Blasfemia ca omagiu

Sâmbătă, la ceremonia de decernare a premiilor Emmy, actriţa americană Kathy Griffin a provocat încântarea unei părţi din audienţă spunând: “Mulţi oameni au venit aici pe scenă şi i-au mulţumit lui Iisus pentru acest premiu. Eu vreau să ştiţi că nimeni nu are de-a face mai puţin cu acest premiu decât Iisus.” După care a ridicat statuia şi a zis: “Poţi s-o sugi Iisuse. Acest premiu este dumnezeul meu acum!”

Genul ăsta de tărăşenie te lasă cu gura căscată. Te trec pe rând pofta de a-i suci oleaca gâtul băbătiei... ruşinea (da! ruşinea!) că ţi s-a întâmplat aşa ceva, că ţi-a fost dat să auzi sau să citeşti o asemenea blasfemie, lucru care te implică, eşti parte din mârlănia generală în mod inconştient zi de zi, dar dintr-o dată eşti coautor pasiv la o hulă... dispreţ pentru mass-media care a transmis în timp real făcătura... Asta fără să reflectezi, la roşu.

După care îţi aminteşti ce spunea Maestrul Eckhart despre blasfemiatori: “Chiar şi hulind, ei îl laudă pe Dumnezeu!” Kathy Griffin, care declara unei reviste de poponauţi că este o militantă ateistă, i se adresează lui Iisus-Cel-Ce-Există, manifestându-şi opţiunea personală pentru un idol. Este drama clasică a ateului care pentru a demonstra inexistenţa lui Dumnezeu este obligat să pornească de la manifestarea unui Atribut Divin. Este situaţia fără ieşire a celui care, chiar nefăcând filosofie, tot are o filosofie.

Incidentul Griffin însă, în ansamblu, are altă semnificaţie. Dintre toţi cei care utilizaseră la nivel retoric mulţumiri către Iisus nu s-a găsit nimeni s-o huiduiască pe actriţă, utilizând aceeaşi libertate de exprimare cu care juisase obscen ea. În întreaga sală, ofensa ei a stârnit nu proteste, ci râsete de simpatie. Sub cupola premiilor Griffin nu era orice public, ci acela care produce azi imaginarul colectiv al lumii euro-americane, fabrica de vise a postmodernităţii. Şi toată adunătura aceea înghite o blasfemie fără să clipească, după ce cu câteva minute înainte acceptase senin osanalele către Fiul lui Dumnezeu.

Nu cred că Griffin trebuie să-şi ceară scuze publicului. Asta ar fi chiar o prostie. Nu cred nici că trebuie eliminată de la Hollywood, ostracizată, ameninţată cu moartea. Femeia a optat pentru un idol, şi acesta e păcatul cel mai răspândit azi, cel mai acceptat, cel mai încurajat. Lumea noastră îşi face idoli din orice: din maşini, din cariere, din locuinţe, din vacanţe, totul a devenit o imensă conjuraţie pentru ca nimeni să nu mai aibă vreme să-şi amintească de Dumnezeu. Există o Griffin în cei mai mulţi dintre noi.

Dar un lucru mi s-ar părea normal: ca următoarea dată când unei curve care mânuieşte cuvântul îi vine să scrie “civilizaţia iudeo-creştină” să se abţină. Ar fi o nouă blasfemie. O minciună stridentă. Nu. Civilizaţia asta a murit. Jugulara i-a fost deschisă în timpul “renaşterii”. A agonizat câteva secole. Azi e un cadavru care arată bine. Într-o sală în care s-a pomenit mieros numele Fiului lui Dumnezeu nu s-a ridicat nimeni în picioare să-i dea un şut în fund unei haimanale care a înjurat Evanghelia, pentru că mai mult nu trebuia, creştinii ştiu că păcatul îşi are în sine plata lui, şi ce i se poate întâmpla unui om mai rău decât să spună ce a zis Griffin? Civilizaţia iudeo-creştină a murit, şi fiecare creştin rămas în oceanul minciunii şi al blasfemiei curente trebuie privit ca un erou supravieţuitor!