mod text... De la mine un mare chapeau pentru acrobat şi un şut un fund prietenesc la arlechin!

Domnul Adrian Cercelescu e din păcate mult prea confiscat de pana din care se hrăneşte pentru a mai avea timp şi putere să vadă că există o miză reală, imensă, care se opune unor simptome de tipul Gay Fest. Şi nu, nu este vorba de garsoniera pe care Gheorghe ar vrea s-o lase lui Vasile (pe care, fie vorba între noi, o poate lăsa oricum dacă e suficient de isteţ încât să admită că moartea îl poate lovi în orice moment, şi să-şi facă un act de succesiune). Nu. Trebuie să fii gâgă sau lucrător în minunata presă liberă ca să poţi chinui senin asemenea inepţii. Există o încărcătură gravă în trambalarea cu mândrie a perversiunilor prin buricul Capitalei, ale cărei semnificaţii se află dincolo explozia numerică a forţelor de ordine, şi ale cărei implicaţii sunt mult mai adânci decât aglutinarea tuturor puştilor care au venit să arunce cu petarde în dihănii (dihonii?).

De undeva cu patru generaţii în urmă, în familia mea s-a păstrat o zicătoare. O ştiu deci de la străbunica mea, dar originea ei trebuie să fie cu mult mai veche, adică de când tema surprinsă a fost cu putinţă, cine ştie cu câte veacuri în urmă: “Femeile s-au adunat, / Să alunge curva din sat / Dar curva mătăhăiè / Să rămână numai iè.” Nu trebuie să fii expert în sociologie ca să constaţi că trăim într-o societate fără anticorpi, în care orice agresiune împotriva Normalităţii se legitimează sub invocaţia toleranţei, ca şi cum toleranţa fără discernământ n-ar fi altceva decât o formă de abandonare colectivă in voia soartei. În toate structurile pre-moderne, iar satul străbunicii a fost o astfel de organizare, femeile aveau posibilitatea să reacţioneze pentru a împiedica proliferarea unor forme de comportament de natură să ameninţe Normalitatea. Iar ideea că o curvă ar putea emite pretenţii asupra unui spaţiu pe care îl impurifică a părut generaţiilor dinaintea noastre un fel de culme a ignominiei, un semn al pierderii fără speranţă, care cere riposta.

Semnificaţia mătăhăielilor homosexualilor nu ajunge la a impună modelul dezaxării personale, lucrurile nu merg până într-acolo. Nu încă. Situatia se află încă în etapa recunoaşterii formale: heterosexualilor li se cere doar să admită că şi ceilalţi au drept la acelaşi tratament legal (pe care eu personal sunt gata să-l recunosc, nevăzând nici un afront adus sacrului printr-un contract în faţa fiscului). Numai că de aici până la cununia religioasă nu mai este decât un pas, e drept, mic pentru homosexuali dar mare pentru omenire. Pentru că în acest moment Biserica însăşi este conjurată să sanctifice ceea ce toate textele sacre ale lumii noastre resping. Adopţiile sunt cireaşa de pe tort.

Dacă vom ajunge până în acest punct, şi, în logica mai-răului în care se mişcă lucrurile, personal cred că în câţiva ani vom fi puşi în faţa faptului împlinit, atunci uşile se deschid în faţa tuturor posibilităţilor. De fapt, e un fel de a spune, pentru că se vor împlini doar potenţialităţile cele mai josnice: legitimarea pedofiliei, a zoofiliei si a celorlalte perversiuni sexuale la care nici cu mintea nu ne gândim. Îmi veţi spune că nu scrie nicăieri, că nu este o relaţie de la cauză la efect, că nu se va ajunge la aşa ceva. Ei, aş! n-ar avea bulgarele de zapada potenţial de avalanşă dacă s-ar uita după legea cauză-efect... NAMBLA (North American Man Boy Love Association) e prezentă an de an la paradele homosexualilor americani, ca veri buni ce sunt, şi nu cred că revendicarea lui Gheorghe-pedofilul este să-i lase o garsonieră lui Vasilică, pentru a nu ieşi din exegeza propusă de aplombul lui Cercelescu. Şi dacă azi vom fi de acord că doi bărbaţi se pot iubi între ei indiferent de vârsta legală a unuia dintre ei, care va fi baza contestaţiei noastre atunci când la următorul Gay & Free-Lovers Fest în coloană vor figura o turmă de capre şi două dricuri? Toate îndreptându-se buluc spre garsoniera lui Gheorghe a lu' plurisexualu', fireşte...

Realitatea este că există o miză a reacţiilor din partea societăţii civile împotriva ostentaţiilor homosexualilor, şi aceasta este cea a probării capacităţii lumii noastre de a se (mai) raporta la axul normalităţii. Nu sunt avocatul coborârii în stradă cu pietre de macadam în sacoşă, şi nici nu cred că agresarea fizică a unui poliţist care-şi face datoria e un paleativ onorabil. Nu. Cred în umor şi în ignorarea a ceea ce nu merită atenţie. Mi-ar fi plăcut să citesc în presă de o Conferinţă Pro-Normalitate la Gura Humorului sau la Fundul Moldovei, ori de întoarcerea cetăţenilor cu spatele, subit interesaţi de clădirile urbane, în momentul în care coloana manifestanţilor traversa Capitala. Aş fi vrut să văd ignorarea fără anxietate a anormalităţii. Dar n-a fost aşa, semn că nici heterosexualii nu se simt prea bine...

Dimensiunea intelectuală a fotbalului

Fotbalul este un joc între două echipe, numite convenţional echipe de fotbal, care se întrec pe un teren numit tot prin convenţie teren de fotbal. Numărul jucătorilor din fiecare echipă a fost stabilit la 11. Confruntările se numesc partide, şi au ca obiect disputarea unui obiect sferic numit balon. Terenurile sunt mobilate spartan: două porţi, fiecare aparţinând uneia dintre părţi. Majoritatea covârşitoare a practicanţilor acestui joc îşi propun să introducă mingea în poarta taberei adverse, cu excepţia a doi portari, câte unul pentru fiecare echipă, care-şi propune să împiedice realizarea scopului general. Atunci când mingea intră în poartă vorbim convenţional de “gol”. Echipa care are o minge în poartă este tristă, cealaltă este veselă de tristeţea ei. Trei arbitri urmăresc în ce măsură jocul se desfăşoară conform convenţiilor în vigoare.

Paragraful de mai sus epuizează dimensiunea intelectuală a fotbalului (alcătuită dintr-un şir de convenţii). Ce a mai rămas este doar o mare animăleală.

luni, 4 iunie 2007

Viva la revolución para siempre!

Staţi puţin să caut din ochi un perete, că nuca o am în dreapta, gata de trântit: mă declar fanul lui Hugo Chavez. Mă declar admiratorul fără rezerve al unuia din puţinii oameni politici de pe planetă care nu ezită să-i ridiculizeze pe naziştii de la White House, să fugărească din ţara lui multinaţionalele fără neam şi fără lege, să întrerupă legăturile diplomatice cu Israelul în urma bombardării lagărului de concentrare din Gaza şi a invadării Libanului în timpul verii lui 2006. Îi urez succes în iniţiativa creării Băncii Sudului, alternativa la instrumentele postcolonialismului euro-american: pseudo-Banca-Mondială şi FeMeí. Acum, Hugo Chavez a refuzat să reînnoiască licenţa de funcţionare a unei televiziuni, RCTV.

De mult nu mă mai necăjeşte modul în care este prezentat unul din preşedinţii sud-americani care beneficiază de suport popular real. Ba clown, ba dictator însetat de putere, asta e tot ce ne poate oferi mass-media românească. Discursurile lui anti-Bush ne sunt servite drept forme de nebunie trecătoare. Discursul lui la ONU din 20 noiembrie 2006, mostră de logică şi de bun simţ, nu a ajuns în presa românească. S-a decupat doar afirmaţia lui Chavez că “el diable” (Bush) a fost pe acolo, şi că în urma lui a rămas un miros de sulf, la care sala a râs. Atât. Nici ideile, nici acuzaţiile la adresa crimelor de război americane, nici aplauzele diplomaţilor Adunării Generale. Nu cadrau cu “imaginea” personajului, aşa că au fost suprimate. Totuşi, nu sunt supărat. Am ajuns demult la concluzia că majoritatea ziariştilor sunt idioţi, îndeosebi cei din televiziune, cei care transmit “realitatea aşa cum este ea”, nu-i aşa?

De câteva zile presa mondială abundă în acuzaţii la adresa preşedintelui venezuelean Chavez. Atentat la libertatea cuvântului! De ca şi cum reînnoirea licenţei de emisie a unei televiziuni ar fi un drept implicit al televiziunii respective, fără nici o datorie. De ca şi cum posesia instrumentelor de împrăştiere în masă a cuvintelor ar aduce cu sine şi libertatea, fără nici un efort şi pentru totdeauna!

Hai să stăm strâmb şi să judecăm drept: unde este libertatea cuvântului în “Din dragoste”? În megaposibilitatea etalării chiloţilor sufletului pe la nasul naţiunii? Unde este libertatea cuvântului în “De trei ori femeie”? sau în “Duminica în familie”? Libertatea ca o femeie cu cetăţenie israeliană să-mi ureze mie Crăciun fericit, în condiţiile în care ţara căreia ea i-a jurat fidelitate interzice accesul cetăţenilor palestinieni din Gaza la Liturghia de Crăciun din Bethleem? Deh, ce să-i faci, doar nu facem rating cu creştinii arabi, facem cu cei din România... Ce-ar pierde poporul român dacă s-ar închide o televiziune două acolo, pentru emisiuni cretinoide, pentru propagare în masă a subculturii, pentru imoralitatea filmelor difuzate, pentru arta proastă promovată? Staţi să mă gândesc... ce-ar pierde... ce-ar pierde?... Ştirile de la ora 5! Aşa-i c-am ghicit? Universitari şi psihologi au tras deja un semnal de alarmă în privinţa efectelor perfide şi nocive, de drog dulce, pe care îl are televiziunea în anihilarea intelectuală a copiilor. De ceva ani constat la elevii mei recrudescenţa lipsei de concentrare... Şi totuşi, în societatea noastră schizoidă nimănui nu-i trece prin cap să închidă spălătoriile automate de creiere pentru batjocorirea tuturor criteriilor de valoare...

Dar nu pentru asta a stricat Chavez târgul cu RCTV. În 2002, în timpul unei lovituri de stat susţinute de americani, venezuelienii au coborât într-o proporţie formidabilă în stradă, în sprijinul preşedintelui lor. Se vorbeşte de manifestaţii care ar fi atins 2 milioane de oameni. Ei bine, în exact zilele acelea, RCTV a transmis... desene animate. Da, ştiu, libertatea cuvântului, cum să nu? A cuvântului celui care decide ce anume trebuie să vezi tu la televizor! Îmi amintesc de o caricatură pe care am văzut-o în anii studenţiei într-un album, una din acele lucrări ale cărei încărcătură ideatică îi permit să fie transmisă şi altfel, de exemplu, povestită. Am să povestesc deci imaginea aceea, cine spune că numai romanele s-ar preta ecranizării? Un omuleţ fără trăsături specifice, cu o traistă de mâncare, traversează o stradă pustie, între blocuri care îl domină. De undeva de sus, o voce fără chip îi aruncă: “N-ai să apari niciodată la televizor!” Omuleţul fără trăsături specifice e terifiat, viaţa lui pare să se termine acolo. Viaţa unuia care şi-a făcut un scop în viaţă în cele 15 minute de celebritate. La televizor, desigur, singurul loc unde se dă celebritate la cei suficienţi de norocoşi ca să ajungă acolo.

Ei bine, n-am să ajung niciodată la televizor. Pentru mine nu e fatalitate, e o decizie. Nici tu, care mă citeşti acum, n-ai să ajungi acolo. Diferenţa între mine şi omuleţul lui Wolinski (sau Plantu?), este că mie mi se rupe. Sper că şi ţie, iar dacă încă nu, a venit momentul să ţi se. Şi asta pentru că la televizor nu apar cuvintele tale în virtutea libertăţii lor, nici ale mele, ci ale cuiva care decide ce anume trebuie să spună chipul meu/tău pe sticlă. Iar atunci când cuvintele intră în pană, în faţa eşecului ingineriei sociale, se difuzează desene animate. Ca în Venezuela. O echipă irlandeză a făcut un documentar cu titlu semnificativ despre lovitura de stat din aprilie 2002: The Revolution Will Not Be Televised. E foarte uşor de găsit pentru cel care-l caută. Cei care-l vor viziona vor cântări şi singuri cât mai rămâne din libertatea cuvântului sub dictatul ratingului şi a acumulării mass-mediei în mâna câtorva oameni pe toată planeta.

Mi-am început textul căutând un zid pe care să trăznesc o nucă. L-am scris cu sentimentul zădărniciei gestului, oricum lumea se va spăla pe creier cu televizorul atâta timp cât vom avea curent electric. Inclusiv tu, care m-ai citit şi pe undeva mă aprobi, eşti pierdut pentru asta, ţi-a intrat televizorul în sânge, îl asociezi cu calmul şi cu relaxarea. Dar ştii de ce îmi pare rău în toată tevatura asta cu Chavez? Că nu se face primăvara cu o singură floare...

duminică, 3 iunie 2007

Crime de lez-banalitate

Se poartă vedetismul şi anti-vedetismul. Cutare fotbaliator loveşte năpraznic în balon, atunci musai trebuie să ne intereseze şi cât plăteşte pensie alimentară. Suntem surprinşi dacă în urmă cu plata la întreţinerea lu’ ăla micu’, ce imoral, dom’le!, dă-l naibii dacă nici ăsta n-are bani – aceasta este logica anti-vedetismului, care până la urmă merge pe un mecanism al falsei surprize.

Două fete silitoare de la Cotidianul s-au gândit să ne spună ce volane mai învârt oamenii care (se) stresează în cultura română. Gest înălţător, o datorie mai veche de şcoler vrednic achitată de la tribuna unui cotidian. Un mare brava, fetelor! Acuma trăgeţi-vă sufletul după aşa efort şi reveniţi cu o bombă şi mai şi: culoarea boxerilor lui Patapievici şi adevăratul motiv pentru care Andre Pleşu nu s-a împăcat niciodată cu scufia de noapte. N-ar fi rău să vă concentraţi şi asupra cântecului de leagăn cu care doamna Liiceanu îl adormea pe micuţul Gabriel în anii ‘50 şi de ce. N-ar risca să negociaţi cu vedetele culturii un procent din vânzări, vă spun că la sigur toată lumea bună a scumpei noastre patrii îşi va dori în bibliotecă un metru de Omul recent, Apel către lichele şi Despre îngeri. De la librari vă puteţi alege măcar cu nişte bonuri de masă, bune şi alea dacă masa e din mahon.

Mai dăm o geană şi peste relaţia seculară om-maşinămică, exemplificată în naraţiunea noastră de posesiile a trei feţi-frumoşi. Ei bine, actualmente Pleşu şi Patapievici sunt combinaţi fiecare cu câte o Volvo, iar Liiceanu e bigam, întreţinând relaţii asidue cu o BMW şi o Alfa-Romeo (n-am priceput niciodată de ce reflexul personalizării râului-ramului a condus limba română la masculinizarea unor maşini – o maşină, două maşini, coromânii mei!). Cei trei sunt solid ancoraţi în Germania culturii, de ce n-ar avea bolizi din Germania untului? E drept că Noica le-a văzut undeva disjuncte, dar nu e datoria ucenicilor de a-şi întrece maestrul?

Undeva prin Pour une critique de l’économie politique du signe, Baudrillard îl acuză pe Marx de a se fi înşelat atunci când a definit valoarea unui produs printr-o adiţiune simplistă, de tip contabiloid, pe care o cunoaşte orice elev de-a XI-a. În fapt, Marx omite un termen esenţial, cel care de fapt contează cel mai mult: valoarea-semn. Astfel, ceea ce ne face să achiziţionăm un produs cu o anumită sumă nu e preţul materiilor prime incorporate, cât despre munca umană ni se rupe în paişpe. Ceea ce ne împinge să băgăm mână până la cot în cartea de credit, sau să ne condiţionăm fericirea de un anume obiect este valoarea-semn pe care o acordăm în urma unui proces de condiţionare încheiat cu succes (numit publicitate, marketing, cum vreţi voi...). Dacă admitem că o maşină este fundamental un vehicul capabil să facă translaţia din punctul A în punctul B cu fundurile noastre în el, atunci nu există nici o diferenţă la nivel formal între o Dacie, o Volgă sau o Bentley. Dar preţul diferă în funcţie de valoarea-semn socialmente conferită.

Filosofii noştri se fac aşadar vinovaţi de crima de lez-banalitate. Dacă erudiţia, logica, raţionamentele bine strunite şi perindatul prin cultura bună ar fi izbăvitoare, cei trei n-ar fi cedat seducţiei valorii-semn, preferând în schimb maşini care să-i translateze dintr-un punct A într-un punct B, ca nişte adevăraţi băieţi care n-au nimic de demonstrat cu maşinile lor. Dar aşa, ce mai înseamnă cărţile dacă în final cedezi tentaţiei de a cumpăra aceeaşi maşină cu cea a unui buticar “care a reuşit în viaţă”? Trecut prin acelaşi ciur în urmă cu vreo două săptămâni, sefenautul Cristian-Tudor Popescu afirmă că a băgat 300.000 de euro în Gândul, dar n-ar cheltui mai mult de 10.000 de euro pentru maşina din dotare.

În mod normal textul acesta ar fi trebuit să se termine aici, nici excesiv de ironic (la urma urmei formarea mea datorează suficient cărţilor scrise de cei de mai sus), nici prea dezamăgit: ştiu foarte bine că oamenii sunt suficient de incongruenţi încât criticul acerb al modernităţii care este Horia-Roman Patapievici să poată rosti senin o frază demnă de un cârnăţar debil: „Cind am trecut de la Espero la Mégane era ca si cind as fi trecut la o naveta spatiala. Dar de la Mégane la Volvo... Volvo e din alta lume“. La urma urmei, ridicolul n-a omorât pe nimeni niciodată!

Însă când credeam c-a picat mingea la sol şi s-a chifligit, vine Gabriel Liiceanu şi serveşte una scurtă în geamul cancelariei, un remake rococo la balada Novac şi Corbul (manualul de citire din clasa a V-a, teorie literară: procedeul stilistic al personificării). Domnul filosof se plânge că a fost surprins cu intimitatea pe vine, lucru neîndoios, şi mai cu seamă inutil (a vinde ziarul nu e un criteriu de utilitate in ochii mei). Sunt multe moduri de a plânge, plaja oscilând generos de la lacrimi curgând şiroaie din ochi împăienjeniţi şi până la lovituri frenetice cu capul de pereţi, trecând prin sfâşierea hainelor de firmă à la Caiafa. Ei bine, domnul Liiceanu alege să facă ca trenul. Să facă ca trenul, aţi citit bine.

Imaginaţi-vă un tren prins de mâncărimi camera de producere a vaporilor, şi care brusc se încovoaie într-o râlă ca să se scarpine cu roata dreapta spate. Cam aşa procedează într-un drept la replică ce ar putea fi rezumată scurt: “Bre, oamenilor, mi-aţi călcat cu cramponii peste intimitate, dar priviţi măcar ce frumos atârnă!” Cred că scrisoarea lui Liiceanu s-a vrut un exerciţiu de stil zglobiu, dar din păcate undeva filosoful a alunecat pe o pată de ulei slobozită neglijet de Siegfried, şi rezultatul a fost tragic, altfel nu-mi pot explica nonşalanţa cu care cineva poate povesti despre cum l-a scos pe bemveu’ Bubico din gura lui Bismarck al Papadopolinii, şi ce crai este el, de trebuie pupat în ţeava de eşapament după ce citeşte Cotidianu... Cât despre “intimitatea” de care face atâta caz domnul Liiceanu, de vreme ce fătucile cu articolul au putut afla numele de botez ale maşinilor din componenţa parcului său auto, hm, trebuie să fie ceva ca un fel de gară...

Prefer de departe absenţa comentariilor lui Pleşu la adresa maşinii sale. Da. Am o Volvo. Da, şi? Nu pot discuta despre asta, n-are semnificaţie gnoseologică. Despre blancheuri da, dar mă grăbesc, poate altădată.

vineri, 1 iunie 2007

Sunt un manelist pasiv

Azi am discutat despre manele cu un coleg, profesor de muzică, pasionat de muzica tradiţională, domeniu în care are o adevărată erudiţie. Ca să nu mai vorbim de o competenţă pe care abia o pot sonda. E mai presus de toate om blând, care nu se lasă cuprins de ţâfne, nici măcar atunci când acestea sunt deplin justificate.

L-am întrebat deci pe distinsul meu coleg cum receptează manelele un profesionist, trecut prin Conservator şi dedat la muzica bună. A zâmbit. Aşa, ca despre elev penal, care încă n-a aflat că e mai uşor de obţinut un 9 decât de “scos” un 5. Atitudine didactică, de profesionist, fără falsă condescendenţă.

Atât cât am priceput şi reţinut, manelele sunt un produs pe care un muzician îl poate califica drept “ieftin”. Un album de manele este conceput de către un om care a înţeles în ce constau detaliile mărfii în 48 de ore. Muzical vorbind, sunt 4 acorduri mari şi late, nimic în plus, altfel se complică prea mult linia melodică şi se înregistrează pierderi la încasări. Ca surse, manelele combină ceva din muzica lăutărească, un pic din cea turcească, din cea sârbească, din folklorul românesc şi alte influenţe de mai mică pondere. Surse nobile cu toate, dar amestecul e prin definiţie ignobil. Să ne imaginăm o clădire care preia influienţe din rococo-ul flamand, din arta shintoismului japonez, din aspectul clădirilor pentru birouri ale nord-americanilor şi din locuinţele moscovite construite în perioada stalinistă. Ei bine, cam aşa sunt şi manelele: dacă vrei să preiei ceva din cât mai multe locuri, elementele disparate trebuie aduse la cel mai mic numitor comun. Care e situat, după cum spune şi numele (“cel mai mic”!) undeva foarte jos.

Cât de “jos” sunt preluările din care s-au constituit manelele? N-aş putea spune. Dar pot spune că rezultatul final ţine mai mult de parodic decât de elucubraţia simplistă. Manelele sunt, aşadar, maimuţăreli ale muzicii, contrafaceri, băşcălii care se iau în serios. Aspectul ironic este uşor sesizabil de cel care ascultă efortul maneliştilor de a transmite stări melancolice, un fiasco pe toată linia. Nu cred că sunt singurul care râde cu poftă când Turbo-Guţă se lasă acaparat de niscai tulburări în dragoste. Concepută ca muzică a mitocanilor care “au reuşit în viaţă”, maneaua este victima propriului ei succes, fiind incapabilă să transmită tristeţea. Şi nu e vorba de o specializare, ci de un handicap.

Relaţia mea cu manelele am epuizat-o din titlu: există fumători pasivi, eu sunt un manelist pasiv. Locul predilect de intoxicare: maşinile care mă iau la autostop. Există o legătură misterioasă între şoferii care opresc la “ia-mă nene” şi Turbo-Guiţă, sau Adrian Copilul Care Se Face De Minune. Recent însă am făcut o cură de manele căreia azi îi pun capăt. În momentul în care scriu aceste rânduri, gândul meu cald se îndreaptă spre cartierul liniştit în care mi-am cumpărat apartament, la blocul de oameni cumsecade în care locuiesc, la scara cu vecinii respectuoşi care mă salută cu “Să trăiţi!”, dându-mi astfel prilej să inovez cu “Şi dumneavoastra!”, şi nu în ultimul rând la tine, vecinul meu manelist. Vreau să spun că întâlnirea noastră are ceva providenţial: dintre toţi oamenii aşezaţi şi cuminţi cu care puteam fi vecin, cu tine am ales să împart acelaşi zid, şi până azi să ascult aceeaşi muzică, ooooooo viaţa ta, oooooo inima ta - (c) Adrian. Sensibilitatea ta de om preocupat de faptul că au plecat români din ţară, stresaţi de partea financiară - (c) Carmen Şerban, moravurile tale casnice (vezi “Rupe-te nevastă, dansează pe masă!” - (c) Vali Vijelie) m-au decis să te bag. Aşa cum auzi şi cum aud, de azi te bag în cura antimanele.

Am cumpărat, vecine, o cutie de incinte acustice mari şi late, pe care le-am aşezat strategic prin sufragerie. Vreo şase. Faine, grele, din lemn, cu vaţi mulţi, un pumn de bani am stricat pe ele, dar când e vorba de cazuri disperate nu-s meschin. Pe a’ mai lătăreaţă am înfipt-o în fundul calculatorului, dragule, şi când am dat fanfara la maxim am cunoscut calitatea termopanelor, care uite, nu te lasă la greu, nu minte tipul ăla din reclame.

Şi acum ascultă lista de bunătăţuri pe care ţi le voi pune dinainte, întru dezmanelizare. Dimineaţa vom începe tonic cu nişte fugăreli de Bach, personal adooor clavecinul şi orga, au nişte efecte devastatoare pentru cei care cred că muzica a fost inventată odată cu sintetizatorul. Ştiu că ai să fii speriat la început auzind sunetele orgii, nişte manelişti holiudieni le-au folosit prin filmele horror, dar fii înţelegător, în vremurile noastre şi nu eşti divă ca lumea dacă nu faci filme porno la începutul carierei...

Pe la dejun Misa în Mi Minor, ca să rămânem tot pe la Bach, mi se pare cea mai bună opţiune. O să-ţi facă scăriţa paca-paca, dar nu te speria, e semn că începe să lucreze. Gustarea de la 10 se asortează cum nu se poate mai bine cu Sfânta Liturghie din secolul XVII a Bisericii Ortodoxe Ruse, dar musai servită după Psaltică Instrumentală Armenească peste care presărăm un picuţ de muzică bisercească sârbească, fie Dragoslav Pavle, fie Divna Ljubojevic, după gust şi inspiraţie. Remarci că te las să alegi, nu-ţi impun nimic cu de-a sila, e exerciţiu pedagogic nu tortură...

Amiaza o facem şezând turceşte şi ascultând tajweed coranic: fie Mchari Rached, fie Muhammad Ayub, care ai să vrei tu. Promite-mi să fii bărbat şi să nu plângi, Coranul cam înmoaie inimile şi furnică spinările. La ceai ne facem amândoi români la loc, ne tratăm cu Tudor Gheorghe, şi-mi muşc pălăria dacă nu dai cu ciapica de pământ urlând: “Muică, de ce nu mă făcuşi oltean?” Iar dacă ţi-e dor de voce de muiere încercăm puţină Sofia Vicoveanca, puţină Irina Loghin, puţină Maria Ciobanu, mă înţelegi, bunătăţuri, nu te uita că nu s-au dezbrăcat niciodată pe scenă ca astea tinere...

La culcatul găinilor te iau pâş-pâş unde nici cu gândul nu te-ai dus, vecine dragă, ascultă la mine, ai să te lingi pe urechi singur de plăcere, crede-mă! Alioşa Dimitrievitch, Corul Plutaşilor de pe Volga, Vladimir Vissotski şi Bielka au să-ţi împăienjenească ochii de emoţie şi-o să te facă să mă pupi pe gură à la russe. Cât despre seara târziu spre miezul nopţii, am să aplic cu voia ta metoda bufetului suedez. Îmi permit să-ţi sugerez să alegi în funcţie de visele din noaptea trecută: dacă ai avut coşmaruri, încearcă Hava Nagila evreiască, greu găseşti ceva mai tonic; dacă te strânge viaţa la umeri nimic nu se compară cu banjo-ul hindus, Mujhe Aazmane Waale e cum nu se poate mai bun pentru suferinzi ca tine; iar dacă ai visuri erotice poţi încerca cu o nevastă, vindecă de multe rele în lumea asta... Restul, dragă vecine, un Georges Brassens, un Félix Leclerc, un Leonard Cohen, un Tom Waits sau un Julio Iglesias, delicateţuri cu gust carevasăzică, îl lăsăm pentru când te iau cu maşina la “ia-mă nene”.

De-un singur lucru mă tem, dar asta e situaţia, nu poţi să mănânci omleta fără să spargi ouăle: pe perioada convalescenţei tale piaţa imobiliară de pe scara noastră ar putea înregistra o inexplicabilă depreciere...

Google